Primul meu articol apărut în revista „Timpul”.

Lectură plăcută!

Cu câtă bucurie mă uit la pozele din anii trecuți, la tot ce-am scris și v-am urat! De asta musai și azi să scriu măcar câteva rânduri.
Multă, multă speranță am pentru 2021. Multă nerăbdare, multă bucurie și multă încântare că avem neatinse 365 de pagini albe, goale, care pot fi scrise așa cum ne dorim și cum vrem noi. Simt multă recunoștință că am pășit sănătoși în Anul Nou, că am fost toți împreună și, chiar dacă n-am petrecut cu surle și trâmbițe, ci frumos și așezat, tihnit, în intimitatea casei noastre, a fost tare, tare plăcut. M-am gătit și pregătit fix cum am făcut-o și-n ceilalți ani, nu pentru musafiri, nu pentru a impresiona, ci pentru mine-n primul rând și pentru ai mei. Am gătit ce ne place, ce ne cade bine și-am băut ce ne-a tihnit. Am stat până după miezul nopții, am vorbit cu cei dragi aflați la depărtare și-apoi ne-am culcat. N-am petrecut până dimineața, nu suntem și n-am fost niciodată genul ăsta de petrecăreți, care să închidă cheful, preferăm să stăm în pătucul nostru, îmbrățișați.
Pentru noi, în felul nostru, a fost un revelion pur și simplu fericit.
Asta vă doresc, 2021 să vă aducă fericire, așa cum fiecare crede și simte-n felul său.

Un AN NOU FERICIT, oameni dragi!

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
01 ianuarie 2021

Da’ ce, credeți c-o las pe mama să vă scrie urările de sfârșit de an? Nici vorbă! Vi le tooot scrie de vreo 4 ani, acum e rândul meu!

Bun, să începem. Vă doresc să vă găsiți iubirea, bucuria, fericirea și scopul în viață, adică un cățel așa, ca mine, care să vă ocupe tot timpul, tot spațiul și să vă umple existența aia a voastră anostă și fără rost. Bine, pe lângă el și un umanoid, doi, trei, care clar n-o să capete aceeași atenție ca mine dar ca să nu mă plictisesc și să am o țâră de concurență hai, treacă de la mine, o să-i tolerez.

Vă mai urez sănătate, dar asta-i de la sine înțeles c-o s-o aveți cu un cățel ca mine alături, noi vă scoatem la plimbare, noi vă alergăm și vă punem sângele în mișcare și faceți bujori în obrăjori, noi vă ridicăm fundurile grase și leneșe din fotolii și vă provocăm la mișcare și vă alergăm.

Vă doresc râs și voie bună, da’ și astea vor fi ceva normal, o să vină de la sine cu un cățel ca mine-n casă, voioșia și veselia vor fi ceva firesc.

Vă mai doresc să apreciați ceea ce aveți, cât mai aveți, înainte să m-apuc io să le rod și să le sparg și, să nu uitați, supărarea face riduri, deci trebuie să învățați să nu vă mai atașați de lucruri, alea nu-s importante, ci ființele care vă înconjoară și vă colorează viața, da? Nu uitați, e extrem de important, mai ales când auziți vreo bufnitură și găsiți vaza aia chinezească spartă, da?

Vă mai doresc să vă treziți bine dispuși în fiecare dimineață, spălați pe față direct în pat, temeinic, și în nas și în urechi, igiena e foarte importantă!

Vă mai doresc câte-o sesiune de reflexoterapie când treceți apoi prin living și călcați pe diferite jucării pe care je le-am înșirat strategic, înainte de culcare, prin toată casa, să vă surprind dimineața plăcut și să vă dau o deșteptare așa cum trebuie. Palpitațiile să nu vă îngrijoreze, dacă inima bate înseamnă că trăiți, iar sperietura pe care tocmai ați tras-o vă ajută să vă treziți de-a binelea, mai bine decât licoarea aia neagră și scârboasă, pe care-o beți.

Așa, ce să vă mai doresc? 2021 să vă aducă tot ce vreți, să vă împliniți dorințele și visurile, să vă atingeți țelurile și, cel mai important, să fiți fericiți și să zâmbiți des. Să nu vă faceți griji, chiar dacă o să plângeți, cu un cățel ca mine alături, lacrimile vor dispărea ca prin farmec, să știți!

Vă las acum, că am o treabă importantă, mă duc în bucătărie după mama mea, se pregătesc pe-acolo ceva bunătăți și știu că pică și la băiatu’ câte ceva! Da, asta e, trebuie să recunosc că sunt un profitor, un oportunist. Da’ nu-i așa că mă iubiți?

La mulți ani, 2021!

An Nou Fericit!

Max.

(Hai c-o trec și pe mama la drepturile de autor, că mi-e milă de ea!)

& Aura.

31 decembrie 2020

Cu tot cu pandemie, cu restricții și măști, 2020 a fost cel mai liber an al meu. Am muncit mult, dar n-am simțit o clipă că muncesc. Când faci ceea ce-ți place, nu mai e muncă, e bucurie, oboseala dispare, de-abia aștepți să-ți începi ziua, iar seara te duci la culcare împlinit și mulțumit.

Când toți sfătuiau la prudență, noi ne-am apucat de construit. Când mulți se temeau de viitor, noi ne-am luat un cățel. În 2020 a fost prima noapte de vară în care-am stat în ploaie, fericită, cu fața către cer, ascultând tunetele și admirând fulgerele și puterea lui Dumnezeu. A fost prima vară – cea mai fierbinte și frumoasă vară – în care am dormit afară, în șezlong, cu stelele deasupra, strălucind, căzând. A fost o toamnă minunată, atât de colorată și bogată, plină roade și de bucurii. Primăvara a fost înmiresmată, caldă, cu o grămadă de-ncercări, care au șlefuit doar, au netezit drumul, l-au pregătit. 2020  a schimbat multe, pe mine știu că m-a întărit. Mai e o zi din el și-i pot mulțumi lui Dumnezeu c-am reușit nu doar să-l trăiesc, ci l-am trăit din plin.

Cuvântului anului 2020 pentru mine e „recunoștință”. Pentru tot. Și pentru rele, și pentru bune, pentru bucurii și încercări, pentru necazuri și pentru fericire. Dar, mai ales, recunoștința cea mai mare e nu că am, că am făcut, c-am dres, c-am reușit sau c-am răzbit. Ci pentru simplul fapt că sunt. Eu. Și atât.

Mulțumesc, 2020!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
30/12/2020

Nici măcar nu trebuie să înțelegi unele lucruri, doar să le simți, și-i suficient. Aseară, ca în multe alte seri, Adi a adormit, uitându-se la un serial. Înainte mă enerva și-l bodogăneam, că iar se uită la televizor cu ochii închiși și că nu poate să doarmă fără ochelari? Trăgeam de el să vină sus, în pat. Venea pufnind și bombănind, de câteva ori l-am lăsat în pace, să doarmă pe canapea și tot el s-a supărat, că de ce l-am lăsat? Îi spun de când ne cunoaștem să nu mai împrăștie hainele peste tot, să nu facă firimituri, să facă ce și când îl rog, acum o să mă certe că de ce am scris toate astea, că doar el e perfect! Nu-i vorba de enumerat defecte sau chestii ce mă enervează (v-am zis că nu suntem perfecți) ci de sentimentul pe care-l am când mă uit la el, când adoarme, ca aseară: cu gura întredeschisă, c-o mână căzută lângă canapea, sforăind încetișor, cu bluza ușor ridicată, nu-i vreun Făt-frumos din lacrimă, da’ io nu mai pot de dragul lui. Când doarme așa, îmi place să-l adulmec, să mă joc cu degetele lui, să mă uit cum se încruntă când mă apropii la câțiva cm de fața lui, să-l mângâi și să-l pup, încet, să-i văd părul de pe braț cum se ridică, cum zâmbește prin somn, oftează și-apoi se-ntoarce cu curu’ la televizor și doarme mai departe, până trag de el să mergem sus, în dormitor. Nu-i spun când e treaz atâtea lucruri câte-i șoptesc, când doarme. Nu-l privesc când e treaz ca atunci când e mai adormit și moleșit, în rest îl bodogănesc și-l bombănesc. Nu mai suntem de mult vreun Făt-Frumos și-o Ileană Cosânzeană, am mai albit, unii au mai chelit , ne-am îngrășat, ne-am mai zbârcit, nu ne mai mozolim prin parcuri, nici nu ne mai pipăim pe sub mese (la fel de des ), perfecți n-am fost niciodată, nici relația noastră n-a fost fără cusur, dar când mă uit la el cum doarme, cu gura întredeschisă, sforăind încetișor, nu mai pot de dragul lui. Unele lucruri nu-s de înțeles, doar de simțit. Și-i suficient.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

29 decembrie 2020

No, hai că anul ăsta a apărut alt trend, văd că îndemnul la ne-îndemn e perimat și prăfuit, anul ăsta se poartă hulitul familiei fericite, care pozează doar de dragul pozei și-adusul aminte ăstora, care pozează-n fericiți, de ceilalți, care suferă-n tăcere și care-s deprimați, triști și abătuți. Păi no, hai atunci să fim toți supărați și deprimați! Hai s-o ardem pe net cu poze în care ne curg lacrimile și mucii și suntem dark și nefericiți! Mă mai lăsați cu trendurile voastre? E Crăciun, e sărbătoare, am chef să râd și să mă veselesc. Da, știu că sunt alții care-așa-s ei, din născare, supărați pe viață și predispuși la depresii și melancolii, pe care orice poză care emană fericire îi enervează, îi zgârie pe retină și-i scârbește, instant. Da’ am io o rețetă perfectă, știți care? Nu vă place? Nu vă uitați! Simplu ca bună-ziua! Cum nici io nu mă uit la paginile care abundă în orori, înjurături și emoții negative, la fel faceți și voi, ocoliți-le, fraților și uitați-vă doar la alea care vă plac. N-am pretins niciodată c-am fi familia perfectă, am și scris-o de nenumărate ori că NU suntem și mai știu și că fericirea e o stare relativă, dar nici n-o să mă ascund când sunt și io oleacă fericită, doar ca să nu-i supăr pe supărați și pentru că anul ăsta se poartă nu știu care trend! Și io am avut (și încă am) perioade, la fel ca toată lumea, când nu văd totul în roz bombon, am fost și eu depresivă cât încape și am destule melancolii și supărări, da’ știți ce? Te antrenezi zi de zi să le depășești! Te înveți să o mai dai naibii de tristețe și supărare și să găsești în fiecare zi, hai nu zece, trei, doar trei motive pentru care poți să zici, din suflet, un „Doamne-ți mulțumesc!”. Chiar ieri mi-am adus aminte de toate sărbătorile în care laitmotivul era „Îmi pare rău, n-avem, nu pot, mama nu-și permite!” și orice supărare mi-a trecut, când știu cât de mult m-am, ne-am schimbat, cât de departe am ajuns și cât de multe-am realizat. Cum să fii nefericit ACUM? Nefericită și tristă eram când eram singură, fără băieți, sau eram pe drum, în autocar, pe 25 decembrie, sau când sub brad bătea crivățul și suna a pustiu, a gol, sau când în cizme îmi băgam pungi de plastic, să nu mă ud la picioare când umblam prin zăpadă de 2m, prin ninsoare și prin ger. Sau când veneam de la fabrică din tura de noapte, pe jos, km întregi și mă bucuram că trecea (rar de tot!) câte-o mașină care făcea două urme, două șanțuri prin zăpadă și prin care puteam apoi umbla mai ușor.

Și-o să-mi amintesc câte zile oi avea de-o dimineață de 25 decembrie, eram după 16 ore de serviciu, ninsese toată noaptea, cu niște fulgi imenși, cu-adevărat o iarnă de poveste, a fost potopul alb, am ieșit din tură la 7 dimineața și-am pornit-o spre casă, cătinel. După 16 ore de nesomn, obosită moartă, prin nămeți și viscol, înaintam cu greu, eram amorțită. Umblam greu și din cauza hainelor multe, cu care mă înfofoleam de zici că eram baba Dochia, fularul mi-era pus peste căciulă și peste gură și nas, aveam genele și sprâncenele grele de promoroacă, de-abia mai respiram. Erau vreo -20 de grade, iarnă adevărată, nu ca acum, alunecam și trebuia să pășesc cu grijă, sub stratul de zăpadă era gheață. Fiecare pas era un chin, un efort prea mare pentru moima deșirată de 49 de kile. Și-am ajuns la Triaj, cu chiu și vai, dar de acolo mai era încă pe-atâta până acasă. Șanțul nu se mai vedea, era plin cu zăpadă, moale, afânată, albă, curată, ca o plapumă de catifea. Mi s-a părut atât de îmbietoare! Și mi-a trecut un gând fugar: dacă m-aș trânti aici, câteva clipe, să mă odihnesc? Ninsoarea cădea în continuare, era liniște, întuneric încă, vântul se mai potolise. Și, înainte să apuc să mă așez, două faruri m-au orbit și m-au făcut să mă trezesc din visul alb. Șoferul m-a claxonat, probabil se speriase și el, să vezi o arătare acoperită de zăpadă din cap până-n picioare, pe-un drum fără sfârșit, într-o dimineață de Crăciun, nu era ceva obișnuit.

Am prins parcă curaj și putere, nu mă mai simțeam singură pe Pământ. Am ajuns acasă, la băieți, nu mai dormeau, mă așteptau nerăbdători să-mi arate cadourile pe care Moșul le adusese în timpul potopului alb. Chiar dacă laitmotivul vieții noastre era „Nu pot, n-avem! ”, atunci, ca prin magie, am și putut, am și avut.

Astea-s momentele mele de fericire, tăria mea și bucuria de acum.

Așa că, indiferent de trend și mofturi, eu sunt fericită, iar fericirea asta n-o las umbrită de nimic.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26 decembrie 2020

Ziua de Crăciun a trecut. În sfârșit azi ploaia s-a oprit, a fost o vreme bunicică de plimbare, aici, chiar dacă-i frig și bate (cam tare) vântul, nu îți permiți să faci multe nazuri, când strălucește soarele profiți din plin. Ne-am dus la locul nostru preferat, pe lac. Un cer albastru de cleștar, oglindit în ape, un vânt tăios, ce ți se strecura peste tot, noroi mult după o săptămână de ploi neîntrerupte, iarba incredibil de verde pentru decembrie și oameni puțini. Gânduri multe, un pic cam împrăștiate, le-am adunat între timp și-acum le scriu. N-am fost azi dezamăgită de condiții și restricții, poate un pic cam abătută, sunt împrejurări deosebite pentru Crăciun dar asta e, l-am petrecut alături de bărbații mei și asta-i ceea ce contează. Nu o să mint că nu-mi lipsește nimeni și nimic. Am doruri și dorințe, cum toți avem, mai ales de sărbători. Când ai însă ce pune pe masă și ești sănătoasă, când ești înconjurată de trei bărbați frumoși – și un cățel! – ce-ți sunt lumina ochilor din cap și când știi că mulți oameni se gândesc la tine cu drag și îți trimit urări, cadouri și fac gesturi incredibile de bunătate, mulțumindu-ți că exiști, îți mai trece din nostalgie și din abătut. Iar când vine pe la tine o „minune minunată” ce împreună cu a ta sunt doar o veselie, un râs și-o voie bună, te simți cea mai norocoasă femeie de pe pământ. Ăsta-i cel mai prețios dar pe care-l poți primi: dragostea și prețuirea celorlalți, iubirea ochilor ce te privesc, mulțumirea, bucuria și fericirea lor, ce se răsfrâng apoi în ochii tăi.

