Octombrie 2002. Toamna.
Un anotimp atât de frumos! Însă un an cu amintiri atât de dureroase! Cu o geantă mică pe umăr, cu zece euro în buzunar,
îmbrăcată cam subțire pentru vântul rece de aici, priveam frunzele spulberate de vânt și mă întrebam: „Oare unde-o să dorm la noapte? Oare ce-o să mănânc?” M-am așezat pe-o bancă și-am început să
scriu în jurnal. Fumam. Asta-mi mai ținea parcă de foame. Mă gândeam la copiii rămași în România, le vedeam fetișoarele triste, parcă le auzeam vocile subțiri și-mi doream cu disperare să-i pot lua în brațe. Dar gata. Nu-mi puteam permite să mă mai gândesc la ei, era musai să-mi păstrez puterea. O făceam pentru mine, pentru ei, pentru viitorul nostru. România mă scuipase afară. Cu două slujbe și tot nu făceam față. Abia reușeam să plătesc facturile. Ziua de salariu însemna o sută
de grame-n plus de parizer și – poate – vreo două roșii. De haine și încălțări pentru băieți, ce să mai zic? O poză de-a lor e și acum pe frigider. De aducere aminte. O poză în care Sergiu încearcă să-și ascundă papucii rupți, punând un
picior peste celălalt. Vlad, ce să mai încerce? Era încălțat cu șlapii mei de cauciuc. Hainele de căpătat, evident. Dar ce zâmbete aveau, Doamne!
Octombrie. Câteodată mă simt de parcă aș avea o sută de ani. De parc-aș fi trăit o sută de vieți. Încerci să uiți. Încerci să ierți. Îți iese câteodată, și nu prea. Cum să uiți când de fiecare dată când te privești în oglindă, ochii îți amintesc prin tot ce-ai trecut? Măcar acum, când te gândești la toate astea, nu-ți mai simți stomacul ghem și niciun cuțit nu-ți mai trece parcă prin inimă. Îți amintești. Și-atât. Bineînțeles că la scenele de film în care el o bate, întorc capul, strâng ochii și-mi acopăr urechile,
bâjbâind cu disperare după telecomandă. Pentru că fiecare lovitură o simt ca și cum eu aș fi cea lovită. Chiar și azi, când Adi ridică mâna, vrând să mă mângâie, instinctiv mă retrag ca și-o broască
țestoasă sub carapace. La fel ca și un câine bătut, chiar și când vrei să-l mângâi, se ferește. Obișnuințe de care nu mai poți să scapi. La fel ca și de amintiri. Poate că de asta încerc cu atâta ardoare să creez cât mai multe amintiri frumoase, cu speranța că o să le ascundă, astupe, înăbușe pe celelalte. Încerc. Câteodată reușesc. De cele mai multe ori, nu. Ajunge un miros, o bufnitură, o sudalmă, un strigăt și gata, amintirea apare la suprafață. Mi se pune un nod în gât, apoi încep să mă sufoc, camera parcă se strânge, se micșorează. După ce criza trece, sunt atât de obosită de parcă aș fi tras în jug.
Au trecut cincisprezece ani. Am ars și-am renăscut de zeci de ori. De fiecare dată când am crezut că am scăpat, gata cu suferința, gata cu încercările, am încasat-o iar. Și iar. Dar tot ce-am visat, tot ce-am sperat, tot ce-am dorit am transformat în realitate. Dacă Dumnezeu a ridicat în fața mea un zid înalt cât un munte, nu doar că l-am trecut,
l-am făcut fărâme. Cu unghiile, cu dinții, cu mâinile goale, l-am transformat în pulbere și l-am trecut! Băieții mei nu mai sunt în România de mult, am reușit să-i aduc lângă mine pe toți patru, trei bărbați și-un câine. Sergiu muncește deja, iar Vlad e anul III la Universitatea din Gent. Edi a îmbătrânit.
Și noi la fel.

Am știut dintotdeauna că merită să lupți, că trebuie să strângi din dinți, să-ți muști pumnii, să-ți înghiți lacrimile, dar capul să-l ții întotdeauna sus. Spre cer.
Cu cât suferința este mai adâncă, cu atât răsplata este mai mare.
Și este. Mare.

Între cer şi pământ.

Aura B. Lupu

02.10.2017

Foto: Aura Lupu, arhiva personală.

Fragment din „Trăirile Aurei”.

Ambele volume le găsiți pe site-ul editurii Libris.

Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu