Sunt zile când postești fără ca măcar să simți c-o faci, când se face seară și-ți dai seama că-n afară de un pumn de alune și apă multă, altceva n-ai înghițit. Și-ți amintești zilele chinuitoare, când, vrând să postești, gândul îți era doar la mâncare, cu balele curgând la orice aromă ce-ți gâdila nările, stăpânindu-te cu greu să nu bagi în gură fix ce nu trebuia. Doar o durere surdă de cap îți amintește că n-ai mâncat toată ziua aproape nimic, dar nici nu ți-e foame, stomacul, care înainte se revolta ghiorțăind cu foc, acum tace, adormit. Uneori lucrurile curg firesc, liniștit, vin de la sine și ai o tărie neașteptată, de neclintit. Alteori, când te forțezi să vrei, nu poți, la cel mai mic imbold, te clatini. Și-ți dai seama că, decât să te opintești, să te obligi, mai bine te lași. În mâinile, în voia, la mila Lui. Urci pe terasă (n-ai mai privit de prea mult timp cerul de acolo) și cauți un semn. Și-l găsești. Clopotele încep să bată. Luna-i atârnată de-un colț. Noaptea se grăbește să vină, ziua nu mai zăbovește decât un pic, după apus. Ramurile-s parcă desenate, atât de clar se văd, în amurg. Nemișcarea și oftatul naturii la crepuscul, de parcă totul s-ar suspenda pentru o reașezare, o pregătire înainte de întuneric, are ceva mistic, magic, un iz de supranatural.
Privești. Zâmbești. Durerea a dispărut. Dar amețești brusc. Iar stomacul se trezește și el. Da, mai bine cobori să mănânci. Să fie primit! 🙏❤️🙏
Cu drag și cu iubire,
Aura.
18/11/2020
Aura B. Lupu 
👍🥀👏
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙏❤️🙏
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-am mai ținut post pe aici, în U.K…. Rușine mie! 🙂 Scuza cu condițiile deosebite, cu munca, nu ține și nu vreau să mă folosesc de ea. Delăsare, ăsta e cuvântul potrivit. Și cinstit. Eram acasă, mă deplasam în teren cu săptămâna, urcam muntele hoinărind pădurile și atunci puteam. Pot povesti multe despre tehnica păcălirii foamei. Cum se bea apa cu înghițituri foarte mici, plimbată prin gură și amestecată ca și cum ar fi supă… Frăguța miraculoasă care ținea loc de sete și de foame… Dar nu era vorba despre asta. Nu mă ajutau tertipurile, ci gândul curat că nu e cine știe ce sacrificiu, că nu mă obligă nimeni, că eu singur îmi propun să postesc, pentru că vreau și pot. Restul venea de la sine.
Da, mai era ceva… Bucuria recompensei: Sfânta Împărtășanie care știam că urmează după acest post.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Și noi ne-am lăsat pe tânjeală, de la un timp, recunosc. Vorba ta, delăsare, ăsta-i cuvântul potrivit. Dar am postit în alte feluri, și asta-i adevărat. Mulțumesc, Condei.
ApreciazăApreciază
Chiar aşa e. Când îţi propui, pare parcă mai greu.
Ce liniştitor e totul, cuvânt şi imagine! Mulţumesc, Aura!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc și eu, Potecuță!
Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciază