Stones

Aproape toată viața am fost complexată și rușinată de corpul meu. Multă vreme m-am considerat urâtă…
În copilărie eram o slăbănoagă deșirată, cu picioare lungi ca de barză, numai unghiuri și colțuri, cu genunchii osoși, mâinile subțiri-subțiri, umerii ascuțiți…
Privindu-mă în oglindă și-nghițindu-mi lacrimile, după ce niște copii mă fugăriseră pe stradă, aruncând cu pietre și strigând după mine: ‘Ni la ea ce hâdă îi! Zîci că n-are corp, numa’ picioare! Aura-gaura, Aura-gaura!!!”, îmi dorisem din tot sufletul meu de fătucă amărâtă să devin băiat. Să le-arăt io apoi picioare și găuri! 😜
Cruzimea copiilor e fără egal. Ni se-ntipărește-n suflet și ne urmărește-o viață-ntreagă…
Umilința de-atunci n-am uitat-o niciodată. Rușinea că-s hâdă, că-s slabă, că-s altfel decât ceilalți, n-am depășit-o nici la maturitate. Când cineva-mi spunea că-s frumoasă mă uităm câș la el și mă-ntrebam: „Oare ce-i trebe?”.
Și-a venit apoi perioada-n care convingerea mi s-a-ntărit. Da’ beton, de nici cu picamăru’ nu mai puteai s-o spargi… Cei care-ați citit#TrairileAurei știți la ce la mă refer.
„Ce? Tu ești fomeie? Ești un sac de oase!” era unul dintre „complimentele” scum… pul 😝…ui „Ex”.
Și răutățile celor mari ni se-ntipăresc pe suflet…
Devenim reci și neîncrezători, ridicăm ziduri de apărare, ne însingurăm și nu doar că ne-nchidem în noi dar mai că ne vine s-aruncăm și cheia!

Nu-i niciodată prea târziu să ne recăpătam încrederea în noi; să trecem peste complexe, rușini și umilințe. Iar asta putem s-o facem în momentul în care înțelegem că răutățile celorlați n-au nimic de-a face cu noi, ci cu ei înșiși. Că ei aruncă doar cu pietrele pe care le cară-n inimile lor…

Nu mai aruncați cu pietre. Nu mai catalogați și nu mai judecați.
Pentru că știți care-i șmecheria? Tot ce aruncăm, se-ntoarce ca un bumerang. Și oare unde? Tot la noi, la cei care-am aruncat…

Cu iubire,
Aura B. Lupu

Hamme,
17/02/2019.

Reclame

Un gând despre „Stones

  1. A republicat asta pe Aura B. Lupu și a comentat:

    Aproape toată viața am fost complexată și rușinată de corpul meu. Multă vreme m-am considerat urâtă…
    În copilărie eram o slăbănoagă deșirată, cu picioare lungi ca de barză, numai unghiuri și colțuri, cu genunchii osoși, mâinile subțiri-subțiri, umerii ascuțiți…
    Privindu-mă în oglindă și-nghițindu-mi lacrimile, după ce niște copii mă fugăriseră pe stradă, aruncând cu pietre și strigând după mine: ‘Ni la ea ce hâdă îi! Zîci că n-are corp, numa’ picioare! Aura-gaura, Aura-gaura!!!”, îmi dorisem din tot sufletul meu de fătucă amărâtă să devin băiat. Să le-arăt io apoi picioare și găuri! 😜

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.