O pasăre și-a întins azi aripile la soare, probabil să se încălzească și mi-a oferit o postură măreață, numai bună de fotografiat. Mi-am dat seama privind-o că asta-i ceea ce trebuie și noi să facem, să ne întindem aripile spre Soare, și, chiar dacă se topesc, ca aripile lui Icar, măcar știm că am zburat.

Zburați cât mai departe, cât mai sus, nu vă lăsați copleșiți, apăsați de-o colivie care, chiar dacă fizic ne îngrădește, gândurile nu ni le poate opri.

Uite, un gând bun vă trimit, chiar acum.

Crăciun fericit!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

25/12/2020

Plimbare cu Max: checked. Câteva ceasuri apoi știu că mă lasă în pace și pot găti.
Meniu de Crăciun: checked. Nimic fancy, nimic special, doar cel obișnuit, pe care-l fac în fiecare an, tocmai ca să ne simțim acasă și să miroasă a Crăciunul nostru, adică sarmale, salată de buf și vintete, 😁 cum ziceau băieții când erau mici, cârnați cu mușchiuleț afumat și piure de baraboi, o ciorbă acră, de dres a doua zi și de spălat mățucăle, cum zice mama, ouă umplute, sărățele, salam de biscuiți și dacă mai apuc, un tort. Că prăjituri nu mă încumet, de data asta.
Maglavais sarmale: checked. Pregătit deja și băgat la frigider, numa’ bine până mâine se întrepătrund aromele de mărar și cimbru, ceapă din belșug, călită așa, cât să se topească și să sticlească un pic, pastă de ardei și bulion și niște afumătură, cât să-i dea gust.
Sărățele: checked. Făcute și mâncate deja, probabil mâine mai trebuie să fac o tură. 😜
La voi cum e? Ce pregătiți de #sărbători? La mine zăpadă nu-i, iarba e tot verde, la fel ca bradul ăla falnic, ce parcă așteaptă în tot anul să fie împodobit. 🎄🎄🎄

Cu drag și cu iubire,
Aura.
22/12/2020

Nu pot lăsa să treacă o zi atât de importantă fără să fac ce-mi place cel mai mult: să scriu, măcar câteva rânduri. Și pentru ca peste ani, când voi citi ce-am scris și-o să revăd ziua asta deosebită cu ochii minții, nu vreau să mă păcălesc, vreau s-o redau exact cum a fost, pentru că cine știe, așa cum ieri am făcut click-urile cu anul 2000, ceea ce scriu acum poate mă va ajuta peste alți 20 de ani să înțeleg mai bine ce, cum și de ce. 😉
A fost o zi mohorâtă, a plouat continuu, nici o șansă să văd steaua luminoasă –Jupiter cu Saturn unite într-un singur punct strălucitor –, dar sunt fericită că măcar aseară le-am văzut. Rochia pe care mi-am luat-o vineri a fost musai să o schimb, se pare că io mă văd încă slăbuță, nici vorbă să mă încapă. Mi-am luat în schimb o căciulă, acolo chiar n-am cum să dau greș. 😂😜 M-am dus cu bicicleta, pe Max n-avea rost să-l port prin ploaie, a rămas acasă, cu Vlad dar, ca de obicei, a chițăit până m-am întors. Mi-a făcut tare bine plimbarea cu bicicleta, chiar prin vânt și ploaie, a fost tare fain. Trecând prin hol, să-mi pun haina pe cuier, m-am zărit o clipă în oglindă și-am avut un sentiment ciudat. Mă văzusem azi, exact așa și în momentul acela. Când mi-am făcut meditația ghidată, a trebuit să mă imaginez într-o încăpere a adevăratului meu potențial, iar eu m-am văzut instantaneu într-o cameră plină cu oglinzi, cu o lumină puternică în spate, ce se răsfrângea în imaginea din ea, și-n ea, și tot așa… A fost ciudat dar nu la modul creepy, nu înfricoșător, ci ciudat în sensul că dimineață, meditând, practic m-am văzut în viitor.
Da, o experiență deosebită, pe măsura zilei speciale de azi, pe care peste ani poate o să mi-o amintesc citind aceste rânduri și, zâmbind, o să exclam: „Ăsta a fost începutul, momentul cheie, draga mea! „.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
21/12/2020

Anul ăsta, Dumnezeu pe toate le-a rânduit și potrivit, așa cum trebuie. În februarie, fix înainte să înceapă toată nebunia, am publicat volumul 2 de la #TrăirileAurei și-am fost în România, numai bine i-am văzut pe cei dragi și-am fost la atelierul lui Edith, apoi am început renovarea casei iar pe vară, când n-am mai putut pleca nicăieri, am avut terasa de pe acoperiș, unde am putut în sfârșit să mă bucur de zilele toride și nopțile calde, înstelate și liniștite; am petrecut cu Adi mai mult timp pe coclauri, cu bicicletele și pe la pescuit cât n-am petrecut în ultimii ani la un loc, am stat în sfârșit împreună, acasă, și ne-am regăsit, am avut timp pentru noi. Iar când s-a stricat vremea, l-am luat pe Max, care-i acum o sursă nesfârșită de iubire și bucurie, e argintul nostru viu.

A fost un an greu, diferit, încercat, dar eu știu că am realizat multe, am reeditat, îmbunătățit și republicat primul volum, am învățat multe și-am avut parte de multe zile frumoase, de multe momente extraordinare, de multe experiențe magnifice, de neuitat. Problemele care-au apărut – inevitabil – s-au rezolvat, din ele, pe altele le-am acceptat. Știu acum, la un pas de intrarea într-o nouă eră, că viața-i a naibii de frumoasă când o accepți așa cum e, cu bune și cu rele, și, mai ales, când o trăiești așa cum vrei.

Aveam momente când îmi venea să mă ciupesc, să mă conving că viața ce-o trăiesc este reală, că-i atât de minunată și că sunt atât de fericită cu niște lucruri simple, banale: cu un apus, un răsărit, o noapte înstelată și cu ploi de stele, cu un sărut, o îmbrățișare, o carte bună, un mesaj. Cu mirosul rufelor întinse pe terasă, la uscat și-al ploii calde, dintr-o noapte de astă-vară. Cu poienița minunată, descoperită în plimbări, cu flăcările lumânărilor aprinse la capeluța noastră, cu cerul oglindit în lac. Cu iepurii, fazanii, căprioarele și păsările toate, cu ghioceii și nuferii înfloriți. Cu o lăbuță neagră întinsă și un lipăit.

Sunt multe lucrurile simple și banale care mi-au încântat zilele. Prefer să mi le amintesc pe astea, cu ele-n gând vreau mâine să pășesc.

Mâine e o zi mare. Dar seara de azi a fost un regal. Terasa și bolta cerului mi-a oferit, iar, o bucurie, i-am putut vedea pe „greii” cerului foarte aproape, înaintea marii conjuncții de mâine, chiar și inelele lui Saturn iar pe Jupiter împreună cu cele patru luni ale lui, Io, Ganymede, Callisto și Europa.

Viața asta-i tare minunată, doar să avem curaj să o trăim, să căutăm și să vedem frumusețea-n lucrurile simple și banale iar partea grea s-o acceptăm.

Și, așa cum scriam în primul meu capitol, „Cu cât suferința este mai adâncă, cu-atât răsplata e mai mare. Și este. Mare.”

O viață minunată vă doresc, cu lucruri simple și banale, dar care vă fericesc!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20/12/2020

Ar trebui să fiu și io mai implicată, mai nervoasă, mai indignată, să mă oftic și să-i înjur și io pe ăștia, cu măsurile lor cu tot, să mă revolt pe ce se întâmplă, că nu ne lasă să ne vedem de sărbători și ne amenință cu controalele poliției, că se închide iar acolo și dincolo, că n-am avut târguri de Crăciun, că n-am fost în vacanță, că Lambric-Limbric e misogin și psihopat, că am fost la vot degeaba, că nu pot pleca unde și când vreau, că plouă în loc să ningă și-i o vreme de rahat și câte alte motive, subiecte, teme ar mai fi de dezbătut și de certat. Dar uite că nu vreau. Mi-e atât de dragă liniștea și tihna dobândite, calmul și limpezimea din lumea mea, încât nu vreau s-o tulbur cu nimic.

Noi suntem în carantină de 13 ani, suntem restricționați, izolați, departe de familii, noi facem, noi desfacem, noi ne cântăm, noi ne descântăm, așa că tot ce se întâmplă anul ăsta, noi trăim an de an. Nu tu oală cu sarmale de la mama, nici cozonaci și colăcei, nu tu ajutor la curățenia generală de la cumnata sau nepoate, nu tu platouri cu prăjituri și sărățele, salată de boeuf, vinete și ouă umplute de la soacra, nici alte bunătăți. Nu tu unchiul ce să ne taie porcul și să ne pregătească cârnații, mușchiulețul, kaizerul și slăninuța. Nu tu adunat toată familia la careva acasă și petrecut trei zile și trei nopți, nici mers pe la cabane, poienițe, băi termale și alte feluri de răsfăț. Nu zic că-i ceva rău, greșit, în toate astea, Doamne feri, e doar o constatare. Da, e greu, e dificil, e enervant, dar cei care anul ăsta se lamentează că le lipsesc, ar trebui s-o lase-n pic mai moale cu plânsul de milă și să zică bogdaproste că măcar au avut parte de toate astea, până acum.
Nu, n-o să intru în corul și hora plângătorilor de milă, că anul ăsta n-avem, că nu putem, că ce nașpa e vremea sau că Limbric e misogin, oricum n-ajută cu nimic. Nici nu îndreaptă lumea sau vremea, nici caracterul unui om.

Io prefer să-mi mențin seninătatea, calmul și liniștea lumii mele, pe care le-am dobândit cu greu, să-mi văd de treaba mea, în pătrățica mea, să-mi pictez unghiile în continuare și, când îl prind, și lui bărbatul meu. Ultima oară i le-am făcut verzi, oare data viitoare ce culoare să încerc? 😜 Să-mi fac treaba cât pot io bine, să fiu un exemplu pentru băieții mei, să mă mulțumesc cu ce am și să nu mai tânjesc după Luna de pe cer. Să mă uit la un apus și să mă bucur că l-am apucat, să văd culorile pădurii și să oftez, de dragul de frumos, să fac bucurii și surprize altor oameni și să ajut pe cine pot.

Când fiecare-și face treaba cât de bine poate, în pătrățica lui și apreciază ceea ce are, fiind mulțumit și recunoscător, totul devine mai simplu și mai ușor. Altfel, continuăm cu lamentări la nesfârșit.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

16/12/2020

Era singură. Bani nu mai avea, doar cei câțiva euro pentru biletul de autobuz. Nici măcar nu știa dacă-i era foame sau sete și nici nu conta, oricum nu mai avea nimic de-ale gurii în rucsacul ponosit. Era amorțită, avea o stare ciudată, de parcă totul se petrecea altcuiva, nu ei. Se întreba rece și cu o detașare surprinzătoare, oare o să aibă la noapte unde dormi? Sau ce-o să mănânce? Auzise povești despre alți români care plecaseră departe, în țări străine, și care dormiseră prin gări, pe sub poduri, pe bănci în parcuri, cerșiseră ca să-și cumpere ceva de mâncare și de băut, dar nu crezuse nicio clipă, nicio secundă nu se gândise, de când plecase din România spre Olanda, că asta i s-ar putea întâmpla și ei. Era prima dată când perspectiva i se contura în minte, devenind tot mai reală, tot mai înfricoșătoare. Oare va deveni și ea un nume adăugat pe lista celor care-au ajuns jos, pe fundul prăpastiei, căzuți pradă disperării? Dacă va fi nevoită și ea să facă asta? Să cerșească? Va avea oare curaj s-o facă? Habar n-avea. Frunzele spulberate de vânt dansau sub pașii ei care parcă răsunau în tot universul, pași singuratici și târzii. Ploaia rece cădea mărunt-mărunt, iar haina ei, mult prea subțire, n-o mai apăra de frig și umezeală.

      Privea cu ochii mari, verzi, strălucitori, spre casele frumoase, cochete, toate i se păreau nu doar case, ci adevărate palate, locuințe de vis, călduroase și primitoare. Văzu pe-un geam un bărbat între două vârste citind, cu ochelarii pe nas, sub o lampă cu abajur, ce-și răsfrângea lumina galbenă, caldă, apoi tresări speriată când un ghemotoc de blană alergă din curte până la gard și începu s-o latre, ascuțit. Bărbatul ridică privirea din ziar și-i zâmbi, prietenos. Alisei îi trecu un gând nebunesc atunci prin minte: ce-ar fi să bată la ușa lui și să-l implore s-o ajute? Să o ajute cu ce? Parcă-l vedea privind-o mai întâi binevoitor, apoi cu mirare, sfârșind indignat și disprețuitor.

       Nu, n-o să facă asta. Poate că omul o să sune la poliție, asta i-ar mai lipsi! Mai bine o să se plimbe pe străzi în continuare. O să aștepte să treacă cele trei ore, o să urce-n autobuz și-o să meargă la magazin.

       Mama lui Steven o s-o primească, nu? Trecuse prin atâtea, altfel nu se putea! Trebuia să muncească, să rămână acolo, să-și împlinească visul, dorința, să-și atingă țelul propus! Strânse din pumni cu îndârjire, până-și simți unghiile pătrunzând în carnea moale, răsuflă adânc și-și aprinse o țigară, din care trase cu sete. Trebuia să aibă mare grijă la câte țigări fuma, numai drămuite o să-i ajungă până va câștiga alți bani. Se așeză pe o bancă. Ce bine că se oprise ploaia! Scoase din geantă caietul și începu să scrie. Cumva trebuia să-și pună ordine în gânduri și să se elibereze, nu? Plus că scriind își va abate gândurile de la foame și frig.

Fragment din romanul „Eu. Și atât.”

Cu drag și cu iubire,

Aura.

#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc.

