N-ai ce. N-ai cum. Nu poți. Decât să te topești. Să te scurgi. Să te prelingi. Să vezi că-ți aduce deja jucăria, că te înțelege când îi spui de premiu, că-i place muzica și se uita atent la un ecran, cu doi ochi plini de uimire și înclinând capul când într-o parte, când în cealaltă, n-ai ce face. Decât să te topești de drag. 1kil jumate și 44 de cm de minunare, de încântare, de bucurie. E și ciudat pe undeva, când vezi că repetă lucruri pe care le făcea și Edi, mănâncă din mână ultimele îmbucături, bea apă când îl trimit io și-i spun „Vezi că ți-e sete!”, doarme cu botul musai sprijinit de mâna mea, la baie n-am ce face, trebuie să îl accept, altfel stă în fața ușii și smiorcăie până-i deschid. Mă lasă să-l curăț în urechiușe, deși prima experiență de la veterinar n-a fost prea plăcută (data viitoare o să-l cert pe nenea doctor, trebuia să fie și mai delicat cu el!), știe deja că io nu-i provoc durere, că-i fac doar bine și-l ajut.
N-ai cum. Nu poți. N-ai ce face. Decât să te scurgi, să te topești, să te prelingi și să te tooot miri. Ce scris? Ce manuscris? Ce interviu? Printre picături, între două ațipeli de-a lui. Parcă aș avea iar bebe-n casă…
Hai să vă mai scriu totuși și alte lucruri, nu doar despre măria-sa, stăpânul vieții mele, care-mi mănâncă acum și zilele si nopțile și-mi ocupă cam 90% din timp.
Curând re-apare, la cererea voastră, primul volum din „Trăirile Aurei”, retipărit și reeditat, alături de al doilea volum, la editura Creator-Libris, deci dragii mei dragi, țineți aproape, cei care mi-ați scris pe blog și mi-ați trimis mesaje că vă doriți și primul volum, o să aveți curând ocazia să-l comandați.
Am dat și-un interviu pentru „Viitorul României”, nu știu sigur când o să apară, dar o să vă anunț.
La manuscrisul celălalt, al romanului „Eu. Și atât.”, despre care v-am mai pomenit, încă lucrez. Cât pot acum și cât mă lasă puțoiul ăsta mic.
Vă mulțumesc că sunteți atât de răbdători, vă mulțumesc din suflet că mă citiți și vă multumesc de 14.288 de ori. Adică tuturor celor care-ați dat până-n clipa asta like paginii mele, Aura B. Lupu și sunteți aici. Pe WordPress la fel, sunteți extraordinari, nu-mi vine de multe ori să cred, când am pornit în noiembrie 2017 la drum, mă gândeam că poate se vor strânge câteva sute. Sunteți azi peste paișpe mii pe Facebook și aproape 500 pe aurablupu.com.
Mă-nchin!
🙏🙏🙏

Cu drag și cu iubire,

Aura.

25 septembrie 2020

https://videopress.com/v/nUEG0LD1?preloadContent=metadata

Azi ziua-i egală cu noaptea și, oficial, începe toamna. Se zice că azi e bine să fii recunoscător, eu știu că, de ceva vreme, fac asta în fiecare zi. E un exercițiu care merită făcut. Zilnic. Și chiar dacă pare greu la început, în fiecare zi găsești tot mai multe motive să fii recunoscător. Când am început exercițiul nu găseam nimic, eram nemulțumită de locul meu de muncă și nefericită în fiecare zi. Mă trezeam cu gândul „Of! Oare azi ce-o să se mai întâmple?” și începeam cu groază fiecare zi. Nu pot spune că acum sar din pat cu nerăbdare și entuziasm (cam scârțâie pe ici, pe colo, și până mă dezmeticesc și dezmorțesc, durează) dar încep ziua cu-n Doamne-s mulțam! Și ăsta-i motiv de recunoștință, că ne-am ridicat din pat. Când văd că strălucește soarele, că-i fain afară și e cald, iar. E o toamnă minunată anul ăsta, chiar dacă sunt atâtea probleme, atâtea restricții, atâtea măști, atâtea răutăți, măcar vremea-i frumoasă și ține cu noi. Aseară cerul era ca de sticlă, presărat de stele, un colț de lună atârna de el, ghemotocul meu negru de blană dormea dus la pieptul meu, învelit. Mi-a fost rău azi-noapte, rar mi se-ntâmplă, dar uite, încă un motiv de recunoștință e că acum mi-e mai bine. Sunt amețită, deshidratată, dar mă bucur că starea aia ciudată, cu greață, transpirații reci și tremurături măcar a trecut. Mă doare capul, e o durere surdă, știu c-am avut nevoie de o curățare, ceea ce s-a și întâmplat. Uite că cineva mă veghează și are grijă să scap de ce-i rău. Mulțumesc, Doamne, atât pot să spun.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii frumoși și buni, pentru prietenii adevărați, pentru cititorii mei. Pentru familia mea frumoasă și acum, în special, pentru noul ei membru. Sunt recunoscătoare pentru lecțiile de viață primite, pentru învățămintele trase, pentru greutăți. Pentru mâncarea de pe masă, pentru sănătate, pentru belșug.

E echinocțiul de toamnă, o zi specială, când ziua-i egală cu noaptea.

Oare noi, oamenii, vom fi vreodată egali? Oare vom înceta vreodată să ne considerăm mai cu moț decât ceilalți? Oare vom face vreodată concurs de bunătate și empatie? De înțelegere și bunăvoință? Dar izvorâte din inimă, nu doar așa!

Io una tot sper.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

22 septembrie 2020

Ieri am postat un filmuleț de vreo 22 de secunde cu Max, închis în cușcă, lăsând capul pe spate și urlând ca lupii. Mândră nevoie mare, am scris: „Lupu’ nu-și dezminte numele de lup!”, topită și scursă pe sub canapea de reacția asta a lui; deși are doar 8 săptămâni, știe foarte bine ce vrea și unde. Cușca era de decor, Max intrase benevol în ea, io am închis ușa să văd ce face; eh, am văzut și auzit, m-am lămurit, probabil am dat banii degeaba pe ea, deși o recomandă toți specialiștii, care zic că-i bine să-i înveți de mici cu ea, pentru că e bârlogul lor, vizuina, culcușul unde și ei se vor simți în siguranță după ce se vor obișnui cu ea. Mă rog, alta-i povestea, toată bucuria, tot entuziasmul meu că uite ce mândru și frumos pui de lup e Max, a fost înlocuită de stupefacție și de supărare, în urma unor comentarii de-a-n pulea, făcute de câțiva care au văzut filmulețul ăla de 22 de secunde; puteam să-l șterg, comentariile la fel, dar am ales să nu o fac. E o lecție de învățat de-aici. Însă m-au mâhnit profund, recunosc. Dacă mă citești, dacă-mi scrii cât de tare te-ai identificat cu trăirile mele, că înțelegi exact ce simt pentru că și tu ai trecut prin asta blablabla, cum poți să mă acuzi acum de AȘA ceva? Cum poți să crezi ASTA despre mine? Că-mi chinui animalul ținând-l închis în cușcă? Serios??? Gândul ăsta, dacă pretinzi că mă cunoști și-mi ești amic, nu trebuia nici măcar să-ți treacă prin cap. „Nu vreți sa umble toată casa când sunteți plecați” – asta m-a durut cel mai mult. Dacă m-ai cunoaște, n-ai fi scris așa ceva în vecii vecilor și nici n-ai fi încheiat fiecare propoziție din comentariul tău cu semnul exclamării, care-i clar un semn acuzator.

