De când am pus poza cu Sergiu, curg felicitările pentru ziua lui. Și vă mulțumim din suflet. 🙏💙🙏 Simt nevoia să mai clarific ceva, poate doar și pentru mine însămi. Da, seamănă cu mine, într-adevăr, dar seamănă și are multe trăsături și de la tatăl lui. Pe care, mi-e greu s-o recunosc, dar ăsta-i adevărul, le uram când le regăseam și în el, și-n fratele lui. A fost necesar să curgă multă apă pe Someș, am lucrat mult cu mine însămi, am săpat și-am scos multe resentimente și întuneric ca să văd degetele lungi, frumoase, mâinile de pianist, umerii lați, pomeții proeminenți, mersul, postura, privirea uneori și câte altele, și să nu tresar, să nu simt atavic, visceral, impulsul de-a mă strânge-n mine, de-a mă chirci. Ciudat, nu-i așa? Greu, foarte greu de digerat, explicat și înțeles așa ceva.

Azi vorbeam cu mama, și asta i-am spus, îmi privesc mâinile și le văd pe ale ei, asemănare pe care n-am sesizat-o până de curând. Sau Adi când îmi zice-n glumă, că-s „tăt-tătuc Boroș”, 😁 io îi răspund râzând: „Normal, doar n-o să semăn cu vecinu’, c-atunci ar fi bai!”. 😜

Suntem bucăți din părinții, bunicii și strămoșii noștri, e normal. Dar suntem altfel, decât ei. Fiecare este unic. De sine stătător. Când regăsiți în copilul vostru trăsături, apucături, metehne care vă repugnă, nu vă plac și vă grăbiți să-i spuneți, să-i aruncați: „Tot ești tatăl tău!(sau mama ta) Semeni leit cu el/ea!”, mai bine opriți-vă. Trageți adânc aer în piept. Tăceți. Șșt…

Seamănă, normal. Dar NU e el. Sau ea.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

17/11/2020