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Imagine: Frau am Schreibtisch (Woman at writing desk), 1898 — Lesser Ury

Sunt foarte, foarte impresionată! Și știți că io nu-s prea ușor de impresionat. Dar azi, acum, asta mi se pare pur și simplu extraordinar, oamenii, lumea chiar se schimbă, nu-s doar povești, chiar devenim mai responsabili, mai corecți, mai buni. Aceeași poveste s-a repetat azi, ca până acum de nici nu mai știu de câte ori, textul meu cel mai vizionat, cel mai distribuit, comentat etc., al treilea pe care l-am scris după ce-am deschis blogul în 2017 – https://aurablupu.com/2017/11/13/sss/–

azi iar a apărut preluat și adaptat, cineva m-a atenționat în privat, iar prima mea reacție a fost, vă spun drept, de lehamite. Am zis că nu mai are rost să atenționez, să trag de mânecă, de fiecare dată când am făcut asta s-a lăsat cu ceartă și scandal, știți și voi, placa obișnuită când prinzi pe cineva cu mâța-n sac, se apără apelând la injurii („Ce vrei fă, textul era la liber, pe net, ce, te dai tu mare scriitoare? Ce atâta drept de autor? Uite, seamănă cu al tău, da’ nu-i, că l-am schimbat un pic pe ici, pe colo, așa că, hai, pa, dispari cu pretențiile tale, nu dau nicio sursă, niciun credit, nimănui!”), și-am zis că nu mai are rost. Însă cineva parcă m-a împins de la spate s-o fac, totuși, așa că am făcut poză cu textul din carte, am intrat pe pagina unde era postarea respectivă și-am rugat să precizeze sursa. Surpriză, exact asta a făcut, cerându-și și scuze, de-am rămas mască, vă spun drept! Persoana respectivă preluase textul de la altcineva, tot așa, unde nu era precizată sursa. Mare scofală nu-i, poate zice cine nu știe, dar când textul tău ajunge la mii de oameni transformat, fără să scrie acolo că tu ești autorul și ai și vreo două cărți cu el, (apare și în „Trăirile Aurei” și în antologia „Vara Cuvântului” de la ECreator ), ți se taie efectiv elanul, avântul, plus că ți se reduce șansa să-ți vinzi cărțile, nu? Că-n fond și la urma urmei „scopul și durata vizitei noastre”, ca scriitori, și ăsta e, și de asta publicăm, ca să și vindem cărțile astea pe care le scriem.

Da, am rămas foarte, foarte plăcut impresionată de reacție și de răspuns. Drept mulțumire o să trimit două volume cadou, și persoanei care m-a atenționat dar și celei care a rectificat textul și-a precizat sursa. Gesturile frumoase io consider că merită răsplătite, aplaudate și aduse în prim plan.

Da, lumea, oamenii chiar se schimbă, chiar devenim mai buni, mai asumați, mai corecți! Și asta-i cea mai mare bucurie.

Pe lângă cea de-a mai vinde niște cărți 😁😉, pe care le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

15 decembrie 2020

Sunt într-o relație abuzivă. Nu știu cum și dacă o să scap vreodată din ea, dar știu că nici nu vreau. Nu pot. Îl iubesc prea mult, prea tare. Deși mă zgârie, mă mușcă, îmi lasă urme pe față, pe mâini, pe picioare, deși mă urmărește peste tot și mă trage de păr, deși îmi ocupă 99% din timp, n-o să-l pot părăsi vreodată, el e dependent de mine iar eu sunt înnebunită după el. Știu, nu e o relație potrivită, îmi neglijez soțul din cauza lui, și băieții, și cariera, totul a trecut pe planul doi, el și numai el, nevoile lui sunt pe primul plan. Vrea la baie în miez de noapte? Mă trezesc să-l duc. Îi e sete? Mă ridic din pat să-i dau să bea. Nu-i convine ceva pe stradă? Ce contează că noi dormim, el face scandal. Mă culc, mă trezesc, mănânc, scriu, citesc, ies afară când vrea el, nu eu. Dacă refuz, mă abuzează fără milă, mă sufocă, îmi suflă în nas, mă mușcă de pleoape, de buze, de nas și urechi… Mă fixează cu privirea lui de uliu, ca nu care cumva să plec undeva fără el. Dacă îndrăznesc totuși să plec, când mă întorc mă pedepsește, se răzbună, se supără și plânge, apasă pe butoanele mele sensibile și mă face să regret amarnic, să am mustrări de conștiință că l-am abandonat, să mă simt ca ultimul om. Iar pe lângă abuzator, manipulator, narcisist, mai e și hoț, fură cu nerușinare tot ce prinde, orice, prosoapele de bucătărie, hainele din coșul cu rufe murdare, papuci, agrafe de păr, hârtii, papuci, șosete…

Da, sunt într-o relație abuzivă. Fără scăpare, fără ieșire, fără sfârșit. Nu, nu-l pot părăsi, îl iubesc prea mult. Prea tare. Are nevoie de mine iar eu am nevoie de el…

Hoțul ăsta nerușinat, ce are doar 5 luni, 5 kile jumate și doi ochi ca două mărgele, atât de expresivi, mi-a furat ce-i mai important: inima. Pe veci.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

13/12/2020

Imaginați-vă un tablou: este Ajunul Crăciunului și după ce ați primit o carte nou-nouță, vă relaxați într-un fotoliu-balansoar, în fața focului ce trosnește vesel, cu o cană cu cacao fierbinte în mână și petreceți restul serii citind, sorbind tacticos din lichidul aromat și fierbinte, întorcând paginile domol, inspirând mirosul de hârtie proaspăt tipărită…Exact așa sărbătoresc islandezii Crăciunul în fiecare an. Această tradiție este cunoscută sub numele de Jolabokaflod, care se traduce (aproximativ) în „inundația cărților de Crăciun”.

Jolabokaflod a început în timpul celui de-al doilea război mondial, când hârtia era unul dintre puținele lucruri care nu erau raționalizate în Islanda. Din această cauză, islandezii au oferit cărți ca daruri, pentru că alte mărfuri se găseau mult mai greu, transformând astfel Islanda într-o țară a adepților cărții până în prezent, potrivit jolabokaflod.org. În Islanda, unde se publică cele mai multe cărți decât în orice altă țară, se și vând cele mai multe cărți în ultimele trei luni ale anului, deoarece islandezii pregătesc cadourile de sărbători. Frumoasă tradiție, nu-i așa?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

11/12/2020

#TrăirileAurei sunt disponibile pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Cine mă vede făcând poze la orice, oricând, zice că-s turist, care se minunează de orice vede și că-i prima dată când pune piciorul în Belgia, nu că-s de mintenaș de 20 de ani aici. 😜 Dar io de fiecare dată văd ceva deosebit, interesant. Obișnuit nu prea găsesc. Uite, ieri, stând în stație, soarele a început să bată, apunând, pe cupola și statuia bisericii, mutându-se apoi și pe clădiri. Mi s-a părut că-i tare fain, așa că țac, o poză, pac, încă una. 😁 Din autobuz la fel, am prins un apus superb. M-a amuzat faptul că i-am făcut și pe alți călători să se întoarcă, să vadă la ce tot fac io poze, din autobuz, iar când au văzut apusul maiestuos, au rămas privind. Tare-aș vrea să-i fac pe toți să privească spre cer, să nu mai meargă preocupați, doar cu capul în pământ sau să se uite-n telefoane. Tare-aș vrea ca toți să observe deosebitul din obișnuit. Și tare-aș vrea să văd mai mulți oameni fericiți. Da, știu, vreau mult, prea multe, prea neobișnuit. Dar ce să fac, no, dacă așa-s io proiectată, să văd deosebit? 😊

Cu drag și cu iubire,

Aura.

09/12/2020

Miroase a zăpadă, a fum și foc, a iarnă. Copacii se conturează fantomatic pe malul apei, nu se vede nicio stea, ceața se lasă-ncet, întregind peisajul enigmatic, mistic, de parcă-i un tablou. Pe drum, întunericul și liniștea sunt tulburate de câteva lumini și strigăte ce răzbat printre copaci. Vin de pe teren, unde copiii-s la antrenament, chiar și la ora asta târzie. Vara nu mă surprinde să-i găsesc făcându-și exercițiile, acum însă mi se pare nepotrivit. Arunc ochii pe ceas, nu-i decât un pic peste ora șapte, credeam că-i mult mai târziu, mă păcălește întunericul ăsta care se instalează atât de devreme. Aud un scârțâit sinistru și-apuc să-l avertizez pe Adi să se tragă mai spre marginea drumului, cu Max, când trec pe lângă noi doi bicicliști fără lumini. Ciudat, aici amenzile-s destul de mari să riști așa ceva. Mă rog, treaba lor. Adi aleargă câteva ture, eu rămân în curtea din spate și mă joc cu Max. N-avem voie, din păcate, pe teren… Obrajii îmi îngheță prima dată iarna asta, ce bine că mi-am luat căciula! Când vântul bate, frigul se simte și mai tare. Ne întoarcem acasă zgribuliți. Miroase a zăpadă, oare o să ningă? Aș vrea, și nu aș vrea, nici eu nu știu. În casă însă-i cald și bine, miroase a foc, a brad, a fum. Da, pot spune că e iarnă.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
07/12/2020

Toată tevatura, bravura, revolta, dezacordul, postările indignate, opiniile stridente, vociferările, protestele și discuțiile despre îmbuibați, despre hoții și ticăloșii din parlament, despre Colectiv, Iași, Alexandra, despre autostrăzi neterminate, despre copii traficați, despre rețele de prostituție, despre sclavie modernă, despre exploatări, tăieri ilegale de păduri, vânzarea țării pe bucățele, despre cefe groase și burți revărsate, despre sictirism și nepăsare, despre ajuns cuțitul la os, despre bătrâni uitați și copii abandandonați, despre sărăcie, mizerie, spitale infecte, câini ai străzii, animale maltratate, femei abuzate, legi nerespectate și directive preferențiale, mită, ilegalități, pensii speciale, salarii scandaloase, penali în funcții publice, corupție și cam despre tot ce-i în România de 30 de ani și ne revoltă, no, toată tevatura, bravura afișată pe Facebook, nu face doi bani. Singurul lucru care chiar contează, e însemnul de pe buletin: #votat
Restul? Sunt doar vorbe-n vânt…

Aura.

06/12/2020

Nori negri, frig și vânt. Ăsta-i peisajul care m-a întâmpinat azi, de dimineață, după ce toată noaptea vântul a urlat. Și-așa a ținut-o toată ziulica. O vreme care nu te îmbie defel afară, dar a fost musai să merg la poștă, să trimit câteva cărți. 😁 Preferam un frig mai aspru și să ningă, iar cenușiul să fie înlocuit de alb. Nu-s mare fan al iernii și-al zăpezii dar acum, că suntem în decembrie, parcă-parcă n-aș zice nu. Oricum ar fi mai bine decât ploaia asta bolnăvicioasă, decât umezeala enervantă, decât noroiul și cerul parcă murdar. Vreau să mă pregătesc de sărbători, să-ncep decorarea casei, poate așa reușesc să mă înveselesc și pe mine, și atmosfera asta plumburie, bacoviană. Ar merge-acum parcă mai bine un Coșbuc, o iarnă pe uliță, un aer mai geros dar mai uscat și mai curat, un scrâșnet de zăpadă sub tălpi și-un cer de sticlă, înstelat. Și-ar merge câteva colinde, un vin fiert și câțiva colăcei. Mmm…

Și n-ar strica nici mai multă omenie, dărnicie, bunătate, tihnă și așezare, în locul alergăturilor, presiunilor, nerăbdării și-a agitației fără rost. Da, cred că mă apuc curând de decorat, de pus luminițe, de înveselit. Cadouri deja am făcut, nu divulg încă nimic, să nu stric surpriza. Și-o să mai fac, că doar e luna decembrie, nu? Cui, când și unde, nu se știe. Mai vedem ce-mi șoptesc zânele bune și spiridușii. 😊😉❤️

Oricum, dacă nu știți ce să puneți sub brad, am o sugestie, în poza de mai jos (și nu mă refer la cățel 😜).

Cărțile „Trăirile Aurei”, numa’ bune de făcut cadou, le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Cu drag și cu iubire,

Aura.

04/12/2020

Mănânc și plâng. Mănânc…
Cine știe cât drag, câtă grijă, câtă iubire e într-o parte de lume, câtă nerăbdare, jind și poftă e de cealaltă și cât dor, lacrimi și durere se strâng între ambele părți, înțelege. Știe cu ce emoție niște mâini deschid tremurând o cutie, desfac un elastic, taie o sfoară, deschid un capac… Știe și vede aievea alte mâini, asemănătoare, mai zbârcite, mai îmbătrânite – dar tot tremurând – cum împachetează, învelesc, pun cu grijă fiecare borcan. Cu câtă dragoste le așează într-o cutie, cu cât dor.
Și știe ce aromă divină se răspândește din ea, când mâinile mai tinere o desfac, în celălalt capăt de lume, cum bărbia începe să tremure și lacrimile curg, fără voie, nodul apare în gât și durerea în piept.
Mănânc și plâng. Mănânc…
Mulțumesc mama și tata. Și vă iubesc.
Aurucu’ vostru.
02/12/2020
#pachetuldelamama #iubirelaborcan #bunatatideacasa #trairileaurei📖

Acum 10 ani ne mutam în casă nouă. Casa noastră. În sfârșit aveam ceva al nostru, când semnasem hârtiile am simțit că toți anii ăia, din 2002 începând, de tras, de suferit, de strâns din dinți și de-ndurat, au meritat. Că au ajuns la o finalitate. În sfârșit puneam punct și deschideam un capitol nou. Euforia, bucuria fără margini, mândria și satisfacția imensă, mă făceau ba să țopăi de bucurie, ba să plâng-râzând. Nu conta că n-aveam mai nimic, nici covoare, nici perdele, nici candelabre, nici paturi destule, că peste tot era deranj, ca un șantier în lucru, că încă aveam multe de dărâmat și renovat, sau c-o luam iar de la zero. (Oare a câtă oară? Cred că a 6, 7-a oară) Conta doar că era casa mea. A noastră. Au trecut de-atunci 10 ani și încă simt fiorii emoției când îmi amintesc. Nu sperasem la așa ceva, nu visasem nici măcar în visele mele cele mai îndrăznețe c-o să am vreodată casa mea. Eram încă mirată că a fost posibil să o cumpărăm. Noi. Fără niciun ajutor, din partea nimănui. Doar noi. Drumurile nenumărate pe la bănci, groaznicele bătăi de cap cu actele, cu asigurările și contractele, cu multele lucruri pe care nu le înțelegeam. Nopțile de nesomn, când căutam cu dicționarul în mână termenii alambicați, încercând să deslușesc și să înțeleg chestii imposibile, grele și în limba mea, română, darămite în olandeză! Dar am reușit. Când privesc acum în urmă, sunt tare împăcată, fericită și recunoscătoare pentru tot ce-am realizat. Pas cu pas am înaintat, cărămidă cu cărămidă am construit. Ceva. Și totul a pornit cu 10 euro în buzunar, luați și ăia cu împrumut. Să fie oare 10 numărul meu norocos? Poate… Cu siguranță însă decembrie, chiar dacă-i ultima lună din an, mie-mi amintește un început.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
01/12/2020

