Sunt zile când postești fără ca măcar să simți c-o faci, când se face seară și-ți dai seama că-n afară de un pumn de alune și apă multă, altceva n-ai înghițit. Și-ți amintești zilele chinuitoare, când, vrând să postești, gândul îți era doar la mâncare, cu balele curgând la orice aromă ce-ți gâdila nările, stăpânindu-te cu greu să nu bagi în gură fix ce nu trebuia. Doar o durere surdă de cap îți amintește că n-ai mâncat toată ziua aproape nimic, dar nici nu ți-e foame, stomacul, care înainte se revolta ghiorțăind cu foc, acum tace, adormit. Uneori lucrurile curg firesc, liniștit, vin de la sine și ai o tărie neașteptată, de neclintit. Alteori, când te forțezi să vrei, nu poți, la cel mai mic imbold, te clatini. Și-ți dai seama că, decât să te opintești, să te obligi, mai bine te lași. În mâinile, în voia, la mila Lui. Urci pe terasă (n-ai mai privit de prea mult timp cerul de acolo) și cauți un semn. Și-l găsești. Clopotele încep să bată. Luna-i atârnată de-un colț. Noaptea se grăbește să vină, ziua nu mai zăbovește decât un pic, după apus. Ramurile-s parcă desenate, atât de clar se văd, în amurg. Nemișcarea și oftatul naturii la crepuscul, de parcă totul s-ar suspenda pentru o reașezare, o pregătire înainte de întuneric, are ceva mistic, magic, un iz de supranatural.
Privești. Zâmbești. Durerea a dispărut. Dar amețești brusc. Iar stomacul se trezește și el. Da, mai bine cobori să mănânci. Să fie primit! 🙏❤️🙏

Cu drag și cu iubire,
Aura.
18/11/2020

De când am pus poza cu Sergiu, curg felicitările pentru ziua lui. Și vă mulțumim din suflet. 🙏💙🙏 Simt nevoia să mai clarific ceva, poate doar și pentru mine însămi. Da, seamănă cu mine, într-adevăr, dar seamănă și are multe trăsături și de la tatăl lui. Pe care, mi-e greu s-o recunosc, dar ăsta-i adevărul, le uram când le regăseam și în el, și-n fratele lui. A fost necesar să curgă multă apă pe Someș, am lucrat mult cu mine însămi, am săpat și-am scos multe resentimente și întuneric ca să văd degetele lungi, frumoase, mâinile de pianist, umerii lați, pomeții proeminenți, mersul, postura, privirea uneori și câte altele, și să nu tresar, să nu simt atavic, visceral, impulsul de-a mă strânge-n mine, de-a mă chirci. Ciudat, nu-i așa? Greu, foarte greu de digerat, explicat și înțeles așa ceva.

Azi vorbeam cu mama, și asta i-am spus, îmi privesc mâinile și le văd pe ale ei, asemănare pe care n-am sesizat-o până de curând. Sau Adi când îmi zice-n glumă, că-s „tăt-tătuc Boroș”, 😁 io îi răspund râzând: „Normal, doar n-o să semăn cu vecinu’, c-atunci ar fi bai!”. 😜

Suntem bucăți din părinții, bunicii și strămoșii noștri, e normal. Dar suntem altfel, decât ei. Fiecare este unic. De sine stătător. Când regăsiți în copilul vostru trăsături, apucături, metehne care vă repugnă, nu vă plac și vă grăbiți să-i spuneți, să-i aruncați: „Tot ești tatăl tău!(sau mama ta) Semeni leit cu el/ea!”, mai bine opriți-vă. Trageți adânc aer în piept. Tăceți. Șșt…

Seamănă, normal. Dar NU e el. Sau ea.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

17/11/2020

N-am ce să vă scriu, n-am ce să vă arăt. N-am poze din excursii, vacanțe, zboruri, peripeții, nici nu pot să vă împărtășesc experiențe extraordinare din lumea largă, să vă povestesc ce-am dres și ce-am făcut. Totul se rezumă la aceleași poze cu mine pe coclaurile obișnuite, pe unde v-am purtat de cred că v-am zăpăcit, le cunoașteți acum la fel de bine ca și mine, la câte poze v-am tot arătat. Iar extraordinarul a dispărut. Doar amănunte și întâmplări obișnuite, din viața mea banală, e tot ce pot să vă împărtășesc. Stau uneori în fața ecranului și mă întreb, ce pot să vă mai scriu? Mi-a secat desaga, cuvintele nu le mai găsesc. Sau cele care-mi vin, nu prea vreau să le aștern. Cutare și cutare s-au îmbolnăvit, cercul se tot strânge-n jurul meu, mă simt uneori ca Pardaillan în camera secretă, ai cărei pereți se mișcă, se strâng, încet, încet, amenințând să zdrobească tot ce-i între ei…

Mă uit pe geam iar ceea ce văd nu-i deloc încurajator. Umbrela din colțul străzii, din fața cafenelei, flutură bezmetic, mai-mai să se răstoarne, iar sunetul ajunge până la mine, lugubru, ca o zbatere de aripi, disperată. Strada e pustie, nu-i nici țipenie de om, seara de sâmbătă era mereu aglomerată, mereu auzeam râsete, murmur, voci, la intersecția ce-i la doi pași de mine, și unde-s multe cafenele, era rumoare mereu, până spre dimineață. Acum e o tăcere stranie, care mă-nfiorează și mă face să-nchid geamul și să mă retrag rapid în dormitor. Umbrele copacilor de peste drum, ce seara când soarele apune sunt scăldați în auriu, acum sunt niște brațe scheletice care se-ncovoaie, se apleacă și șuieră amenințător.

Prea multe umbre, prea pustiu. Prea mare-i liniștea, pentru o noapte de sâmbătă.

În dormitor lampa de Himalaya luminează blând, Max, cu giumbușlucurile lui, mă face să zâmbesc, iar respirația liniștită a lui Adi, care deja doarme, mă calmează și pe mine.

Amănunte din viața mea banală și câteva poze cu strada și coclaurile obișnuite, atât pot să vă ofer.

Și-o umbră de zâmbet.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

14/11/2020

P.S. Și-o melodie adecvată:

Uneori poți face imposibilul, poți muta munții din loc și poți coborî luna de pe cer, dar tot n-o să fie îndeajuns.
Uneori, indiferent ce-ai face sau cum, n-o să reușești să smulgi un zâmbet sau o apreciere.
Uneori, – vorba lui mama – 😜 poți să stai în fund și să-ți plouă-n cap, (și invers!) că-i tot degeaba. Nu e să fie.
Și știi de ce? Pentru că pe unii oameni nu poți să-i impresionezi în niciun fel. N-o să le smulgi niciun zâmbet, nicio apreciere. N-ai cum. Ei nu te vor plăcea niciodată pentru că spiritul tău, lumina ta, irită prea tare demonii lor, deranjează prea mult întunericul din ei. Lasă-i în pace! Nu te mai obosi. Nu te mai zbate. Fă-o doar pentru tine și pentru oamenii tăi. Pentru cei care sunt la fel ca tine. Pentru cei care te înțeleg. Chiar dacă nu-s mulți, chiar dacă se tot răresc și se împuținează, tu rămâi fidel principiilor tale. Nu-ți stinge lumina de dragul nimănui. Nu-ți reduce flacăra doar ca să te placă cei care de fapt nu vor s-o facă și nici nu au intenția s-o facă vreodată.
Rămâi așa cum ești tu, cu adevărat.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
11/11/2020
Ambele volume din #TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii #Libris. Mulțumesc.
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

În timp ce soarta lumii se numără, am numărat și eu. Frunze, culori, oameni fără nicio grijă. Nu mai știi ce să crezi, acum câteva zile, după intrarea în lockdown, toți erau speriați, agitați, nervoși. Azi, toți sunt fără griji. Parcul era plin de grupuri de oameni (am numărat peste zece, la un moment dat), fără măști, plus o turmă de copii cu ei. Și-un câine. Toboganul era la fel de plin, copiii stăteau la rând să se dea pe el. Dintr-un foișor ieșea fum, mai ceva ca de la Copșa-Mică, pe unde, când treceam cu trenul prin gară, tata ne spunea să închidem geamul, că altfel o să ne înegrim, ca și coșarii. Noi, speriați, îl ascultam. Acum, trecând pe lângă foișorul din parc,
m-a umflat râsul, amintindu-mi. O altă turmă, de adolescenți, pufăiau de zor. Vreo șapte la un loc. Tot fără măști. Cum să fumeze cu? Nimeni n-avea nicio treabă, era ca o zi obișnuită, fără niciun lockdown. E vacanță încă, vremea-i splendidă, oamenii muncesc de-acasă (cei care pot), deci probabil că au mai mult timp liber, de ieșit. Și totuși, nu mai știi ce să crezi… Fără măști, fără nicio grijă, de parcă ziua instalării lock-down-ului e la ani lumină, nu la câteva zile distanță. M-am întors în casă contrariată. Surprinsă. Sper să nu plătim prețul peste două săptămâni. Și sper să aibă dreptate cei nonșalanți, cei fără griji. Sper…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
06/11/2020

Am prins o „fereastră” azi, n-a mai plouat și-am ieșit. Nu pot spune că am făcut-o cu prea mare curaj, a trebuit să mă încurajez, cum l-am încurajat și pe Max, să-mi dau ghes s-o fac. Hai, Aura, ieși, ai nevoie de mișcare, de-un pic de aer curat. Așa, nu fi găină, e ok. Am ajuns până la pădure, apoi la lac, ne-am așezat și pe o bancă, n-am stat însă prea mult, deși era soare, cald nu era. Max începuse să tremure. Și eu la fel. Ne-am întors acasă zgribuliți, înfiorați amândoi de frig și vânt. Nu am crezut vreodată c-o să-mi fie groază să ies din casă, c-o s-o fac cu teamă. C-o să ajungem să ne privim unii pe alții cu suspiciune, cu teamă, cu reproș… Oriunde întorci privirea, vezi oameni grăbiți, hăituiți, înfricoșați, nervoși, agitați și triști. Mașini scrâșnind din roți, trecând în trombă, accelerând, de parcă ar fi urmărite de demoni, șoferi prea grăbiți. Am intrat în casă grăbită și eu, să las în urmă toată agitația, tot tumultul, toată neliniștea, frigul și spaima și frunzele ruginii. Și ele se tânguiesc, foșnesc parcă altfel, mai trist, mai disperat. Da, ăsta-i cuvântul care plutește toamna asta în aer, disperare.

Pădurea începe să se golească, copacii-s tot mai despuiați. Frunzele cad una după alta, ruginii, arămii. Toamna asta-i tot mai ruginie, mai arămie, tot mai amăruie. Iar noi, oamenii, devenim parcă tot mai disperați.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

03/11/2020

În această noapte cerul este luminat de o Lună Plină specială, deosebită, care are loc în această zi o dată la 19 ani, deci lumea nu va mai vedea acest fenomen până pe 31 octombrie 2039. Nu este o Lună Plină obișnuită, oarecare, ci a doua din luna octombrie, tocmai de aceea a primit denumirea de „Luna Albastră”, nu pentru că s-ar colora în albastru, cum înclină unii să creadă sau să spere. Remarc privind-o pe cer și comparând pozele făcute în celelalte dăți că acum are o nuanță albăstrie, celelalte eu fost roșiatice, gălbui, albe, dar uite că asta chiar am impresia (să fie autosugestia de vină, oare?) că are o tentă spre albastru. Pe lângă ea pe cer strălucește destul de puternic și Planeta Marte. Chiar dacă spunem că-i o raritate (două luni pline în aceeași lună calendaristică), faptul că este și de Halloween o face și mai rară, cică ultima astfel de lună a fost vizibilă în anul 1944. Atunci s-a terminat războiul, poate luna asta ne anunță terminarea pandemiei, Doamne dă!

În cultura noastră nu se sărbătorește Halloween-ul, dar în anumite zone, mai ales în Ardeal, pe data pe 31 octombrie sau în 1 noiembrie are loc Luminația sau Ziua Morților

Luminația

când oamenii merg la mormintele celor dragi cu flori și lumânări și se dau pomeni de sufletele celor răposați. Mama face întotdeauna turtă-dulce, se strâng copiii rapid în jurul ei.

Momentul echinocțiului reprezintă începutul toamnei, anotimpul în care natura moare, se culeg roade, se fac provizii pentru iarnă. Echinocțiul este asociat cu una dintre legendele grecești, cea în care Hades, zeul Infernului o răpește pe Persefona, fata lui Zeus și a Demetrei, zeița agriculturii și se căsătorește cu ea. Demetra nu este de acord cu căsătoria astfel că pentru a-i împăca pe Demetra și pe Hades, Persefona va sta 6 luni de zile cu soțul ei, 6 luni cu mama ei. Dar zeița agriculturii este în continuare furioasă și tristă astfel că întreaga natură este afectată de decizia lui Zeus. Cele 6 luni petrecute de Persefona în lumea umbrelor coincid cu cele 2 anotimpuri, toamna și iarna.

După echinocțiu urmează acest moment când pe lângă conectarea celor două lumi, ne onorăm strămoșii și pe cei dragi plecați dintre noi. Specialiștii în astrologie spun că luna plină aduce încheiere, finalizare, putem să tragem concluzii. De asemenea, se ”îngroapă” lucruri, amintiri, relații, emoții negativem tot ce ne blochează și ne ține-n loc, iar recomandarea este să ne găsim punctul forte, să ne concentrăm pe lucruri pozitive, cu toate că acum trăim niște vremuri istorice, foarte încărcate și grele. Dar tocmai de asta ar fi bine să ne eliberăm de convingeri, obiceiuri care nu sunt benefice pentru noi, să fim mai flexibili și să acceptăm schimbarea sau anumite întorsături de situație.

S-avem o Lună Albastră plină de speranță, de optimism, de recunoștință și, de ce nu, de bucurie.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

31 octombrie 2020

Hamme

#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc.