Sunt paralizată de frică; sunt înghețată de spaimă, sunt foarte speriată că i s-ar putea întâmpla lui Max ceva. Când îl vad că-i cât palma mea, mă trec toate apele. Ieri a intrat, fiind non-stop alături de el, după canapea, sub bibliotecă și pe sub dulapuri, de unde, dacă nu-l urmăream, nu mai putea ieși. Să mă hotărăsc să-l iau acasă, pentru mine a fost o decizie foarte grea. Am citit ce recomandă specialiștii, ce să fac și cum, acum sunt exact cum am fost când am avut primul copil, cartea „Mama și copilul” era biblia mea, respectam cu sfințenie tot ce scria în ea, ca nu cumva să greșesc, să nu fac, Doamne ferește! ceva rău; toate mamele cred că știu cum e, când stai noaptea și-i asculți respirația, să te asiguri că n-a pățit nimic, cum la primul „hâc” suni la urgențe, la primele bubițe te gândești la ce-i mai rău. No, la fel îs și acum, doar că mai rău. Trecând prin ce-am trecut cu Edi, parcă vreau să mă asigur că fac totul ca la carte, așa cum trebuie, cum recomandă specialiștii. Că nu-i dau să mănânce decât ce are voie, că-l țin unde trebuie – pentru siguranța lui!, că respect toate recomandările. Cușca de asta am și luat-o, toți o recomandă. C-o s-o și folosesc? Habar n-am. Oricum noaptea doarme pe pieptul meu, ziua umblă pe unde vrea și doarme-n brațele mele sau ale lui Adi. Edi n-a stat o secundă într-o cușcă, în 14 ani! În mașină, 2000 de km, din Belgia în România, îl duceam pe brațele și pe picioarele mele, io amorțeam toată, dar pe el nu-l deranjam. În ultimul lui an de viață doar noi doi știm prin ce-am trecut, n-am scris niciodată dar cei care mă citesc, au citit printre rânduri și-au ghicit adevărul.

Nu m-am așteptat la așa ceva. Credeam, ca proasta, că toți oamenii care mă citesc și-s în lista mea de prieteni, mă cunosc, mă înțeleg, mă sprijină și mă ajută. Ha! Bine, comentarii de-a-n pulea n-au fost multe, pentru că au apărut celelalte, ale oamenilor care chiar știu cine sunt și cum. Și le multumesc din suflet.

Mi-a trecut mâhnirea. Am rămas doar cu gustul ei amar. O să treacă și ăla. Și știți de ce? Pentru că am o dulceață lângă mine, care simte, știe adevărul; știe cine sunt și cum; prima oara-n viața lui când m-a văzut, mi-a întins lăbuța, de două ori! și m-a lins direct pe față, dând din codița aia a lui. M-a ales, el pe mine!

Așa că, asta-i tot ceea ce contează. Când animalele și copiii vin la tine fără să ezite, de alte confirmări că ești cum trebuie, nu mai ai nevoie.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/09/2020

Vă dați seama că de-acum o să vă căpiez cu noul membru al familiei, nu? Fugiți fraților, scapă cine poate, plecați, cât mai puteți, că de-acum încolo, așa cum Edi apărea în mai toate postările mele, la fel o să apară de-acum și Max.

Să-ncep cu-nceputul. Am zis că-n veci, da-n veci nu-mi mai iau câine. Am mai zis io asta și de măritat… Dar pentru că sunt neserioasă, inconsecventă, slabă, instabilă și ușor de influențat, m-am și re-măritat și mi-am luat și-un alt câine. Iar în momentul în care-am hotărât asta, mi-am impus și să nu-l consider înlocuitorul lui Edi. E Max, alt câine, nu vreau să-l compar, să-l asemăn, să-l împovărez cu amintirea predecesorului lui.

Am început, fără să știm unul de altul, și eu, și Adi, să căutăm pudeli prin apropiere, să vedem dacă sunt pui disponibili, ce culoare, ce mărime etc. Și-am constatat că-i o rasă nu prea des întâlnită, deloc populară, iar locuri unde creșteau astfel de cățeluși erau puține și cele mai multe aveau doar pui de talie mică sau „toy pudel”. Mă rog, ce-am găsit noi, pe net. Când mi-a trimis Adi link-urile, mi-am dat seama că ne dădea amândurora târcoale același gând. Am sunat, am trimis e-mailuri, dar doar informativ, nu cu intenția clară să ne luăm acum un cățel. Dacă era să-mi mai iau vreodată, eu voiam caniche mare, de data asta, negru și musai băiat. Însă săptămâna trecută Adi a găsit un anunț, iar cel care apărea în poză, era un puiuț negru. Și băiat! Am sunat, dar am fost dezamăgită când nenea mi-a spus că nu-s mari, erau de talie mijlocie dar, după ce-am vorbit cu Adi, am zis hai să mergem totuși, măcar să-i vedem.

Erau vreo zece, cred, dar io nu l-am văzut decât pe dumnealui (acum îmi roade laptopul și-ncearcă să-și bage botul în cana de cafea), când a ieșit din cușcă a venit direct la mine și mi-a întins lăbuța. De două ori! L-am luat în brațe și-a început să mă lingă pe față. Cum să-i reziști? Cum???

No, asta e, am zis gata, ăsta-i al meu, nu-l mai las. Asta e, chiar dacă-i de talie mijlocie, nu mai contează. Culmea a fost că după ce m-am hotărât, nenea nu mi l-a mai dat, că n-avea împlinite opt săptămâni! No, stai o săptămână și așteaptă! În aceeași noapte am primit și confirmarea că fac ce trebuie: l-am visat pe Edi, era tare vesel și fericit, dădea din codiță și mă privea cu ochii ăia-i lui, atât de expresivi, eu îl chemam la mine, cu inima grea de dor și nu înțelegeam de ce nu vine, Edi însă împingea ceva cu botul, un ghemotoc și parcă-mi spunea: ia-l pe ăsta, mami, ăsta-i de acum al tău. Când m-am uitat mai bine, ghemotocul era Max.

L-am luat. L-am adus acasă, azi noapte am dormit pe sponci, ochii mi-s cât cepele, caca, pișu-n casă, vă dați seama, încă e atât de mic! Ronțăie tot ce prinde, mă urmează peste tot, se cere în brațe, locul unde-a adormit aseară a fost exact pe locul și perna lui Edi, a dormit dus, n-a încercat să se ascundă, să-și facă bârlog. În cușcă a stat cât a stat dar tot lângă mine a ajuns, în pat. Acum doarme pe brațul meu, încerc să tastez cu o mână, să nu-l deranjez.

Mda, asta este, am intrat în horă, musai să jucăm! Dar cât e de fain!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20 septembrie 2020

Vi-l prezint pe noul membru al familiei Lupu: Max.

Bine-ai venit, suflețel!

19/09/2020

Cine se trezește de dimineață, vede răsăritul. 😁
De când a fost Adi la pescuit și mi-a trimis pozele alea desprinse parcă dintr-o poveste cu zâne și spiriduși, m-am gândit că-i musai să-mi încalec bițigla și să mă duc și io pe baltă într-o dimineață, să mă conving că e atât de fain. Și-am fost, că știți cum îs io când îmi pun ceva-n cap. 🤪 Da’ nu m-am convins… am constatat că-i și mai fain! 🤩 Prin ceață, pe câmpurile încă verzi, chiar mă așteptam să văd zâne dansând, spiriduși zburdalnici prin nucii încărcați, ce-ncep să-și schimbe culoarea frunzelor și să le cadă roadele. Soarele e altfel dimineața, deasupra lanului de porumb mi-a oferit o priveliște ce-ți taie respirația, nu-ți vine să crezi că e real, parcă-i un desen. Iar liniștea dimineții, după ce-am ieșit de pe șosea și-am intrat pe câmp, scăpând de zgomotul stresant al traficului, e un balsam. M-am oprit din loc în loc numai să o savurez. A meritat trezitul de dimineață și plimbarea asta prin aerul curat, prin pâcla albă ce mi-a umezit părul și hainele, mi-a înroșit obrajii și m-a umplut de recunoștință că trăiesc într-o lume atât de frumoasă, atât de minunată. Doamne, ce lume frumoasă ne-ai făcut! Mulțumesc!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
16/09/2020

Până acum, spălatul geamurilor, al draperiilor și-al perdelelor era o corvoadă, uram s-o fac. Sui pă scară, dă-te jos, stai cu gâtul dat pe spate, să poți scoate cârligele, mută mobila să ajungi cum trebuie, spală deasupra praful ăla care se adună-n șanțul geamurilor și-i greu de curățat etc. Plus ce mă nemulțumea pe mine cel mai mult, era faptul că n-aveam unde să le usuc, în curte era cum era, da’ mie-mi lipsea mirosul de-afară, de soare și vânt, ce intra-n perdele și parcă le albea, le curăța, le împrospăta și mai mult. Eh, azi când am auzit c-o să fie 33 de grade iar ghiciți, ce am făcut? Am spălat geamuri și perdele! 🤩 Nu pot să vă descriu sentimentul, femeile poate că-l înțeleg mai bine, când atârni perdele curate la loc, la geamurile care lucesc. E… divin. Așa-mi închipui io că miroase în rai. M-am uitat la perdelele umflate de vânt și-mi venea să le pup. Mai am de uscat înc-o tură, de agățat astea care-s acum aproape uscate, dar încă nu mă îndur să cobor, mai stau un pic și mă uit la ele, la cer și la soare, la nori. Inspir mirosul raiului și mai adânc. Dacă am făcut un lucru bun anul ăsta, apoi terasa asta e cel mai bun lucru făcut!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
15/09/2020

Articolul „Aplauze” https://aurablupu.com/2018/09/14/aplauze/

a fost inspirat de o fotografie pe care mi-a trimis-o Adi, când a găsit-o în calculatorul vechi. Deși amintirile stârnite de ea au fost dulci-amare, a fost și una tare faină, cea mai faină, amintirea puterii pe care mi-a dat-o acum muuuulți ani (vreo 17) când mi-au trimis-o, inițial. Eram departe de ei, la 2000 de km, flămândă și suferindă, cu moralul la pământ, cu gândul să mă-ntorc acasă, nu mai rezistam, eram praf, aveam 46 de kile, munceam ca un sclav, plus abuzul emoțional și presiunea erau infernale, dar imaginea asta a lor, din fotografie, pur și simplu m-a înălțat, m-a ridicat de jos, m-a motivat să continui, să nu mă dau bătută, mi-a dat puteri nebănuite. Când știi că ești iubit de cei pe care îi iubești și tu, este fantastic. La asta mă refeream eu, nicidecum la aprobarea unor fapte rele. Am primit un comentariu la el, la articolul respectiv: „Ai şi nu ai dreptate. Să arăți iubire, apreciere etc. la faptele bune, la succese, da, înseamnă că apreciezi, recunoști, răsplătești rezultatele muncii, acțiunii etc. Dar când faptele, acțiunile etc. sunt de condamnat, de pedepsit şi nu le condamni, nu înseamnă că le încurajezi?
Unde este granița dintre, a lăuda şi a pedepsi ? Cum stabilim această graniță? Ce dezaprobăm la alții, aprobăm la noi?”

A, nu, asta-i ipocrizie, io să fiu nedreaptă, dar să văd doar nedreptatea celorlalți și-a mea s-o ascund cum își ascunde pisica oareșice? Nu. Ești tu mai întâi un bun exemplu și-apoi pretinzi, am mai scris io despre asta, degeaba certăm copiii și le interzicem să fumeze, explicându-le că nuuu, nu-i bine, nu e sănătos, dar noi fumăm ca turcii. 🙃😉

Iar granița și-o stabilește fiecare, pentru că fiecare știe ce tolerează și ce nu. Dar părerea mea este și rămâne aceeași: când iubești, păi iubești cu totul, nu pe bucățele. Mama unui criminal credeți că încetează să-și iubească copilul? Io nu cred. Nu aprobă fapta lui, o judecă și o condamnă, dar inima ei e vai și-amar de ea.

Cei care mă citiți de ceva timp, știți asta, io scriu din ceea ce trăiesc, experimentez pe pielea mea. Mie îmi folosește iubirea și aprecierea celor dragi. Mi-a fost dintotdeauna combustibil, mi-a dat aripi și avânt. Cresc, mă extind, prind putere când cei pe care-i iubesc mă aplaudă, mă încurajează, mult mai mult decât atunci când aprecierile și aplauzele astea vin de la necunoscuți. Nu zic că nu-s binevenite, neapreciate, Doamne feri!, dar io cred că tot ce facem noi pe lumea asta, e în primul rând pentru noi și-apoi pentru cei dragi, nu pentru necunoscuți. Un copil n-o să facă doar ce-i spui tu să facă, cel mai des o să facă ceea ce vede că faci și tu! Poate că te ascultă, de frică, sau din respect, sau din iubire, dar de fumat tot o să fumeze, pe ascuns. Tot o să încerce și el să vadă de ce tata trage cu-atâta sete din țigară, mai ales că lui i-a zic că nu e bună, că el n-are voie.

Da, un copil chiar dacă a făcut o poznă, o prostie, în primul rând el trebuie să simtă că-i iubit. Că-i explici apoi ce a greșit, unde și cum, e deja altă poveste. Dar niciodată, niciodată el nu trebuie să se simtă neiubit sau că nu ești de partea lui. Dacă a spart o vază și tu strigi la el, îl cerți, îl pui la colț, stai supărat pe el câteva zile, credeți c-o să îl ajute să nu mai spargă-n veci, nimic? Prima oară când mai are-o vază-n mână, praf o face, vă garantez!

Ai pus importanța unui simplu obiect deasupra lui, ai tufut valoarea. Cum să te mai creadă că-l iubești pe el cel mai mult dacă tu faci atâta caz pentru o vază?

După o încăierare la școală, vă cheamă directorul și tu te repezi la copilul tău, și-l cerți, poate-l mai și urechezi, să-i arăți la nenea directorul că tu l-ai educat bine, dar copilul e neascultător. De partea cui ai fost? El cum interpretează? Că te-ai aliat cu dușmanul, nu cu el, copilul tău. Nu spun să-l încurajezi să se bată, dacă el e vinovatul trebuie să știe că există consecințe pe care o să le suporte, mai târziu, dar nu în fața celorlați. Acolo, în biroul directorului, tu trebuie să-i fii aliat. Să pui întrebări, să ceri dovezi, să afli toate variantele, să fii informat.

Știu bine despre ce vorbesc, am pățit-o și eu, am făcut-o și eu, bine că măcar acum mi-am dat seama și sper ca măcar nepoții mei să nu mai treacă prin așa ceva.

E foarte greu să faci ce trebuie, e foarte greu să educi, să nu greșești. Dar totul se simplifică știți când? Atunci când iubești și mai ales când o arăți și demonstrezi.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

14 septembrie 2020

P.S. Succes, școlarilor!

Cartea „Trăirile Aurei” o găsiți pe site-ul editurii Libris.

Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Bună dimineața, lume!

Bărbatu’ meu e deja pe baltă, la pescuit, și-mi trimite poze ce mă fac să-mi pară rău că nu m-am dus și io mai devreme, cu el. Nu-s o ființă prea matinală, știți ritualul meu cu două cafele maaari și aburinde, ca să mă trezesc, cât de cât. Nu poți discuta cu mine până după ce-am sorbit măcar două guri din ea, nu-mi funcționează creierul, n-am coordonare între el și restul corpului, el săracu’ dă comanda, „nu te bate de pereți, mai la stânga, mai la dreapta, deschide ușa prima dată, nu intra direct cu capu-n ea, pune apa-n cafetieră, nu pe lângă etc.”, da’ corpul meu nu îl ascultă, decât parțial și numai după ce simte durerea. Asta e, e sado-masochist, ce să-i fac?

Detest convorbirile matinale, dacă vrei să fii pe lista neagră a mea, sună-mă de dimineață și ai intrat în colimator. Dar când văd niște poze așa de faine, da, regret că nu-s mai matinală și nu pot să mă trezesc și io cu noaptea-n cap. Singurele dimineți pe care reușesc să le savurez, cu răsărit cu tot, sunt cele din concediu, atunci stau cu cafeaua-n mână, pe terasă, și mă uit cum iese soarele din mare, practic răsărim împreună, amândoi, lui îi apare o rază, io deschid o geană… Ne uităm printre gene, chiorâș, unu’ la altu’, până își dezvăluie toată splendoarea deasupra apei și-o colorează-n roșu-auriu. Atunci dispare mahmureala și bosumflarea dimineții și-i zâmbesc, n-am cum să nu o fac, e prea frumos, grandios de-a dreptul!

L-am auzit pe Adi forfotind prin casă dar mi-am tras mai tare plapuma pe cap și m-am cuibărit și mai bine-n pat. O să mă duc mai târziu la el cu mâncare și toate cele, acum hai c-am reușit să deschid un ochi, mă duc să-mi fac a doua cană de cafea, poate-l deschid și pe al doilea și reușesc să nu mai dărâm nimic prin casă. Sper…

S-aveți o duminică faină, oameni dragi și buni!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

13/09/2020

https://videopress.com/v/mA7WLJle?preloadContent=metadata

https://videopress.com/v/uR4KxqxI?preloadContent=metadata

E multă pace-n înserare. Întreruptă de-un biet nebun, ce cântă-n gura mare pe stradă, ceva ce-mi sună și mie cunoscut. Mă trezesc că lălăi și eu un gând, cu el. 🙄 Și de țânțarii înfometați, pe care sper să-i țin la distanță cu două lumânări, cu-aromă de lâmâie. Vecinu’ face grătar, mirosurile mă amețesc și-mi amintesc că (iar!) mi-e foame. Nu, gata, în seara asta nu mai mănânc, e prea târziu. Cu tot cu lumânările aprinse un țânțar m-a înțepat și-ncep să mă scarpin temeinic. Aaa, păi e de bine, când te mănâncă-n palmă, capeți bani! 😁 Fac o cruciuliță pe locul unde m-a-nțepat, scuip de trei ori și zic în gând: „Doamne dă!”, cum m-a învățat bunica. Of, vecine, acuma serios, la ora asta se fac grătare? Chiar nu ți-e milă? Înghit în sec și mușc dintr-un măr. Rufele nu s-au uscat, cred c-o să le las, în premieră, afară. Nu mai am niciun chef să le adun. Las’ să rămână peste noapte pe terasă, mâine o să se usuce, se anunță foarte cald. Mâ uit hipnotizată la flăcări, cum danseazâ, se unduiesc, pâlpâie și răspândesc aroma de lămâie. Nu mai aud nici țânțari bâzâind prin preajmă, deci au efect.
E multă pace-n înserare. Acum nu mai e-ntreruptă de nimic.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
12/09/2020

Azi a fost foarte aglomerat la Lidl, prea aglomerat. Multă lume, multă agitație, mulți români. Multe măști, prea puține zâmbete, și alea ghicite doar, din privirea binevoitoare și colțul încrețit al ochilor. Vremea-i schimbătoare, când iese soarele arde, când se-ascunde se răcește brusc. Trag clopotele, e fix, câinii din vecini le acompaniază urlând. Mi-e drag să le aud, să îi aud. La radio-s știrile, nu multe, deja au băgat melodia verii, Jerusalema, n-o aud prea clar, doar în fundal, clopotele încă bat. În cuptor se coc niște colăcei umpluți cu brânză, specific grecești, am mai luat o dată și-au fost tare buni, azi n-am rezistat tentației și-am mai cumpărat două cutii. Sper să nu-i uit și să-i ard, picotesc în soare, e așa de bine! Hai c-am fost să-i scot, nu i-am ars, da’ am umplut în casă de „sfârai”, trebuia să-i pun pe altă tavă, a cam curs din ei. Eh, asta e. Am revenit în soare, clopotele tot bat, oare ce se întâmplă? Astea nu-s clopote de fix. Ce frumos s-au strâns și norii, parcă văd o cruce-n mijlocul lor. Zic și-un „Tatăl nostru”, să fie primit.
E sâmbătă, e vară târzie, miroase-a colăcei. Brusc, îmi dau lacrimile. Mi-e dor.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
05/09/2020

În 2016, la începutul lui septembrie, am plecat în Corfu. A fost prima dată când am schimbat data vacanței (de obicei era în mai-iunie) dar și destinația, n-am mai ales Insulele Baleare, am zis să mai vedem și altceva. De insulele grecești auzisem doar laude și cuvinte la superlativ, dar titlul care însoțea numele insulei – „de smarald”, m-a făcut s-o aleg rapid dintre toate celelalte care-mi apăruseră la ofertele de last-minute. A fost o hotărâre pe nepusă-masă, neplanificată, n-am analizat prea mult nici insula, nici hotelul, de obicei mă uit la review-urile celorlalți turiști, acum însă n-am făcut-o, m-am lăsat furată de pozele cu priveliștea magnifică din toate camerele hotelului și piscina ce parcă se scurgea direct în Marea Ionică; c-am regretat-o din plin, ulterior, și asta-i adevărat. Zborul a fost ok, n-a durat prea mult însă, încă de la aterizare, ceva n-a fost cum trebuia să fie. Am ignorat „semnalele” trimise de instinct, ferm decisă să mă bucur de cele 7 zile de vacanță neașteptată dar extrem de necesară. Decizie spulberată de priveliștea dezolantă ce ne-a întâmpinat încă de la intrare; pe bune, era ca-n filmele alea horror, lipsea o literă din numele hotelului, vopseaua era scorojită, vântul spulbera praful și mizeria din parcarea goală, invadată doar de bălării. Întâmpinați de-un recepționer apatic și neprietenos, în ciuda căldurii înăbușitoare io simțeam deja fiori reci pe șira spinării. Ne-a pus în palmă o cheie pe care era lipit un număr (cu scotch!) mâzgălit de mână și ne-a indicat direcția spre lift dând din cap, fără ca măcar să-ncerce să zâmbească, omul știa engleză câtă chineză știu io, adică defel. Ce luat bagaje, ce acomodare? Nimic! Liftul a ponit scârțâind și pocnind din toate încheieturile, de-mi făceam deja cruci pe cerul gurii, cu limba, numai să nu ne prăbușim cu el. Dar șocul-șocurilor a fost când am deschis ușa camerei, damful care ne-a izbit a fost imposibil de ignorat. Pișat, transpirație, mucegai și cam tot ce-ți poate întoarce mațele pe dos ne-a „gâdilat” nările. Ce să mai zic de perdeaua îngălbenită de la duș, de capacul WC-ului împuțit, de pernele pătate și așternutul de-o culoare incertă și defel îmbietor, de aerul condiționat ce mai mult făcea zgomot decât răcoare, de balustrada cu șuruburile desprinse și de care dacă făceai imprudența să te sprijini, aveai toate șansele s-ajungi la parter fără lift, de mobila veche, de frigiderul care era doar de ornament? N-am zis nimic, am făcut doar stânga-mprejur și ne-am întors la recepție, de data asta pe scări, n-am mai riscat să luăm liftul scârțâitor. Povestea are un happy-ending, totuși. N-am rămas acolo, bineînțeles, am contactat agenția care-a rezolvat problema și ne-a găsit alt hotel. Bine, am fost nevoiți mai întâi să plătim tot noi trei zile de cazare, taxa că vezi-Doamne nu respectam înțelegerea 😲, ceea ce mi s-a părut complet absurd, dar doar așa putea agenta să ne ofere cealaltă cazare, așa că ne-am conformat, eram la capătul puterilor, plecați în creierii nopții, nemâncați și nedormiți am zis că plătim doar să putem pleca odată din locul ăla de coșmar. Însă n-am acceptat în ruptul capului să le dau banii fără chitanță, am mai așteptat până au făcut rost de-un chitanțier, aveam nevoie de dovada plății ca să-mi recuperez banii de la agenție. 😉 Tot noi a trebuit să plătim și taxiul (în avans!) care ne-a dus din sud în nordul insulei, un alt moment de groază când am văzut că ajungem în mijlocul pustietății, șoferul vorbind aproape în permanență la telefon, am zis că ne duce la cucurigu-n praznic să ne jefuiască și să ne lase pradă fiarelor. Ușurarea ce ne-a cuprins când am ajuns în fața unui hotel plin de forfotă, muzică, lumini și oameni, nu pot să o descriu pe deplin! Departe de orice altă localitate, hotelul ăsta era ca o oază în deșert. Priveliștea nu era la fel de magnifică dar diferența de calitate (deși la stele erau fix la fel!) era ca de la cer la pământ! Un băiat tare simpatic ne-a condus la vila noastră, în care aveam la dispoziție o cameră nou-nouță, la parter. A fost una dintre cele mai reușite vacanțe, trebuie să recunosc. Începută nu cu stângul, ci cu două picioare stângi, am continuat-o tare, tare fain. Piscina încălzită a fost de vis, singurul hotel pe unde-am fost care a avut așa o minunăție, locația vilei unde-am fost cazați era departe de forfota și gălăgia din hotel, eram în mijlocul unei livezi cu pruni, smochini, rodie și viță de vie. Nu ne-a deranjat distanța sau drumul prăfuit pe care-l străbăteam zilnic, din contră, era o plăcere, noaptea era splendid, cerul era atât de înstelat! 

