Am prins o „fereastră” azi, n-a mai plouat și-am ieșit. Nu pot spune că am făcut-o cu prea mare curaj, a trebuit să mă încurajez, cum l-am încurajat și pe Max, să-mi dau ghes s-o fac. Hai, Aura, ieși, ai nevoie de mișcare, de-un pic de aer curat. Așa, nu fi găină, e ok. Am ajuns până la pădure, apoi la lac, ne-am așezat și pe o bancă, n-am stat însă prea mult, deși era soare, cald nu era. Max începuse să tremure. Și eu la fel. Ne-am întors acasă zgribuliți, înfiorați amândoi de frig și vânt. Nu am crezut vreodată c-o să-mi fie groază să ies din casă, c-o s-o fac cu teamă. C-o să ajungem să ne privim unii pe alții cu suspiciune, cu teamă, cu reproș… Oriunde întorci privirea, vezi oameni grăbiți, hăituiți, înfricoșați, nervoși, agitați și triști. Mașini scrâșnind din roți, trecând în trombă, accelerând, de parcă ar fi urmărite de demoni, șoferi prea grăbiți. Am intrat în casă grăbită și eu, să las în urmă toată agitația, tot tumultul, toată neliniștea, frigul și spaima și frunzele ruginii. Și ele se tânguiesc, foșnesc parcă altfel, mai trist, mai disperat. Da, ăsta-i cuvântul care plutește toamna asta în aer, disperare.

Pădurea începe să se golească, copacii-s tot mai despuiați. Frunzele cad una după alta, ruginii, arămii. Toamna asta-i tot mai ruginie, mai arămie, tot mai amăruie. Iar noi, oamenii, devenim parcă tot mai disperați.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

03/11/2020