Fiind rac, schimbarea, de orice fel, la început mă neliniștește, mă irită și mă face să dau înapoi. Pentru ca să mă adaptez la o situație nouă, am nevoie de timp, de tărăgănat, de lălăit și de calculat toate fațetele, de răsucit pe toate părțile, de făcut și vreo două incantații și trei sfeștanii. 😜 Dar și când mă hotărăsc, nimic nu mă mai poate opri, ce-i drept. Și-apoi totul curge, totul se așază, totul se potrivește, ba chiar ajung mă întreb de ce oare am apus atâta rezistență, când totul e atât de mișto? Eh, deocamdată la schimbările petrecute în on-line, nu pot zice asta. Toate se schimbă. WordPress-ul, Facebook-ul, regulile, oamenii, lumea. Și într-un ritm accelerat. Te adaptezi, bine, nu, la revedere! Însă schimbările astea de pe blog și de pe pagina de Facebook îmi dau bătăi de cap. Nu-mi plac, deși încerc din răsputeri s-o fac, însă nu reușesc să scap de senzația că au complicat lucrurile inutil și-au scos fix chestiile folositoare. Plus impresia că am pierdut o grămadă de articole și fotografii… 😥

Asta este, am mai scris eu despre asta, din cauza unor probleme asemănătoare a apărut site-ul ăsta, aurablupu.com, iar din cauza unor probleme apărute și aici, au apărut cărțile, așa că e clar că în tot răul e și-un bine, orice schimbare aduce și ceva bun și (expresia mea favorită!) orice șut în cur e un pas înainte, nu? E evident că feisbucul e a lui nenea Țucănberg și face ce vor mușchii lui, WordPress e doar un domeniu închiriat, deci nici aici nu ești stăpân, așa că e bine să avem întotdeauna un plan de rezervă, pentru că nu se știe niciodată.

Dacă stăm bine să ne gândim, orice este acum posibil, anul ăsta s-au petrecut lucruri care anul trecut, dacă ni le prezenta cineva, îl trimiteam la plimbare și-i ziceam că e nebun, nu? Uite, să presupunem că dintr-o dată se restartează tot, și-odată cu restart-ul ăsta, tot ce-am scris noi pe aici, ar dispărea… Tot, tot.

Hm, e o temă pentru acasă, nu-i așa?

Cu drag și cu iubire,

Aura Lupu

29 noiembrie 2020

Ambele volume din #TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris.

Mulțumesc.

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Îi zicem uneori „Piticu”, din obișnuință, deși se potrivește ca nuca-n perete la 1,83, cât are acum. Îi mai ziceam „biscuite-n dungă”, la cât de slab era. Nici asta nu se mai potrivește acum, la kilogramele pe care le are. În schimb i se potrivesc toate celelalte epitete: dâcos, ambițios, hotărât, determinat. Dintr-un copil slab, dar slab tare, numai piele și os, pe care cei de la școală mă suspectau că-l înfometez (pe bune, am primit scrisoare de la direcțiune să le trimit analize medicale doveditoare că nu-i subnutrit!), a ajuns bărbat în toată firea, musculos și bine făcut. N-aș fi crezut, vă spun drept, nici într-o mie de ani că o reușească asta, când a început să meargă la sală, să facă sport și să-și schimbe regimul alimentar l-am încurajat, bineînțeles, dar în gând îmi ziceam că n-are cum să reușească, asta îi era conformația, semăna cu bunicul meu care la fel, toată viața a fost extrem de slab ș.a.m.d. Dar uite că i-am subestimat ambiția, deși știam de ce e capabil, când își pune ceva în cap. Dar no, am zis că natura n-are cum să și-o schimbe, așa l-a lăsat Dumnezeu, mai slab, mai pirpiriu. Eh, a schimbat și asta, doar prin ambiția și hotărârea lui.

De obicei părinții sunt exemple pentru copiii lor. Uite că de data asta Vlad a fost exemplul meu, că poți orice, dacă ești determinat. Nu e prima oară și cu siguranță nu va fi nici ultima.

Sunt extrem de mândră de feciorii mei, mai ales pentru că am atât de multe de învățat eu de la ei.

Iar lecția cea mai importată pe care am învățat-o de la Vlad e asta: în ciuda sorții, genelor, naturii, poți deveni așa cum vrei, dacă ești suficient de ambițios, hotărât, determinat.

La mulți ani, dragu’ mamii!

Mă-ta.

28 noiembrie 2020

Urmează un moment deosebit, excepțional și mult dezbătut, pe care, dacă nu-l vedem acum, probabil mulți dintre noi n-o să apuce să-l mai vadă niciodată. În decembrie 2020 e musai să umblăm pe ciripuri și să ne zgâim la cer, în special în seara de 21 decembrie când se produce „Marea Conjucție”, adică cele mai mari planete din sistemul nostru solar – Jupiter și Saturn – se vor afla (aparent!) atât de aproape una de cealaltă încât vor părea un astru dublu, noi vom vedea un singur punct pe cer, deosebit de luminos. Apropierea asta minimă și rară (ultima oară s-a întâmplat în 1961 și se va mai întâmpla abia în 2080) se va petrece în ultimele două săptămâni ale lunii decembrie, iar în seara de 21 decembrie (când este și solstițiul de iarnă!), în jurul orei 18:00, prin telescop cică vom putea vedea în același câmp și inelele lui Saturn, și benzile de nori ale lui Jupiter. Interesant, nu?

Dincolo de un spectacol captivant pentru cei pasionați de astre, este și un fenomen mai puțin întâlnit. Astfel de alinieri de planete se produc la circa 20 de ani o dată, dar cea de anul acesta este în mod excepțional rară din cauza proximității celor două planete, una în raport cu cealaltă. Senzația va fi că cele două planete sunt pe punctul de a se ciocni. Această impresie de „planetă dublă” nu va fi însă decât o iluzie optică din perspectiva Terrei. În realitate, Jupiter și Saturn nu vor fi chiar atât de aproape, în unități astronomice (UA) – măsură folosită de astronomi ce corespunde distanței dintre Pământ și Soare –Jupiter va fi la 5 UA de noi, iar Saturn la 10 UA. 

Cei mai tineri dintre pământeni vor mai avea poate șansa să revadă acest fenomen, dar vor trebui să aștepte încă 60 de ani. Mai exact, până la 15 martie 2080. După care, o astfel de aliniere de planete nu se va mai produce prea curând, abia după anul 2400, după cum estimează specialiștii.

Așa că, musai să umblăm pe ciripuri, nu?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

27 noiembrie 2020

foto: de pe acoperiș, prin aplicația SkyView

Nu, n-o să-mi risipesc sentimentele pentru cine nu merită.

Nu, n-o să-mi las zâmbetul să dispară, pentru că altcuiva îi place să mă vadă plângând.

Și nu, n-o să renunț la ce-mi place mie, ca să fac pe placul altora.

M-am dat destul la o parte, ca să pun pe alții înaintea mea.

Nu, de-acum eu sunt importantă.

Restul au doar atâta importanță câtă o să le acord eu.