Sunt multe locuri de văzut în Corfu, noi am vizitat cât de multe am apucat, ce nu trebuie să ratați e Canalul dragostei –  Canal D’Amour din Sidari. În formă de inimă, se spune ca îndrăgostiții care fac baie aici vor rămâne împreună toată viata. Un pic mai sus, La Bella Vista este un platou de pe care se fac cele mai frumoase poze și unde poți savura la tavernele locale delicioasele preparate grecești. Noi am mers acolo și cu barca, și cu mașina, apusul e spectaculos, plus că și priveliștea diferă, de sus se vede mult mai fain. 

Paleokastritsa e un alt loc minunat, unul dintre cele mai cunoscute din insulă, apa are o culoare și-o limpezime fantastică, am făcut o plimbare cu barca printre stânci și la câteva peșteri, am și acum imaginea în minte, peștii înotând la suprafață, într-o apă de-un albastru incredibil.

Următorul loc pe care-a fost musai să-l văd (mai ales că citisem că acolo se află și o mănăstire veche) a fost Pantokratoras, cel mai înalt punct de pe insulă – 906 metri, de unde se vede toată insula precum și Albania, iar în unele zile deosebit de clare, e posibil să vezi și Italia. Noi n-am avut noroc dar la cafeneaua pe care am găsit-o acolo am savurat una dintre cele mai bune cafele băute ever, chiar dacă am fost obligată s-o împart cu albinele ce-mi bâzâiau prin preajmă.

Ultimul loc pe care vi-l mai recomand este Pelekas, un mic sat de munte încântător, de pe un deal înalt de 270 de metri, aflat pe partea opusă a orașului Corfu și care are o vedere de 360° asupra insulei. Tot aici sunt și ruinele monumentului Kaiser’s Throne, nume dat de împăratul german Wilhelm al II-lea. Apusul văzut de aici e fără cuvinte, idilic și maiestuos în același timp iar priveliștea panoramică chiar te face să te simți, măcar câteva clipe, stăpân al lumii, împărat. Mă rog, împărăteasă, în cazul meu. 😁

Cu drag și cu iubire,

Sissi-Aura.😁

04 septembrie 2020

P.S. Da, insula se mai numește și insula lui Sissi pentru că Elisabeta, împărăteasa Austriei, când a pășit prima oară în acest loc, în anul 1861, s-a îndrăgostit de el imediat. Priveliștea către laguna Chalikiopoulos și către muntele Pantokratoras, dar și liniștea pe care o oferea zona i-au plăcut atât de mult împărătesei încât în 1889 s-a întors și a cumpărat întreaga zonă. Ea s-a retras aici din stilul sau de viață cosmopolit și a construit palatul Achilleion, în stil tradițional grecesc. Noi nu l-am vizitat, dar cu siguranță data viitoare n-o să-l ratăm!

„Draga Aura,

Am reușit să citesc și al doilea volum, aseară la ora 00:00 l-am terminat, dar pentru că am un pic de bun simț, m-am abținut (cu greu!) să-ți scriu impresiile mele, la o oră atât de târzie.
Primul volum l-am citit în două zile, al doilea l-am început imediat după ce l-am primit, dar după vreo 80 de pagini m-am hotărât să-l împrumut unei ființe dragi mie, care poate citind cartea ta își va da seama de anumite lucruri care să-i folosească, în legătură cu burn-out-ul.
După ce am recuperat-o nu am avut liniște până nu am dat-o gata. Având copiii mici, mi-a fost un pic mai greu. Concluzia mea de cititor este următoarea: cărțile tale sunt ca o cafea, dacă nu ai citit din ele, parca-ți lipsește ceva în ziua respectivă. Spun de cafea, e singura dependență pe care o cunosc, ca să pot face comparație. Când luam seara cartea în mână, îmi spuneam în sinea mea: „Ia să vedem ce-a mai făcut Aura”. La fel de hazlie, optimistă și cu sufletul curat, citind îți par cuvinte simple, dar care îți ung sufletul, nu te mai saturi și nu ai răbdare să vezi ce urmează. Cărțile tale sunt nu numai de citit dar și de recitit. Încă o dată m-am convins că am primit cel mai frumos cadou la cei 30 de ani ai mei.
Nu m-aș opri din scris la cât entuziasm am și în câte capitole m-am regăsit. Pe scurt, vreau să mai adaug că iubeam și înainte natura, dar nu o admiram așa cum o fac acum. Tu ești vinovata principală, care m-a făcut să mă uit mai mult în sus decât în jos (adică la cer) și caut mai des să mă plimb cu copii pe dealurile pe care le-am descoperit de curând, datorită ție.
Ești minunată, cu un suflet de aur, nu e o coincidență că te cheamă Aura.❤️
O zi frumoasă îți doresc și îți mulțumesc pentru aceste cărți minunate, scrise din suflet.” Marina S.

Când primești astfel de mesaje, chiar dacă afară plouă, e mohorât și trist, iar sufletul tău e fix la fel, simți o rază de soare cum străbate norii ăia grei, un zâmbet înflorește-n colțul gurii și, ca un analgezic, îți mai îndulcește durerea, o mai estompează. Primești doza de care aveai nevoie să faci față unei noi zi. Ai dat sufletul din tine în paginile alea, dar primești înmiit înapoi.
Mulțumesc, Marina!

Semne

„Trăirile Aurei” o găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

#lunăplină #pești #fullmoon #epic2020

Moment propice să stăm în natură, să ne rugăm, să medităm, să facă fiecare ce simte că-i priește. Eu vreau să scap, să las în urmă, să dizolv tot ce nu-mi mai folosește, tot ce mă ține-n loc. Am avut multe programe după care mi-am trăit viața și-am judecat-o pe-a altora, crezând că doar așa e bine, în felul meu. Până am înțeles că binele ăsta-l meu nu-i universal, a trecut multă apă pe Someș și-am dat de multe ori cu capul de pereți, c-așa-i când nu vrei să-nțelegi cu buna, ți-o iei de nu te vezi! Am încă destule lecții de învățat. Așa-i cu dezvoltarea personală, nu se termină niciodată, înveți continuu câte ceva. Mai dai jos un strat, iar găsești ceva de rezolvat, ca-n păpușile rusești, Matrioșka, toot apare încă una, și încă una… Cu timpul devine mai ușor de depistat unde e buba, o înțelegi mai repede și știi cum s-o rezolvi.

Îmi amintesc cum încercam să dovedesc, să arăt, să demonstrez. Ca tot românul, când am avut în sfârșit posibilitatea, ce-am făcut? Mașină, țoale, telefoane, nu? Să vadă lumea că m-am ajuns, că am, că pot. Mă umflă râsul când mă mai văd în câte-o poză, cu tocuri înalte în vreun lan de flori. Să dau bine, na! În loc să mă conectez cu locul, cu natura, mă chinuiam să umblu elegant.

E lună plină, e un moment propice de eliberat.

Pe voi știți ce vă ține-n loc?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

02/09/2020

Cu drag și cu iubire,

Aura.

02/09/2020

Chiar și prin draperiile trase se strecoară două lumini insistente, ce mă fac să mă ridic din pat și să mă duc la geam. Felinarul din stradă și-o lună aproape plină-și fac loc în dormitorul meu, doi bulgări strălucitori. A fost o primă zi de toamnă nedezmințită, doar 21 de grade iar seara deja răcoarea și-a instalat domnia pe pielea înfiorată, pe tălpile reci. Așternutul e răcoros, noroc că ieri l-am uscat la soare și păstrează, dacă nu căldura, măcar mirosul, aroma lui. Un soare ce-apune prea repede, la opt jumătate, la nouă-i deja întuneric. Frunzele îngălbenesc și cad, strada e plină de frunze uscate, purtate de vânt de-a lungul ei. Azi le mătur, mâine-s la loc, e o bătălie inutilă, pierdută din start. Cineva trece grăbit, pe sub geam, fără să bănuiască deasupra lui prezența unei femei care face poze la lună; și-ajunge până la mine fumul de la țigara lui, ce persistă neplăcut de mult.
E 1 septembrie, a noua lună din an. Prima zi de toamnă. Nu pot spune c-am așteptat-o vreodată cu drag, în copilărie însemna sfârșitul vacanței, a bucuriei, a jocului și-a traiului fără griji. Acum însă am învățat să mă bucur de fiecare anotimp, iar toamna bogată, cu-atâtea culori, s-a strecurat pe nesimțite pe un loc doi. La fel ca razele lunii aproape pline, și-a făcut loc în sufletul și-n dormitorul meu.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
01/09/2020

Când suferi de-o boală nevăzută, cel mai frustrant, enervant, deranjant e când trebuie s-o dovedești. S-o explici, s-o demonstrezi. Cum, tu ești bolnav? Nu se poate, dar arăți atât de bine! Păi de arătat, oi fi arătând io bine, întrebarea-ntrebătoare (sau de-un milion de euro💰💰💰) e: dar cum mă simt? De parcă a trecut buldozerul peste mine, și înainte, și înapoi, da-n rest îs bine! 🤪
Poți arăta minunat și extraordinar (trăiască fondul de ten și feștelile!) dar pe dinăuntru să simți că ești praf, mucegăit, gata-gata să te dezintegrezi, prăbușești, clachezi.
Perfidia bolilor nevăzute asta este, ele fix așa-s duse: pe nevăzute.
Mulți din cei care te văd râzând, arătând bine, bucurându-te de viață și fiind fericit, când aud că de fapt ești bolnav, nu te cred. Te privesc cu suspiciune, te bănuiesc că joci teatru și că te prefaci.
Eee, bolnav, tocmai s-a întors din vacanță, acolo n-a mai fost bolnav?
Ba da, și acolo suferă și are aceleași simptome, și acolo se sufocă, amețește, are dureri etc., poate că doar mai puține, nu la fel de dese și nu la fel de intense. Și, doar ca să dea dreptate celor care-l bănuiesc că se preface, n-o să-și refuze ocazia de-a se simți ceva mai bine! Sau, mai bine zis, nu ar trebui să o facă!
Multă vreme m-am simțit vinovată când, diagnosticată cu Burn-out, n-am mai putut să muncesc. Mi-era rușine să recunosc că nu-s în stare nici să-mi fac curățenie în casă, să gătesc, să funcționez măcar cât de cât!
Cum, dar ești atât de plină de viață, de veselă și optimistă! Da, îs, și tocmai de asta am trecut peste boală și durere de atâtea ori. Dar am avut destule zile în care n-aveam energie nici să urc câteva scări, să țin brațele ridicate ca să mă spăl pe cap mi se părea un capăt de țară, să ies din casă și doar câțiva pași era peste puterile mele. Și asta în timp ce arătam bine, pentru cei care nu mă cunoșteau. Poate doar un pic mai obosită, mai încercănată… Pentru Adi și băieți însă era evident că nu eram Aura pe care o știau și că nu-s de fapt deloc ok.
Nu vă mai explicați bolile, nu mai încercați să dovediți nimic. Să nu vă fie rușine că boala voastră-i nevăzută, asta nu înseamnă că nu-i adevărată sau că-i nevoie să o demonstrați.
Nu vă simțiți vinovați dacă, în boala voastră nevăzută, aveți momente bune, aveți și zile fericite. Nu vi le refuzați. Doar ca să cântați în strună celor care nu vă cred, nu merită!
Pentru că fiecare moment de bucurie, fiecare zi de fericire, vă aduce un pas mai aproape de ceea ce visați: să vă vindecați.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
01/09/2019

Prima leapșă la care particip și io, pornită de Anne,  de la  Issa luată, și de oricine vrea poate fi preluată. 😁

Ø Nume real? Același cu care-mi semnez virtual toate conturile și cărțile.

Ø Culoarea ochilor? De mâță, cum zice Adi, adică verzi cu picățele aurii.

Ø Păr? Blondă. Da’ feștită, de la mama natură-s acum șaten închis, deși până pe la 18 ani am fost blondă, ca spicul de grâu iar în copilărie am avut părul atât de blond că era aproape alb. 😊

Ø Semn zodiacal? Cea mai sensibilă, maternă, romantică și „fidea” zodie 🤪: https://aurablupu.com/2020/06/29/cateva-adevaruri-despre-zodia-rac/

Ø Înalt/scund? Medie, cred. 1,69 cam asta e, nu?

Ø Vreun sport? Badminton, jogging, fițălit. 😊 https://aurablupu.wordpress.com/2020/03/25/fietsen

Ø Hobby-uri? Reflexologia, yoga, scrisul și cititul, călătoriile (merg oare la hobby-uri?), astrologia și cam atât. Cred.🙄

Ø Singur/luat? 😁 https://aurablupu.wordpress.com/2018/01/26/lautari/?preview=true

Ø Vreun animal de companie? Am avut. 😥😢 #ediforever

https://aurablupu.wordpress.com/2019/04/04/de-parca/

Ø Sezonul preferat? Vara.