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

„Mama mea avea multe probleme. Nu dormea și se simțea epuizată. Era irascibilă, cicălitoare, morocănoasă. Mereu era bolnavă. Până într-o zi când, așa, dintr-o dată, s-a schimbat.
Situația era cea dintotdeauna, însă ea era diferită.
Într-o zi, când tata îi zice:
– Iubito, merg la o bere cu băieții. Am obosit. De trei luni caut de lucru și nu găsesc nimic, mama îi răspunde:
– Foarte bine!
Apoi, când fratele meu îi aduce la cunoștință:
– Mama, la Universitate merg rău la toate materiile, mama îi zice:
– Foarte bine! Recuperezi tu! Dacă nu, repeți semestrul, dar taxa ți-o plătești singur.
Sora mea, la rându-i:
– Mama, am lovit mașina.
Mama:
– Foarte bine, fata mea! Du-o în Service. Gândește-te cum plătești iar între timp circulă cu autobuzul sau cu metroul.
Următoarea fu nora:
– Vin să stau la voi câteva luni.
Răspunsul mamei:
– Foarte bine! Fă-te comodă pe canapeaua din salon și caută-ți niște așternuturi în șifonier.
Văzând asemenea reacții ciudate din partea mamei, am început să ne facem griji. Așa că, ne-am strâns cu toții să ne sfătuim ce să facem. O suspectam că a mers la medic iar că ăla, medicul, i-a prescris niște pastile de „mă doare-n cot de toată lumea” de 1000 mg și sigur, sigur și-a administrat o supradoză. Am propus atunci o „investigație” urgentă asupra stării mamei, pentru a o îndepărta de orice posibilă dependență față de orice medicament anti-istericale. Mare ne-a fost surpriza însă când mama a început să ne explice:
– Mi-a luat mult timp până mi-am dat seama că fiecare e responsabil pentru viața sa. Am avut nevoie de mulți ani să descopăr că anxietatea mea, mortificarea mea, depresia mea, nervii mei, nopțile mele de nesomn, stresul meu, nu rezolvau problemele voastre, ci le acutizau pe ale mele. Eu nu sunt responsabilă de acțiunile celorlalți, dar sunt responsabilă de reacțiile mele față de acestea. De aceea, am ajuns la concluzia că datoria mea față de mine însămi este aceea de a-mi păstra calmul și de a lăsa pe fiecare să-și rezolve propriile probleme. Am urmat cursuri de yoga, meditații, dezvoltare personală, igienă mintală, vibrație și programare neurolingvistică. Și în toate am găsit un numitor comun. Toate conduc către același punct: eu pot să intervin doar asupra mea. Voi toți aveți toate resursele necesare pentru a vă rezolva propriile vieți. Eu pot doar să vă dau un sfat, dacă îl cereți bineînțeles. Că îl urmați sau nu, depinde doar de voi.
Așa că, începând de azi, încetez să mai fiu receptorul responsabilităților voastre, sacul culpelor voastre, mașina de spălat a remușcărilor voastre, avocatul greșelilor voastre, zidul plângerilor voastre, cea care vă rezolva problemele și roata de rezervă care se achita de responsabilitățile voastre. Azi, vă declar adulți, independenți și autonomi.

Am amuțit cu toții! Începând cu acea zi, familia a început să funcționeze. Pentru că, de atunci, toți din casă știu exact ce au de făcut.”

Autor: O FEMEIE FERICITĂ – Gema Leticia Rodriguez Montero, Traducere Ioana Suta

Mă plâng io și mă vaiet când trebuie să fac și să dreg, să rezolv probleme inerente care apar, dar azi mi-am dat seama că nu am de ce. Din contră, ar trebui să fiu recunoscătoare că pot încă să o fac…

Azi am fost la farmacie, la sindicat, la poștă, la biserică și la o bijuterie. Am împușcat o mulțime de iepuri azi, metaforic vorbind.

Despre crescutul kilogramelor și-al mărimii la picior am scris deja, cum era de așteptat am început să am probleme și cu degetele, la revedere degete subțiri și delicate, s-au tot umflat până au ajuns ca niște cârnăciori. Baiul nu era așa de mare, dacă verigheta putea rămâne la locul ei, dar la un moment dat am fost nevoită s-o dau jos, inelarul începuse să mă doară tot mai rău. Și azi am zis să intru pe la o bijuterie, o mică afacere de familie, să văd, nu pot cumva să mi-o lărgească? Se poate, bineînțeles. Cât mi-a luat tanti datele, m-a pus la curent cu situația actuală, io nu m-am mai uitat la știri, dar pare-se că sabia lui Damocles atârnă iar deasupra Belgiei, ne paște un nou lock-down… Se vedea la tanti cât era dornică să povestească, să vorbească cu cineva, scria un cuvânt, rostea zece, m-a întristat disperarea cu care se agăța de, probabil, singurul ei client. Ce m-a frapat e spaima oamenilor, e tangibilă, chiar și pe stradă se simte, plutește prin aer și-o citești în ochii tuturor. În biserică n-a fost nimeni, nici un om măcar, am fost singură-singurică. Mă rog, aproape singură, cineva e tot timpul cu mine și mă trimite unde trebuie. O imagine covârșitoare m-a întors pe dos și m-a făcut să intru pe ușa ei, s-aprind o lumânare pentru toți cei afectați de pandemia asta care pare că nu se mai termină. Imaginea unui bătrân… În drumul spre poștă trec prin fața unei case de bătrâni. E mare, frumoasă, modernă, însă de fiecare dată când trec prin fața ei, am un nod în gât. Știu cât sunt de bine îngrijiți bătrânii acolo, am lucrat într-un Zorghotel – hotel de îngrijire, așa că cunosc îndeaproape ce se petrece acolo, au o mulțime de activități, mâncarea-i delicioasă, proaspătă, îngrijirea este asigurată de medici, asistente, infirmiere, kino-terapeuți iar condițiile sunt excelente. Și totuși… Cred că restricțiile actuale, pentru cei din casele de bătrâni, sunt groaznice. Se simt abandonați, ai nimănui, nu-și pot vedea familiile, nepoții, vizitele sunt prea rare, nici nu știu dacă nu cumva le-au interzis de tot. Rupți de lumea de afară, trăiesc bieții de ei ca într-o cușcă. Bătrânul de care vă scriam, era pe trotuar, într-un scaun cu rotile și privea nemișcat, foarte atent, lucrările șantierului de peste drum. Bocănituri, zgomote puternice, escavatoare, camioane mari, io când am trecut cu bicicleta pe acolo mă gândeam doar cum să scap mai repede de tărăboiul ăla agasant. Și dau cu ochii de bătrânul de pe trotuar, care privea totul ca pe un spectacol, extrem de interesant. Ce pentru mine era un stres, pentru el era o relaxare. Altfel am privit lucrurile apoi, m-a podidit și plânsul, recunosc. Bietul de el se amuza, privind la ce? La un șantier? Vă dați seama cât de grea e pandemia asta pentru ei? Înainte să ne omoare virusul ăsta afurisit, sper să nu murim de însingurare, de lipsa contactului social. Cred că la toți ne dau târcoale depresiile, atacurile de panică și anxietățile. Însă pentru bătrâni io cred că-i cel mai rău.

Am aprins o lumânare. Am șoptit o rugăciune. Am plâns de ciudă și de dor. Mai multe nu știu ce pot face. Pot doar să vă mai scriu.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

30 octombrie 2020

Ieri era să fac infarct. Așa spaimă n-am mai tras demult, mi s-a oprit inima, n-am fost în stare apoi să stau în picioare, tremuram ca varga, eram albă ca varul și-mi venea să vomez.

Dimineață m-am trezit destul de bine, o durere prin umărul drept mă înțepa enervant, coborând până în braț, dar când mi-am aruncat ochii pe geam și-am văzut răsăritul, parcă mi-a mai trecut. Sau n-am mai băgat-o io-n seamă. Brusc, a reapărut pe la amiază, mai acută, mai deranjantă, acum urcase spre gât, însoțită de-un alt sentiment enervant, de hăituială și neliniște. Mda, urmările stresului cu vecina mea scumpă și dragă, mi-am zis. Și-am deschis ușa larg, să verific poșta și să las un pic de aer proaspăt să mai spele din energii. Moment în care Max țâșnește pe lângă mine și-o ia la goană, pe trotuar (ca noroc că n-a fost direct pe șosea!), spre o fetiță care venea cu trotineta în jos, spre noi. Nu mai știu ce-am făcut, unde-am lăsat cheile și blana ce-o scuturam, știu doar că strigam „Max! Max!” pe un ton cât mai calm, încercând să nu-l sperii. Cineva ne iubește, Doamne-s mulțumesc! s-a oprit în câțiva metri, s-a lăsat dintr-o dată jos, cu ochii mari, și-am reușit să-l prind. Cum am ajuns înapoi în casă, iar nu mai știu. Max se făcuse parcă și mai mic decât era, se speriase tare și el. Până acum, când îl scot eu cu lesa afară, trebuie să ies prima și să-l încurajez, să-l tot îndemn. Iar ieri, fără niciun semn, a țâșnit pe lângă mine, direct. Mi-a stat inima-n loc, m-am speriat de-am crezut c-o să leșin, toate se învârteau cu mine și-mi venea să vomez. O clipă de neatenție. Doar o clipă…

Doamne-s mulțam c-ai fost lângă noi!

