Vântul mugește furios, îndârjit, m-am uitat de pe balcon o clipă, afară, și-am tras repede draperia, înfrigurată, încercând să pun o piedică, cât de subțire, între mine și urgia de dincolo de geam. Vuietul lui însă mă însoțește și-n pat, de sub plapumă aud cum furtuna îndoaie copacii și răscolește frunzele, sinistru și sunând a pustiu. Mașinile circulă încă, făcând zgomotul și mai agasant. Îmi arunc ochii pe ceas, e înainte de miezul-nopții, după care nu mai e voie pe străzi, fără un motiv bine întemeiat. Măcar mașinile să nu le mai aud… Sper să adorm cât mai curând. O durere surdă în partea stângă a capului, cu tot cu ceafă, trapez și deltoid, mă sâcâie de câteva ore. Azi n-am fost afară, doar până la magazin, la cumpărături. Nu mi-am luat porția de natură și simt.
Mi-e dor să pot să alerg. Să pot să mă detașez de tot. Să simt pista roșie, cu dungi albe, ce atenuează șocul, sub tălpi. Am nevoie urgentă de sport, de mișcare, de antrenament. Am nevoie urgentă de ceva normal, firesc, de simplitatea vieții de dinainte. De zile fără bătăi de cap. De somn odihnitor, fără vise, de nopți liniștite, fără furtuni. De zile tihnite și calme, fără gânduri și griji. Am nevoie de multe. Mă mulțumesc cu puțin. Cu lipsa zgomotului de mașini, cu încetarea bruscă a mugetului vântului, (oare și el are interdicție după 12 noaptea?), cu căldura de sub plapumă și cu respirația regulată a ghemotocului de blană. Durerea încă persistă. Aud ploaia cum curge pe geam. Deci de asta s-a oprit vântul, să-i facă ei loc. Somnul încă mă ocolește. A, da, în noaptea asta se schimbă ora, o să dormim mai mult dimineața, cu-n ceas. Mă rog, eu așa sper…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
25/10/2020