Ø Tipuri de filme? Hm, greu de decis, inspirate din fapte reale, de dragoste, romantice dar nu grețos de dulci, aventură (însă fără pop-poc și bum-bum), comedii, îmi plac și filmele fantastice… De fapt, cam toate-mi plac, dacă-s bune și nu-s cu bătăi. 😳

Ø Care ar fi data ta ideală? Nu am, deși 19.07. îmi cam trage cu ochiul.😉

Ø Fobii? N-am.

Ø Frici? Nici de astea. Am avut o grămadă dar am scăpat, încet, încet, de ele. Cea mai mare a fost frica să nu pățească ceva cei dragi. Încă mai are urme, n-a dispărut chiar de tot. Și de ace, dar și de asta am scăpat. 😌 Sper…

Ø Urăști? O, da, cu patimă și din străfunduri. Dă-mi trece repede, ca noroc. 😂

Ø Ai fost vreodată aproape de moarte? De câteva ori. Și nu-i tare faină.

Ø Medicamente? 🙄 Aici scriu pas.

Ø Fumezi? Nu (mai) fumez de 13 ani.

Ø Alcool? Câteodată da, dar nu băuturile tari sau berea. Bleah! (să nu mă audă ăștia că mă dau afară, sunt în țara cu cele mai multe feluri de bere!)

Ø Orientare sexuală? 🤭 😃 Mai spre vest, așa… Am țiglele la locul lor pe hăizaș, zic io.

Ø Culoarea preferată a ochilor? Verzi, cum altfel?

Ø Culoarea părului preferat? Blond, brunet, roșcat, nu contează, ce-i sub păr e important, un cap plin și deștept, adică. 😉

Ø Ce muzică îți place? Ho, ho, multe. https://aurablupu.com/2019/03/05/spune-mi-vant/

Ø Trupe/cântăreți preferați? Am din când în când obsesii, dar se schimbă permanent.

Ø Caracter? Las pe alții să mă caracterizeze. 😉

Ø Un fel de îmbrăcăminte? Hm, greu. Rochia, hai să zicem.

Ø Pictură, fotografie? Fotografie, clar. Pictură am încercat în școală, dar n-a fost un succes.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

30/08/2020

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Pot să fiu oricât de cătrănită, zâmbetul nu mi-l poate șterge nimeni de pe buze.
Pot să fiu oricât de supărată, luminița aia veselă din ochi nimeni nu o poate stinge. Și știți de ce? Pentru că am învățat să fiu fericită și să mă iubesc. Pentru că știu să mă prețuiesc. Pentru că am trecut prin prea multe ca să mai accept lecții de viață de la alții care n-au trecut nici pe sfert din și prin ce-am trecut eu. Iar dacă experiența mea de viață nu-ți impune măcar o urmă de respect, am doar câteva cuvinte pentru tine: pa și pu la revedere! 😂🤪😉
Tot cu drag și cu iubire,
Aura.
27/08/2020

Știți ce-i mai dureros, mai greu de dus și de-nțeles? Nu măștile pluii, nu restricțiile impuse, nu dorul răvășitor. Ci dezbinarea, separarea asta-n tabere, de zici că nu-i bugăt că trecem prin ce trecem, mai trebe să ne și sfădim, să ne contrazicem, să ne luăm de tiept. Io n-am scris despre tărășenia asta decât foarte puțin, m-o mâncat în cur să scriu amu, de parcă ar conta. No, bine c-am înțeles că de fapt adevărul nici nu interesează, nici nu contează. Dar știți ce mă interesează și contează pentru mine? Liniștea mea. Așa că n-o să mai răspund la niciun comentariu despre povestea asta. Facă fiecare ce-o vrea!
Aura B. Lupu
26/08/2020

„Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu, fiind un mamifer carnivor din familia canidelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor.

Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar, morfologic, câini domestici.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la a considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspecie a lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din 1993, Smithsonian Institute și American Society of Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis lupus familiaris.” – sursa Wikipedia

Indiferent cum l-am clasifica sau denumi, cel mai adecvat este de cel mai bun prieten al omului, singura ființă de pe Pământ care-și iubește stăpânul mai mult decât pe el însuși.

#Ediforever

FOREVER

Cadouri

Oare…

De parcă…

26 august – ziua internațională a câinelui

#celmaibunprietenalomului

Mulți, mulți ani am dat vina constant pe toți ceilalți, pe viață, pe soartă, pe Dumnezeu. Toți erau de vină, numai io eram imaculata Aura. Eram pe naiba! Din cauza că la 18 ani am primit primul șut în cur de la viață și din cauză că ai mei au fost prea severi, m-am măritat cu un ticălos bețiv și agresiv, apoi din cauza sărăciei, a lumii în schimbare de după ’89 am plecat în lume, din cauza oamenilor răi și invidioși am suferit ș.a.m.d. Așa credeam, că dacă arunc vina-n cârca altora, io mă absolv de orice vină, de responsabilitate, sunt doar o biată victimă a circumstanțelor, a vieții ăsteia de ratat. Și dă-i cu ioi, și dă-i cu vai! Jucam perfect rolul de victimă, acrindu-mă continuu, înfierându-mi inima, amărându-mi sufletul și păstrând intacte toate sentimentele de ură, furie și ranchiună pentru abuzatorii mei. Bolile evident că n-au întârziat să apară una după alta, tot mai grele, tot mai complicate. Pân-am zis stop joc. Vorbeam cu băieții mei când am avut flash-ul ăsta, era vorba despre ceva la locul de muncă al celui mare și-l sfătuiam să nu accepte nicio tâmpenie sau măgărie din partea nimănui, că uite, nu ex-ul a fost de vină că m-a bătut, ci io am fost proastă c-am stat să mă bată! A fost o revelație, mi-am dat seama că rostisem un mare adevăr. Toate hotărârile luate, eu le-am luat, nu mi-a pus nimeni pistolul la tâmplă să le iau. Iar dacă n-a ieșit cum trebuie, a fost fix vina mea, a nimănui altcuiva, eu sunt responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat și se întâmplă în viața mea.
E greu să-ți asumi vina și responsabilitatea pentru viața ta, nu-i ușor de digerat, e mai simplu să ne descotorosim de orice vină și să îndreptăm degetul doar spre ceilalți. De simplu-i simplu, dar oare e și corect? Io zic că nu, acum. După atâta timp am înțeles că da, doar tu, și numai tu ești responsabil pentru viața ta. Asumă-ți greșelile, recunoaște-ți eșecurile și eliberează-i pe toți cei cărora le dădeai din puterea ta păstrând ură, ranchiună, neiertare, supărare, invidie etc., și pe care-i investeai practic cu puterea ta. Sentimentul de ușurătate, de libertate, de mulțumire, e de nedescris. Io impresia asta am avut-o, de parcă niște corzi groase s-au rupt, s-au tăiat, s-au desprins.
E o responsabilitate mare să preiei frâiele vieții tale, dar nu-i mai bine așa?

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
23/08/2020
Ora 23:32
„Trăirile Aurei” o găsiți pe site-ul editurii Libris, aici:
https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB9…
Mulțumesc!

• WordPress
• Facebook
• Instagram
• Goodreads

Câteodată cuvintele-s de prisos, n-ai ce zice sau scrie, taci, suspini, privești și plângi. Aseară a fost magie pe cer, altfel nu știu cum aș putea descrie spectacolul măreț pe care l-am privit, plângând. M-am trezit cu lacrimile șiroind, fără ca măcar să-mi dau seama că plâng. Ieri a fost o zi ciudată, încărcată, plină de elan la începutul ei, m-am apucat de făcut una, alta și dintr-o dată m-am moleșit. Parcă cineva-mi scosese bateriile sau ștecherul din priză și brusc, am înțepenit. Dureri de spate, de oase, de articulații m-au invadat, lăsându-mă fără putere și fără chef. Când încep să te doară toate, și cheful dispare rapid. Spre seară, culmea, totul a dispărut ca prin farmec; și-am ieșit pe acoperiș. Adi s-a apucat de meșterit un fel de împrejmuire, io mi-am luat cartea să citesc. N-am putut, n-am avut nicio șansă să-mi dezlipesc ochii de cer. Mai întâi a apărut curcubeul din jurul soarelui, apoi culorile apusului; și ce apus! Câteodată ai impresia că visezi, nu poate fi reală atâta frumusețe, atâta splendoare, simți că nu o poți cuprinde cu ochii, cu privirea, și-atunci îți deschizi inima. Să intre acolo, să ți-o inunde, să ți-o transforme; și-o simți de parcă ar curge prin ea nu sânge, ci lumină pură, iubire absolută, praf magic, aur topit.

Cu drag si cu iubire,

Aura B. Lupu

23 august 2020

„Trăirile Aurei” o găsiți aici⬇️

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Mulțumesc!

• WordPress
• Facebook
• Instagram
• Goodreads

Am citit-o în două zile, nu m-am putut despărți de ea, numa’ când o fost musai, ca de voie bună. Cu siguranță o s-o recitesc, de multe ori. Sunt cărți ce ți se lipesc de suflet și simți că fac parte din el. Am recunoscut vorbele, straiele, portu’, graiul, expresiile le-am auzit, le-am folosit, le-am scris și eu, de când mă știu. Sava e Cuzdrioara mea, Ana-i Măriuța, buna mea, cu ochii ca două stele. (Re)cunosc personajele toate, le-am întâlnit pe uliță, privirile, grijaniile, no-urile îmi răsună-n urechi, pomițele dulci și bune mi-au mânjit gura, biserica albă, fără cruce, o văd aievea, în aia românească duduie vitraliile de Paști, când din atâtea piepturi se înalță Învierea lui Cristos; gredinuța din fața casei îmi umple odaia cu parfumul de mălin și lăcrimioare, casa de dinainte încă mă așteaptă, mirosind a nintă și-a gutui, a busuioc și-a mușețel pus la uscat. Credențu’ magic, pictat de buna, cu flori albastre, ca ochii ei, ascunde mentosane și eugenii și blidele de porțelan. Poveștile cu bozgorii, cu nemții și cu rușii, tăte le-am auzit povestite de moși și babe, de lelea Flore și de badea Niculae. Colbul, ploile, sărăcia, amaru’ și năcazu’ tăte le știu, trăite din moși-strămoși.

“Ana” nu-i doar o carte, e istorie, e-n ADN-ul Ardealului. N-o citești, o simți, o (re)trăiești. Îți curge prin vene toată durerea, toate încercările, tăt năcazu’ și amaru’. Doamne, și cât ai vrea să poți intra în paginile ei, să le spui, să-i oprești, să-i ajuți! Dar nu poți.

Poți doar să o citești, s-o recitești, să feliciți din suflet autoarea, Em Sava, și s-o recomanzi. Cu mare drag.

Aura B. Lupu

20/08/2020

Știți că io am, din când în când, obsesii. Culinare, muzicale, comportamentale etc. Adică-s o ciudată, tare. Zilele astea am ascultat muult de tot două melodii. Cea de mai jos încă-mi face pielea de găină, îmi aduce lacrimi în ochi și-un nod în gât. Și-un dor ce-mi arde sufletul.

Au scos o melodie faină tare, bravo lor!

Cealaltă melodie e asta:

la care-mi plac versurile tare de tot.

Obsesia culinară e camembert, știți voi, brânză din aia puturoasă, mucegăită, topita-n ler (adică-n cuptor) și pe care n-aș fi mâncat-o înainte nici să mă tai bucățele; acum o devorez, cu struguri albi și chifle cu mălai; făcute tot în ler, care arată cam așa:

Cum să le reziști? N-ai cum!

Apoi am descoperit un „vis cu lămâie”, de care la fel, nu ne mai săturăm toți din casă; acum îl fac, imediat dispare! E un fel de tiramisu cu lime și lămâie, un deliciu de vară! Rețeta e simplă, am luat-o de aici: https://savoriurbane.com/prajitura-cu-piscoturi-vis-cu-lamaie/

iar rezultatul e cam așa:

Iar ultima obsesie a fost să mă fac iar blondă. Așa că ieri am lăsat frica de-o parte, am luat autobuzul și m-am dus la coafor; am dat peste o româncă minunată, ce-și face meseria cu drag și cu pasiune (mulțumesc, Nicole!) și care, pe lângă un motan năzdrăvan, în loc de foarfecă io zic că are o baghetă fermecată, face minuni pur și simplu cu un păr deteriorat și vai de mama lui! Rânjetul meu de satisfacție în prima poză nu se vede, eram în stația de autobuz, unde masca e obligatorie, dar în următoarea mă vedeți acasă, fără mască dar încă rânjind de bucurie, că-s iar. Blondă.

Voi ce obsesii aveți?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20 august 2020

M-am schimbat nu mult, foarte mult. Și fizic, și mental, și emoțional. Fizic schimbările se văd cel mai bine, îs acum bine înfiptă, 🤪 mi-au crescut kg ca Făt-Frumosu’ din poveste, atâtea n-am avut nici când am fost gravidă, mărimea la haine de la S-M e acum L, fără dubiu. Când nenea doctoru’ m-a întrebat dacă am habar care-i motivul, i-am răspuns direct: “Că mănânc prea mult!” A izbucnit și el în râs și mi-a spus că-s “schitterend!” – adică strălucitoare. Da, normal că îs, dacă mă simt bine-n pielea mea! Numărul la picior la fel, de la 37 am ajuns la 38 jumate, uneori iau și 39, ca să-mi fie cât mai lejer. Înainte eram veșnic rece la mâini și la picioare, zici că-n loc de sânge îmi curgea freon. Acum ard, rar, foarte rar mi-e frig. Ezitantă, schimbătoare, temătoare, tot la fel de rar îmi exprimam opinia. Acum și dacă nu mă întrebi ți-o spun! N-am nevoie de rețete de slăbire, nu mă plâng că m-am îngrășat, din contră, pot să fac mișto de asta și să râd! Îs bine io cu mine, când n-o să mai fiu, o să fac ce cred io de cuviință, nicidecum ce-mi indică alții, eu mă cunosc cel mai bine și știu ce funcționează și ce nu. Nu îmi e rușine nici cât negru sub unghie să scriu despre asta, la fel cum nu îmi este nici să recunosc că nu-s perfectă, nu-s ideală, nu-s desăvârșită. Îs fix așa cum am io chef. Și ăsta-i idealul meu, să fiu cum vreau, nu cum se așteaptă alții. Așa că, cei care aveți așteptări de la mine, le aveți degeaba. Restul, care știți cum e să te accepți și să te iubești așa cum ești, o să înțelegeți, ați trecut deja prin asta.
Schimbările mari atrag multe critici, multe bombăneli. Dați-le pace, caravana trece, câinii latră, voi mânați-vă mersul. Și-o să fiți cei mai câștigați.
Cu drag și cu iubire,

Aura.
16/08/2020

„Pentru ortodocşi este ziua Adormirii Maicii Domnului, iar pentru catolici este ziua Înălţării Fecioarei Maria.
În popor se spune că 15 august – Sfânta Maria Mare, marchează trecerea de la vară la toamnă și este celebrată și Ziua Marinei, Maica Domnului fiind ocrotitoarea marinarilor.