Doamne-s mulțam!

🙏💙🙏

Cu recunoștință nemărginită,

Aura.

29/10/2020

„Fasolică, cum te tiamă?
Și frecată, și cu zamă!”
De fapt, azi mă cheamă iahnie și ardei umpluți.
De fiecare dată când gătesc „păsulă” (adică fasole), îngân în gând cele două versuri. Și râd. Le știu de la bunica și-mi amintesc și râsul ei. Și ochii precum două stele, încrețiți la colțuri. Iute, aspră, cu mișcări repezite, încropea din orice ceva bun. Io, mofturoasă, făceam nazuri. Acum oftez… Ce bunătăți ieșeau din mâinile alea noduroase, cu vene proeminente și-o piele subțire, ca pergamentul! Ici și colo erau pătate cu vinețiu și mă întrebam de ce nu erau moi, albe, cu unghii lungi, frumoase, șezând liniștite în poală, așa cum văzusem io într-o revistă veche că le avea o bunică, îmbrăcată și coafată frumos. Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată pe buna mea fără batic și fără zadie. Buna mea, iute ca prisnelul, se-nvârtea în gospodărie, trebăluind mereu. Nu mi-o amintesc stând. O singură dată am văzut-o șezând, când a venit în vizită la noi, la bloc. Ședea stingheră pe-un colț de taburet, în bucătăria mică, frângându-și mâinile, apoi potrivindu-și baticul, netezind zadia, de parcă nu știa ce să facă cu ele, dacă nu munceau.
Privindu-mi acum mâinile, îmi dau seama că nu seamănă cu ale bunei mele, ci cu ale mamei. Știu însă ce am de la buna: îndârjirea ei.
Azi, în bucătăria mea miroase a fasole, a țelină și a ardei. Și sper ca toate aromele astea să urce până-n cer, odată cu versurile bunei mele, până la ea.
Și râd. Și oftez…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
28/10/2020

P.S. Și uite că și buna mi-a zâmbit, cu-n curcubeu. 🙏🌈

M-am trezit azi cu patru (sau au fost cinci, oare? Nu mai știu) mascați la ușă. Trimiși de vecina mea, scumpă și dragă. 😁 Am mai pomenit io de ea, când au apucat-o bâzdâcii văzând că ne lucrăm la acoperiș. https://aurablupu.wordpress.com/2020/06/05/pana-aici/

De ailaltă, de turcoaică, m-am scăpat, s-a mutat, Doamne-Doamne le rânduiește pe toate, întotdeauna. 😉😍 Astălaltă, belgianca, e ocupată să facă rău în stânga și-n dreapta, pe vremea când încă ne vorbeam, (adică acum câteva luni) mi-a povestit că-i în proces cu alți vecini, era o chestie c-o grădină, vă spun drept că mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă, io cu chestii din astea prefer să nu mă încarc. Dar poate trebuia atunci să dau mai multă atenție, cine caută gâlceavă, nu se oprește niciodată, continuă la nesfârșit. Poate eram mai bine pregătită în fața atacului ei parșiv.

Stau în aceeași casă mică tanti bătrâna, (pe care-au închis-o într-o iarnă afară, de-a venit la ușa mea și-am ținut-o până pe la doi jumătate, când s-au întors dumnealor) fata ei de peste 50 de ani și feciorul, cam tot pe-acolo ca vârstă, poate cu o diferență de câțiva ani. Necăsătoriți. Mama și fiul nu prea cred că au multe de zis, însă fiica… E altă poveste. Bine, fiecare își trăiește viața cum și cu cine-i place, noi de zece ani multe vorbe n-am schimbat; într-un an i-am lăsat cheile și-am rugat-o pe mamă (nici nu știam pe atunci că mai stă în casă cu fata și feciorul, îl știam din vedere pe soțul ei, care a murit acum vreo doi ani) să-mi ude florile și să dea mâncare la pești, le-am adus un cadou din România, drept mulțumire și cam atât, multe nu știu despre ei. Și nici n-am vrut să știu, a fost un ceva care m-a reținut, în ciuda zâmbetelor și vorbelor mieroase, n-am simțit nevoia să „aprofundăm” amiciția. Eh, anul ăsta, lucrând la acoperiș, au apărut probleme și-n stânga, și-n dreapta, amu mai lipseau vecinii de vis-a-vis să vină să-mi facă plângere că li se crapă casa de la renovatul meu! De zece ani toți bocănesc, toți renovează, își lucrează întruna la case și grădini, n-am scos un sunet niciodată, nu ne-am plâns, c-am zis să fim vecini buni, înțelegători. Cum am început însă noi să lucrăm, toți au început cu reclamații. Ok, dacă ți se strică ceva în casă din cauza lucrărilor vreunui vecin, e normal să-l atenționezi și să cauți rezolvare, sunt perfect de acord. Dar când tonul folosit e ridicat, revoltat, plin de indignare și tot ce te interesează e să-l mulgi de bani, fără să accepți calea normală de rezolvare, asta nu mai înțeleg. Când mi-a strigat din geam că i-am stricat peretele de susținere, că acum casa ei e în pericol să se dărâme, că așa ceva nu se poate, că trebuie să vină un expert, i-am răspuns nu tocmai prietenos, recunosc, ci scurt și la obiect. Că orice probleme apar, firma care a efectuat lucrarea este responsabilă și asigurarea lor se ocupă de tot, că doar de asta am angajat pe cineva. A refuzat, pe motiv că e casa mea și eu trebuie să plătesc. I-am dat pace, văd însă că nu-mi dă pace ea! A refuzat să-i lase pe băieții care lucrau atunci să vadă ce s-a întâmplat la ea în pod și care-s daunele, într-un final l-a acceptat pe unul dintre reprezentanții firmei să urce și să vadă care-i baiul, dar tot n-a vrut să-i lase să-i și repare gaura apărută pe peretele comun. Că nu, că trebuie să vină expertul care să constate ce și cum, că ăla-i perete de susținere. Culmea, la mine-n pod unde-au lucrat, nu este nicio crăpătură sau fisură în peretele comun. Dacă era așa mare bai, cum susține ea, era și la mine, nu? Că-i peretele comun! Mi-a trimis o scrisoare amenințătoare acum vreo două luni, pe care mi-a strecurat-o în poștă seara, și-n care îmi dădea un ultimatum chiar a doua zi, i-am răspuns printr-un e-mail trimis direct la asigurator. Azi văd că mi-a trimis mascații, 😁 erau reprezentanții asigurărilor și doi experți, care au vrut să urce și la mine-n pod. I-am lăsat, bineînțeles, apoi am mers la vecina. Acolo au constatat că-i într-adevăr o gaură apărută în perete, când băieții au scos grinda putredă, cum era și normal să apară, dar nici pomeneală de probleme de susținere, pericol de prăbușire a tavanului sau a peretelui și alte exagerări, bazaconii scornite de ea.

Când a văzut că nici experții nu-i cântă în strună și că rezolvarea recomandată de ei e fix aia pe care i-am spus-o și eu, acum câteva luni, a-nceput cu alte lamentări. C-a fost nevoită să-și facă curat în pod, că a irosit timp prețios, că a fost supusă unui stres știind gaura aia din perete din iunie până acum etc. 🙄😳

N-am mai putut să tac, recunosc. Am răbufnit, recunosc da’ nici nu-mi pare rău! Să refuzi să găsești o cale amiabilă de rezolvare, să tărăgănezi, să cauți modalități prin care să faci cât mai mult rău și să vrei doar scandal, atenție și gâlceavă, e prea mult pentru mine.

Nu-i bai. Asta e, sunt convinsă că Doamne-Doamne are în continuare grijă de toate. Și toți. Inclusiv de vecina mea scumpă și dragă. 😁😉

Cu drag și cu iubire,

Aura.

26/10/2020

Vântul mugește furios, îndârjit, m-am uitat de pe balcon o clipă, afară, și-am tras repede draperia, înfrigurată, încercând să pun o piedică, cât de subțire, între mine și urgia de dincolo de geam. Vuietul lui însă mă însoțește și-n pat, de sub plapumă aud cum furtuna îndoaie copacii și răscolește frunzele, sinistru și sunând a pustiu. Mașinile circulă încă, făcând zgomotul și mai agasant. Îmi arunc ochii pe ceas, e înainte de miezul-nopții, după care nu mai e voie pe străzi, fără un motiv bine întemeiat. Măcar mașinile să nu le mai aud… Sper să adorm cât mai curând. O durere surdă în partea stângă a capului, cu tot cu ceafă, trapez și deltoid, mă sâcâie de câteva ore. Azi n-am fost afară, doar până la magazin, la cumpărături. Nu mi-am luat porția de natură și simt.
Mi-e dor să pot să alerg. Să pot să mă detașez de tot. Să simt pista roșie, cu dungi albe, ce atenuează șocul, sub tălpi. Am nevoie urgentă de sport, de mișcare, de antrenament. Am nevoie urgentă de ceva normal, firesc, de simplitatea vieții de dinainte. De zile fără bătăi de cap. De somn odihnitor, fără vise, de nopți liniștite, fără furtuni. De zile tihnite și calme, fără gânduri și griji. Am nevoie de multe. Mă mulțumesc cu puțin. Cu lipsa zgomotului de mașini, cu încetarea bruscă a mugetului vântului, (oare și el are interdicție după 12 noaptea?), cu căldura de sub plapumă și cu respirația regulată a ghemotocului de blană. Durerea încă persistă. Aud ploaia cum curge pe geam. Deci de asta s-a oprit vântul, să-i facă ei loc. Somnul încă mă ocolește. A, da, în noaptea asta se schimbă ora, o să dormim mai mult dimineața, cu-n ceas. Mă rog, eu așa sper…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
25/10/2020

Oare de ce ne este atât de greu să recunoaștem când dăm cu bățu-n baltă și greșim? De ce ne este atât de greu să ne asumăm greșelile? Să ne cerem scuze? Să spunem un „Îmi pare rău!”? Iar scuza cea mai penibilă e că „Aaa, nu, nu asta am vrut să zic; aaa, nu, tu ai interpretat greșit! ”

Nimeni nu vrea să zică de rău, da’ zice, nimeni nu vrea să facă rău, da’ face; și nimeni nu vrea să jignească, da’ jignește la greu și la grămadă! Aaa, nuuu, nu asta am vrut să spun, nu asta am intenționat să fac. Pe naiba! Exact asta ai vrut să zici și fix-fixuc asta ai intenționat să faci! Nu mai suntem la grădiniță, s-o dăm din colț în colț și să încercăm să ne scuzăm răutatea și comportamentul execrabil. Mi-ai dat în cap cu jucăria pentru că așa ai vrut și-așa ai avut tu chef, nu te-apuca, după ce mi-ai spart capu’, să-mi explici că jucăria aia a prins brusc viață, c-a fost însuflețită de-un duh rău, iar mâna ta a fost doar instrumentul lui, că nu mai ține. Nu mai avem trei ani! Hai să ne asumăm faptele și cuvintele. Am scos păsărica pe gură, asta e, măcar s-o recunosc, să nu mai caut explicații închipuite și nici să n-o mai dau la întors, că n-are rost!

Eventual îmi pot cere scuzele de rigoare și așa mai îmi rămâne dramul ăla de demnitate care mă poate scoate din rahat.

Când dăm vina pe circumstanțe, pe semantică, pe împrejurări, pe orice altceva numai pe noi nu, e lamentabil, e urât, e total nedemn. E low.

Și mie mi-a fost foarte greu să spun „Îmi pare rău!”, parcă mi se punea un nod în gât și nu reușeam nicicum să scot cuvintele astea trei afară, mi se blocau pe buze și mureau, nerostite, chiar dacă inima striga, neauzită, „Iartă-mă, te rog!”. Știți cui mi-a fost cel mai greu să-i cer iertare? Să-i spun că-mi pare rău? Nu celui/celei pe care l-am urât/iubit mai tare, nici celui/celei căruia/căreia i-am greșit mai mult. Ci mie însămi, Aurei din oglindă, care avea privirea plină de resentimente și mustrări. Iar din momentul în care am fost în stare să-mi spun mie asta, „Iartă-mă, îmi pare rău!” mi-a fost mult mai ușor s-o fac, s-o spun și celorlalți.

Scuzele de rigoare-s necesare, indiferent cât de greu ne vine uneori să le prezentăm.

Îmi cer scuze că v-am deranjat. 😊

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22 octombrie 2020

Am acceptat să mă desconsideri, să mă minți, să mă jignești, să mă înșeli, să ștergi pe jos cu mine, să mă bați, să mă lovești și mă umilești. Am acceptat să-mi spui că-s proastă, că nu-s bună de nimic, că fără tine asta sunt, un zero, un nimic. Am acceptat să-ți împlinesc dorințele, să-ți urmez pașii, să străbat calea ta, abătându-mă de la a mea, pierzându-mă pe mine de mine însămi și rătăcind esența mea. Am lăsat visurile mele neîmplinite iar dorințele inimii le-am înăbușit, le-am ascuns, mi le-am negat, punându-le pe ale tale mai presus, prea sus pe lista mea. M-am dat pe mine la o parte ca să te las pe tine-n fața mea, să ai tu întâietate, iar eu să accept să fiu mereu pe locul 2. Dintotdeauna asta mi s-a spus, asta mi s-a inoculat, pentru că am luat mărul și te-am ispitit, nu merit altceva. Sunt doar o Evă, bună doar să-ți fac copii și să-ți slujesc ție, Adam.

Dar uite că, între timp, am mai învățat câte ceva. Uite că, între timp, am înțeles că-i o minciună tot ce mi s-a spus, tot ce mi s-a cerut s-accept necârcotind, netăgăduind, că-i de fapt o mare înșelăciune. Nu, nu merit doar locul 2, nu merit să fiu doar umbra ta, nu merit să uit de mine și să te pun pe tine pe primul loc.

Merit doar ce e mai bun. Merit să fiu iubită pe deplin, merit să fiu adulată, adorată, idolatrizată pentru că asta sunt. Pentru că nu sunt doar femeie, sunt zeiță care poate să miște munții din loc, poate să coboare cerul pe pământ, poate să sece marile și-oceanele, poate să transforme lumea în pulbere și în cenușă, dacă vrea. Iar toate astea le pot face fără tine. Doar să vreau. Iar tu Adame, nu trebuie să faci nimic, decât să mă iubești cu-adevărat. Și-atunci, alături de Eva ta, vei deveni și tu un zeu.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

19 octombrie 2020

Încă rețeta, remediul ăsta contră asteniei, a melancoliei de toamnă, n-a dat niciodată greș. De fiecare dată a funcționat perfect. Am scris deja despre asta, aici:

https://aurablupu.wordpress.com/2017/11/20/curaj/

Pe mine, dacă vrei să mă pedepsești, nu-i nevoie de mare lucru, e suficient să mă ții în casă și-s gata, m-ai terminat. De azi, după trei săptămâni, am putut ieși în sfârșit, în voie, cu Max al nostru, ieri a făcut ultimul vaccin și-am primit undă verde, uraaa! Dacă mai dura încă puțin, cred că cedam nervos. Nu, nu suport să nu ies în natură, dacă nu respir aer curat, mă sufoc. Am nevoie de contactul cu solul, să simt pământul, frunzele sub tălpi. Să văd cu ochii mei pădurea, apa, cerul, să simt ploaia și vântul, afară pot să le suport parcă altfel decât din casă, când le privesc doar pe geam; din casă mă deprimă, afară le savurez. Bine, nu când plouă torențial sau când bate vântul cu 110 km/oră, cum a fost ultima oară, cu furtuna Odette. 😳

A fost interesant. Max încă nu știe bine care-i treaba cu hamul, cu lesa, umblă în picioarele noastre și-a fost surprins că nu l-am mai luat în brațe, decât foarte puțin, unde era noroiul prea mare și bălțile prea adânci. E un pic ciudat, ai impresia că astea-s lucruri pe care deja le știe, dar nu-i chiar așa, e ca un copil care acum începe să învețe să meargă.

Îmi place că-i atât de mic și de drăgălaș, îl ador când îl văd cât e de scump și de nevinovat, dar într-un fel aștept și să crească, să învețe de toate, să știe ce e aia plimbare, să-și ia singur lesa de la locul ei când vrea afară, să urce și să coboare scările, să fie mai independent.

A fost rețeta perfectă contra asteniei, a melancoliei de toamnă de ieri. Am văzut o natură fantastică, niște culori incredibile, copaci ce parcă au luat foc. Iar Max și-a consumat bine de tot bateriile, când am ajuns acasă a căzut lat.

Încercați-o și voi. Merită. Voi vă încărcați bateriile, patrupezii și le golesc iar toată lumea-ai fericită. Și aveți ocazia să faceți niște poze memorabile.

Cu drag și cu iubire,

Aura&Max.

14/10/2020

Nu, nu mai vreau poze cu zăpadă și Crăciun de pe acum! Iertat să-mi fie, dar unde naiba ne grăbim? E octombrie, puneți poze cu frunze și castane, cu ludăi copți și cu amintirile festivalurilor de bere din ceilalți ani, dacă vreți, ok, anul ăsta le sărim, n-o să mai fie, dar măcar ne amintim c-au fost, nu să ne grăbim să trecem direct la iarnă și la Crăciun! O să ne săturăm de frig, de zile scurte, de vânt și ploaie (poate și zăpadă, c-așa se zice, nu? Dacă a fost căldură mare vara, – și-au fost 40 de grade, vă mai amintiți? – și iarna va fi grea), de beznă și de nopți adânci. Trăiți clipa, prezentul, momentul, nu viitorul, nu mâine și poimâine, ci azi, acum, am tot scris-o și-o repet! Unde alergăm? Și-așa timpul ăsta zboară, de ce-l mai accelerăm și noi? Nu-i bugăt că acum e luni și mintenaș e vineri, ne mai grăbim și noi s-ajungem în viitor? De ce dăm totul pe repede înainte, în loc să savurăm clipa de față? Focul meu trosnește-n sobă, Max doarme liniștit, am reușit să-mi beau cafeaua și mă bate gândul să-ncerc o plimbare cu bicicleta, măcar o jumătate de oră să ies. Am răsfoit virtual albumele mai vechi de toamnă, și-am găsit – ca de obicei – multe poze faine, ce m-au făcut să zâmbesc, îmbrăcată în costum de bavareză, pentru Oktoberfest. Da, anul ăsta nu se va ține, asta e, dar asta nu înseamnă să mă grăbesc și să mă gândesc la Crăciun. Pot în schimb să-mi iau bicicleta și să mă duc pe coclauri, să văd copacii și să fac poze care peste un an mă vor face iar să zâmbesc.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
09/10/2020

Aștept în stație, după ce-am verificat dacă ”routeplanner”-ul on-line de la DeLijn (așa se numește compania de transport din partea flamandă, aici până și astea se numesc diferit, în partea franceză, Valonia, e TEC) mi-a dat ora exactă. Bineînțeles că da, dar Toma Necredinciosul din mine tinde să verifice orarul de mai multe ori, mă simt aiurea când stau și-aștept ca proasta un autobuz ce nu mai vine, sau care deja a trecut. Când văd că mai apare cineva și se așază pe bancă, mă liniștesc, înseamnă că nu s-a schimbat nimic azi, doar de mâine greva începe, după cum scria pe site. Trimit mesajul să-mi validez biletul de călătorie, un simplu sms cu DL la 4884 și am biletul pe telefon în câteva secunde. Imediat apare și autobuzul 92, s-au mai strâns câțiva călători, toți purtăm mască, nimeni nu se îmbulzește, așteptăm să urcăm frumos, pe rând. Găsesc un loc care păstrează distanța regulamentară față de ceilalți călători și mă așez oftând. Regulile trebuie respectate, dar tot mi se strânge stomacul când văd folia protectoare din față, de la șofer. Întotdeauna când sunt în autobuz îmi place să studiez oamenii. Acum e și mai greu, de când cu măștile, dar pot să-mi dau seama ca bărbatul negru (sau nu mai e voie să folosim termenul ăsta?), ok, bărbatul de culoare, care ține o mână pe bara unui cărucior, e copleșit de griji. Chiar și când un gângurit răzbate de-acolo (eu nu pot să-l văd pe copilaș, căruciorul e cu spatele la mine) omul nu zâmbește, se aplecă doar și potrivește păturica. Mă rog, nu văd asta, doar ghicesc.

O fată cu fața plină de coșuri stă bineînțeles, ca majoritatea, cu nasul în telefon și are căștile pe urechi. Se poartă bluzele în pantaloni, gleznele la vedere (roșii de frig) și blugii largi, spălăciți, zdrențuiți pe la margini. Nici rucsacul ce-i stă în brațe nu-i mai răsărit, murdar, ros pe la colțuri, cu catarama ruptă, parcă l-ar fi luat de la second-hand. Tastează rapid, cu ambele mâini (recunosc că-i invidiez dexteritatea asta pe care eu n-o am decât pe laptop), privind ecranul ușor încruntată și gura întredeschisă. Are buze roșii, frumoase, pline, cu un contur bine desenat de mama natură și fără urmă de machiaj. E frumoasă. Cu tot cu tenul de adolescentă îmi place de ea. Părul e blond-cenușiu, lung, natural, neîntins cu placa sau buclat. E simplă, obișnuită, nimic spectaculos; asta până ridică privirea și-i văd ochii. Uau! Prin mască îi zâmbesc. Descumpănită de privirea mea insistentă, văd totuși că-mi zâmbește nesigur înapoi. Ca să n-o stânjenesc și mai mult îmi întorc privirea spre geam. Bine fac. Copacii sunt splendizi, cu frunzele într-o feerie de culori. Roșii ca focul, galbene, de-un galben strălucitor, verzi, dar nu verdele crud al primăverii ci unul mai domol, mai așezat, un verde închis, spre maro și evident, portocalii.

Copilul din cărucior a decis să treacă de la gângurit la plâns, cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui se adâncesc. Are o piele atât de frumoasă, lucioasă și netedă, curată, de abanos. Pun pariu că bebelușul e creț.

Se-apropie stația unde cobor. Fata cu ochi de mărgăritar e iar cu nasul în telefon. Apăs pe buton, s-aude semnalul și-apare pe ecranul de sus „Stop!”, astfel știe șoferul că cineva vrea să coboare la stația următoare. Arunc o privire spre cărucior când mă îndrept spre ușă, aveam dreptate, e un bebe frumușel foc, crețofolin, cu-aceeași piele minunată, de abanos.

Cobor, mă-ntâmpină ploaia torențială care parcă m-a așteptat pe mine, special, dar după atâția ani de Belgia m-am învățat. Deschid nonșalantă umbrela și-i zic în gând: ”Sîc! De data asta nu m-ai prins!”. Și pășesc încrezătoare pe caldarâmul ud, inspirând cu nesaț, chiar și prin masca enervantă, mirosul de ploaie de octombrie, de toamnă, de ud, de curat.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

07.10.2020

Într-un grup din care fac parte, am citit o postare care pentru mine era un strigăt de ajutor. Pe scurt, o mamă de 25 de ani, cu un bebeluș de 6 luni pe care-l alăpta, cerea ajutor să scape dintr-o relație abuzivă, recunoscând că a greșit iertându-l pe soțul ei (o persoană destul de influentă, motiv pentru care nu îndrăznea să ceară ajutor poliției) de prea multe ori. Că bătăile, care la început au fost o dată la o jumătate de an, s-au întețit, ajungând acum să suporte violențe la fiecare două săptămâni. Era disperată să scape, însă din partea familiei ei nu se putea aștepta la niciun ajutor sau sprijin și nu știa unde ar putea fugi cu un bebeluș de 6 luni, în brațe.

Vă dați seama că citind așa ceva, mi-a venit stomacul în gât și am avut o senzație cumplită de rău. Citind însă comentariile la postarea asta, răul a fost înlocuit de furie și scârbă, de greață și de indignare.

„E simplu tare să spui „Pleacă!”, „De ce mai stai cu el?”, „Nu înțeleg cum poți răbda bătaie atâția ani” etc. Când habar n-ai cum e să trăiești lângă un abuzator, mai bine taci! Motivele-s diverse și nu-s puține, femeii îi este frică și să apeleze la poliție, vă puteți măcar pune în locul ei? Vă puteți măcar imagina în ce teroare trăiește? N-are speranță nici de la cei care ar trebui s-o apere, plus că alăptează, e cu moralul la pământ. Are nevoie de încurajări, nu de judecăți, citind unele comentarii parcă văd hiene, nu femei! Compasiune, milă, empatie, rezonează undeva?
Femeie dragă, care-ai scris strigătul ăsta de ajutor, ia-ți inima în dinți și pleacă, până nu e prea târziu. Nu ești singură, o să vezi, o să fie mulți oameni care o să te ajute, o să te protejeze, nu dispera. Strânge dovezi, încearcă să-l filmezi când te abuzează, înregistrează-l, caută un avocat on-line, un psiholog. În câteva comentarii sunt informații utile, centre și adăposturi, ia legătura cu ei. Cu siguranță o să te ajute. Să-ți ajute Dumnezeu!” – acesta a fost comentariul meu.

Nu pot să înțeleg cum la un strigăt disperat de ajutor ești în stare să răspunzi cu judecăți, cu învinuiri, cu acuzații și-o lipsă totală de omenie și susținere culmea! din partea altor femei. Nu pricep și pace! Dacă nu ai fost vreodată în aceeași situație, doar speculezi că tu ai face și ai drege, că i-ai arăta tu lui! I-ai arăta pe naiba! Unele lucruri sunt prea subtile iar tacticile folosite uneori de abuzatori sunt prea rafinate ca să le poată înțelege cineva care NU a trecut prin așa ceva. Citind mai multe legate de tema aceasta poți să ai doar o idee despre cum victima ajunge să-l vadă pe abuzator ca pe un salvator al ei, sau să creadă că merită să fie bătută, mai ales dacă și în copilărie a mai trecut prin așa ceva. Tortura psihică, picătura chinezească, violența, stresul emoțional, izolarea și câte altele sunt implicate în „răbdatul” ăsta pe care mulți nu-l înțeleg. Iar asta nu cred că era o postare pentru a ne face pe noi să înțelegem cum și de ce, era un strigăt de ajutor. Uman, răspunsul poate fi doar unul, venit din empatie și bunătate.

Rămân rar fără cuvinte. Dar la multe dintre comentariile unora, am amuțit. Chiar și să fi fost un fake, o postare falsă, tot nu poți răspunde în halul ăla, citești, taci și scrollezi mai departe. Pentru că dacă postarea aia a fost reală, prin comentariile acelea poate că i-ai bătut femeii un cui în sicriu, când le citește și vede câtă lume o acuză TOT pe ea, poate cedează de tot. Și vai, subțire e linia aia pe care pășești, când doar moartea o mai vezi ca singura scăpare dintr-un astfel de coșmar!

Sper să fi fost un fake, sper să fi scris cineva postarea asta doar pentru vizualizări. Și mai sper ca toate femeile-hiene care-au comentat acid să-și schimbe felul de a fi și de a gândi. Să devină mai pline de compasiune și de bunătate, mai înțelegătoare cu altele care-au fost mai puțin norocoase. Să devină cu-adevărat femei.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06 octombrie 2020

De doi ani de când am site-ul ăsta – aurablupu.com – n-am blocat aici pe nimeni, aici era altă mâncare de pește, nu ca pe feisbuc, unde block-urile se țin lanț și cei care vin să te jignească pe pagina ta sunt destui, acolo se ascund după un anonimat care le dă putere și curaj s-o facă. Aici, pentru că ne cam știm unii pe alții, nu am pățit-o niciodată. Până azi. Ioan mi-a comentat la articolul Lady Di, https://aurablupu.com/2020/06/28/lady-di/ io i-am răspuns, și tot așa, până la un moment dat. Ioane, să fii tu sănătos și să-ți dea Dumnezeu doar sănătate, dar la mine-n casă nu mai ai ce să intri. Am mai scris-o, mă repet ca o moară stricată, dacă-mi intri-n casă, păi minim, măcar minim de respect trebuie să ai! E alegerea ta s-o faci, ușa mea e larg deschisă tuturor, dar tu alegi să pășești aici, sau nu. Nici vorbă că aștept doar aplauze și osanale, n-am nevoie de un piedestal, am scris care e riscul când ești acolo, sus – https://aurablupu.com/2020/02/17/constipati/ 😜 dar nici n-o să accept să mă jignești la mine-n casă, asta să fie clar! Nu-i prima dată când observ comentariile lui răutăcioase și cam pline de venin, dar am zis că asta e, fiecare se exprimă cum îi place și are chef. Ce-i drept, alegerea e a mea dacă mai intru pe pagina lui să le văd. 😉 Așa că, n-am mai intrat. Mai ales de când s-a luat de Potecuță, care-i pâinea lui Dumnezeu, i-am dat și „unfollow”. Nu rezonăm, asta e. Dar când intri la mine pe pagină și mă bombardezi cu întrebări și păreri care-s nelalocul lor, io nu-s ca Potecuța, recunosc, nu-s pita lui Dumnezeu. Îs o scorpie afurisită și nici nu tac. N-o să-ți cânt în strună, doar pentru vizualizări. Dacă tot mă vizitezi atât de des, ar fi trebui deja să știi asta. Și nici că nu-i suport pe misogini. Hai pa!

Aura.

05 octombrie 2020

Oamenii care muncesc cu drag și sunt în stare să facă bani din orice, și din piatră seacă dacă pot, care au idei bune și scot profit din asta, cinstit, prin munca și prin mintea lor, sunt în top cinci ai preferaților mei. Mor de dragul lor, dacă mai sunt și tineri și au și copii. Care pe lângă un loc de muncă, fac și altceva, se descurcă, învață, pun în practică. Se dezvoltă, cresc, sporesc. Chiar și pe alte meleaguri, oamenii ăștia nu dau chix. Au o îndârjire, o putere, o încrâncenare să reușească, încât nu poți decât să îi admiri și să exclami ca belgienii: „Chapeau!”. Oameni simpli, dar deștepți, care știu ce vor de la viață, care nu așteaptă para mălăiață, care-și suflecă mânecile și se pun pe treabă. Bravo lor! Pe oamenii ăștia n-o să-i vezi cu mâna întinsă pe la ajutor social, n-o să-i vezi așteptând să le intre doar banii de la șomaj, n-o să fie niciodată profitori, de alți oameni sau de sistem; ei n-o să accepte niciun cent câștigat pe nedrept. Ei fac avere pe munca și pe „zoala” lor. N-o să te păcălească niciodată, n-o să accepte un merit dacă nu-i al lor și n-o să încerce vreodată să te fraierească. Știți de ce? Pentru că n-ar mai putea dormi liniștiți cu capul pe perna lor. Chiar dacă averea lor nu va fi la fel de mare ca a celor care-s necinstiți, fiecare bănuț e muncit și-i spornic, ca aluatul pus la dospit. Iar averea lor cea mai mare știți care e? Cinstea și onoarea lor, puterea lor de muncă, îndârjirea și determinarea lor. De fapt acum îmi dau seama că oamenii ăștia-s în topul meu trei. Da, merită cu prisosință să stea pe podium. Chapeau!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/10/2020

Interviu cu Aura B. Lupu, ea și atât. Timp de lectură: O trăire! 

Mulțumesc, Teona Gherasim!

Cum să fie ultima zi din septembrie??? Nu se poate! Păi mai-nainte a fost ultima zi din august, ați înnebunit? Cum să treacă așa repede 30 de zile? 30!!! Sau că mai sunt trei luni până se gată anul, nici asta nu-mi vine să cred. Dar cel mai ireal și incredibil e că în România – în 2020!!! –, s-a ales un primar mort, un pedofil și-un abuzator! Este de necrezut! Da, azi e ziua incredibilului și-a nebuniei, a lumilor paralele și a grotescului. Nu mă amuză deloc toate astea iar glumele care-au înflorit pe tema asta sunt de prost-gust și nu au niciun sens, ar trebui – din contră – să ne dea de gândit, nu să facem bășcălie, că-n fond și la urma urmei tot de noi facem, de nimeni altcineva. Sunt momente incredibile, citești, auzi și vezi dar tot nu-ți vine-a crede că sunt oameni care nu doar că au făcut ceva incredibil de rău, dar au susținere și-s aleși în funcții de conducere! Da, alegem să fim conduși de rău! Vrem răul, putreziciunea, anormalul și grotescul, asta vrem să ne conducă, asta vrem să fie la putere, nu binele, nu firescul și normalul. Un primar care-și umilește fetița și-apoi declară că toți avem astfel de „amintiri din copilărie”, când erai pus în genunchi pe boabe de mălai sau se rupea joarda de spinarea ta, de parcă asta ar normaliza ce a făcut el, care scapă nepedepsit și-apoi e reales? Toți care-au pus votul în favoarea lui sunt clar de-acord cu ce a făcut, un om normal la cap nu l-ar mai fi ales în veci! Sau pedofilul care-a primit un an și jumătate cu suspendare, la fel, să-l realegi chiar știind ce a făcut? Asta nu-i normalitate, nu-i de tăcut, nu-i de uitat. Piedone? Serios? Oare chiar s-a uitat de Colectiv? Primar mort, reales? Am făcut înconjurul lumii cu-așa ispravă, bravo!

Nu, nu cred că a trecut deja septembrie. Aștept să mă trezesc, să văd normalitatea, firescul, realitatea și nu grotescul, irealul triumfând.

Asta-i vreo lume paralelă, din care vreau să plec, să ies. Pedofilia, bătaia, umilirea, abuzul n-o să le aprob în veci! Și nici pe cei care le practică n-o să-i aprob, tăcând. Asta nu-i normalitate, ăsta nu-i firesc!

Aura B. Lupu

30 septembrie 2020

Primul foc în sobă e pentru mine oficializarea intrării în sezonul rece, ploios. Întârzii momentul, îl prelungesc cât pot io de mult, cu speranța că poate, dacă nu-l aprind încă, frigul pleacă, speriat de încăpățânarea mea. Sfârșesc speriată io de el, cedez, și dau drumul sobei. Ați observat că după primul foc nu mai poți renunța la el, cele 18-19 grade suportate până atunci devin intolerabile fără, după aprinderea primului foc? E plăcut. Aerul în casă se schimbă, mă moleșesc. Max doarme dus, într-o poziție care indică cât de bine și-n siguranță se simte. Eu picotesc. M-am ridicat anevoie când am văzut peste drum, prin geam, culorile splendide ale toamnei. Mi-am dat seama că anul ăsta încă nu le-am pozat. Când deschid ușa, aerul rece mă întâmpină, nu zăbovesc prea mult, fac două poze și mă-ntorc rapid la Max, care-mi simte orice mișcare și mă urmărește cu ochișorii lui minunați. Am apucat să observ că trotuarul e ud, încă nu s-a uscat după ultima tură de ploaie. Nici norii grei, gri, nu prevestesc altceva, tot ploaie va fi în continuare. Totuși, prin perdeaua groasă de nori câteva clipe a ieșit soarele. Mda, sezonul rece, ploios, a-nceput. Măcar focul duduie-n sobă. Măcar în casă e cald. Eu picotesc. Max doarme în continuare. Seara se lasă încet.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
26/09/2020

Furtuna Odette e pe drum, se simte încă de ieri, gata cu vremea bună, gata cu vara târzie. Plouă, vântul bate iar cu putere (suntem avertizați deja că-i posibil să ne răvășeașcă și cu 110km/h) și-i frig, doar 13 grade. Diferență mare de la 30… Oare de ce dau ăștia astfel de nume furtunilor? Odette, prințesa-lebădă, și dragostea încercată dintre ea și Siegfried… Oare o să mai fim vreodată într-o sală ticsită de oameni, la un spectacol de balet sau teatru, la o lansare de carte? Am privit gala premiilor Emmy plângând, să stai să vorbești în fața unei săli goale, e trist. Nu pot să scap în ultima vreme de senzația asta de pustietate, de tristețe, de finalitate. Da, știu, e inevitabil, e inerent, e musai să acceptăm că asta e, totul are un sfârșit, nimic nu durează la infinit, dar dați-mi voie să fiu tristă. Nu ajută, știu, cu nimic, dar nu pot să mă împiedic acum, când a atât de întuneric și frig, și Odette se dezlănțuie (oare vrea să scape de blestemul lui Rothbart?) să nu regret ce-a fost. Să poți pleca când și unde vrei, liber, să faci când și ce vrei, nerestricționat, fără zone roșii, fără statistici, fără infectări (Doamne, cât am ajuns să detest cuvintele astea, virus, corona, infectați, purtători) să poți să mergi la restaurant, să te întâlnești cu cine și când ai tu chef, fără măsuri extra de protecție, fără frică, fără rețineri, fără măști… Mi-e dor de oameni relaxați, zâmbitori, de a noastră normalitate, de ce a fost. Odette, lebădă albă, încovoaie copacii din fața casei și-și revarsă șiroaiele pe acoperiș. E frig… Sper să-și regăsească prințul iar Rothbart să dispară. Definitiv.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
25/09/2020