No, I’m not going to waste my feelings on those who don’t deserve it.

No, I won’t lose my smile because others would like to see me cry.

And no, I’m not going to give up on the things I like, to please others.

I’ve stepped aside enough to put others first.

No, from now on I’m important. Others are only as important to me as I decide.

Aura.

26/11/2020

Cine știe câtă muncă, lacrimi, sudoare și speranță e în spatele unei cărți publicate, în fiecare cuvânt așternut, nu are nevoie de explicații. Știe că fiecare carte vândută e mai mult decât suma achitată de cititor, care de regulă intră direct la editură și nu la tine-n buzunar, la autor, cum mulți tind să creadă. Însă fiecare mesaj primit, chiar și numai două rânduri scrise de cititor și poza cu cartea ta, contează extraordinar de mult. Sunt confirmarea că rândurile tale ajung acolo unde trebuie și nu în neant, că-și găsesc locul și rostul, munca, lacrimile și, sudoarea ta fiind astfel răsplătite.

Eu recunosc că, de fiecare dată când am primit mesaje de la cititori, m-a podidit plânsul. Sentimentul de bucurie, de satisfacție, de împlinire e copleșitor. De parcă tot ce-am scris io acolo, aștepta cuminte în fața unor porți închise care, brusc, s-au deschis, lăsând cuvintele mele, așternute pe hârtie, să pătrundă acolo unde speram: în sufletul cititorului.

„Bună seara, am comandat cărțile dumneavoastră, au ajuns acasă, în Neamț, îmi vor fi cadoul drag de Crăciun… Între timp, mama s-a apucat să le citească. „Claudia, sunt minunate, nu sunt cuvinte, sunt părți de suflet, așternute pe hârtie!” Vă mulțumesc, sunteți specială! – Claudia Grădinariu, 25/11/2020″

„Cartea ta mi-a ținut companie 2 săptămâni în spital. Minunată!” – Paula Stănculescu, 25/11/2020

Cum să nu te emoționezi când primești astfel de mesaje care, de fiecare dată, vin când ai multă nevoie, de parcă și cititorii, și universul, știu asta și conspiră?

Iar când și apusul este pe măsură, poți spune doar: Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, cititorule!

Mulțumesc!

🙏💝🙏

Cu drag și cu iubire,

Aura.

25/11/2020

#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris.

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

#repost

Urmează partea cea mai faină a anului. Nici măcar amintirea celor cinci ani în care am „sclavagit” n-o poate umbri, din contră, azi mi-am dat seama că în ciuda a tot ce-am îndurat în ăia cinci ani, am rămas și cu ceva prețios, care mai șterge din durerea, umilința și suferințele îndurate. Am câștigat experiență în decorațiuni interioare. Iar împodobitul brazilor de Crăciun, rămâne bucuria și plăcerea mea. În fiecare an erau la modă alte culori, alte combinații, iar standul Crăciunului trebuia să arate întotdeauna impecabil dar și diferit de anii de dinainte. Și indiferent cât de grea era munca, (erau peste 10 brazi de ornat, iar cel mai mare avea 5 m) când la final vedeam rezultatul muncii mele eram – într-un fel –fericită. Hai să vedem. Portocaliu cu maro și bej, ce ziceți? Doar la auzul culorii „portocaliu” în bradul de Crăciun, vi se sterpezesc dinții, așa-i? Eh, să știți că-i o combinație foarte faină, caldă și blândă. Inspiră tihnă, aromă de portocale (ce corespunde, nu?) plus cea de ciocolată caldă. Iar dacă alegeți și luminițele potrivite (în niciun caz din alea cu lumina rece, că se potrivesc ca nuca-n perete!) o s-aveți un brad deosebit și minunat. Altă combinație „trăsnită” a fost mov, roz și argintiu (aici da, luminițele pot fi și reci). Rezultatul? Uluitor. Sobru dar elegant, rece dar potrivit anotimpului, simplu dar și sofisticat în același timp. Îmi amintesc că-n anul acela când am inaugurat combinația asta de culori, a fost și cea mai vândută colecție (a bătut tradiționalul roșu!). Albastru (închis) cu negru și gri. Știu, căscați ochii mirați și sunteți o țîră (sau mai mult) nedumeriți. Dar dacă bradul folosit e argintiu, întregul arată beton. Exact ca o noapte de iarnă, cu zăpadă și lună plină, când mergi cu colinda pe la case. De combinațiile tradiționale ce să vă mai zic? Le știți și voi prea bine, nu? Roșu cu auriu, alb cu cristalin (gheață și zăpadă) sau cel mai popular brad de pe la noi, cel împodobit în toate culorile. Indiferent în ce culori și combinații vreți să vă ornați bradul de Crăciun, io zic că mai importantă este dragostea, bucuria și plăcerea cu care-o faceți. Pasiunea. Dăruirea. Bucuria. Și, cel mai important, să nu uităm semnificația sărbătorilor, așa cum am scris aici: https://aurablupu.com/2017/11/25/craciun/
🎄🎄🎄🎄🎄

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

❤

25/11/2018

De câteva zile sunt foarte obosită, numai aș dormi și-aș vegeta, parcă nu-mi ajung orele cât dorm, toată ziua îmi pică ochii-n gură de somn, seara de-abia aștept să mă duc în dormitor. Așa tare nu mi-am iubit niciodată patul, dimineața trece câte o jumătate de oră până mă îndur să mă ridic din el, dintre așternuturile calde și moi. Max la fel, are nevoie prima oară de drăgălit și smotocit, ne mădărim prima dată și-abia apoi ne vine cheful să coborâm.
Singura poziție din care am putut să-mi fac un selfie, fără să mi se văd pungile de sub ochi e asta, cu capu-n jos. 😁😜
Uneori e bine să privim lumea din altă perspectivă, chiar și cu susu-n jos, pentru că observăm alte lucruri, pe care până atunci nu le-am văzut. Știu acum că tavanul meu nu-i uniform, că de pe candelabru s-a cam dus luciul și-ar trebui lustruit, că oglinda-i câș iar în colțul drept am ratat un fir de pânză de păianjen.
Sper să treacă oboseală asta, starea asta de sfârșeală, deși seara, când deja pe la cinci se-ntunecă, când focul arde iar în casă e bine și e cald, totul parcă te îndeamnă la picotit.
Hm, o fi un semn că îmbătrânesc?

Cu drag și cu iubire,
Aura.
24/11/2020

tired #justtired #hibernation #upsidedown #gettingold #TrăirileAurei

Am postat un filmuleț cu Max, acum câteva zile, mârâind fioros și lătrând, amuzată fiind de „ferocitatea” și vigilența lui, cred că toate primele manifestări ale lor, ale patrupezilor noștri dragi și iubiți peste măsură, ne amuză și ne încântă cel mai tare prima oară, cum a fost cu săritul din pat și urcatul treptelor, umblatul pe lesă, prima reușită a făcutului „treburilor” importante afară etc. Nu este zi în care să nu mă bucure și să nu mă surprindă cu câte ceva nou, crește spectaculos de la o zi la alta, știe deja să șadă la comandă și să dea lăbuța. 😁😊 Se simte cred că și din cuvinte cât de mândră-s de el, nu-i așa? Dar azi-noapte ne-a lăsat paf! Pe la trei dimineața a început să mârâie. Prima dată am crezut că a visat ceva și l-am mângâiat încercând să-l liniștesc, afară era o liniște deplină, nu se auzea nimic sub geam sau pe stradă (suntem în lock-down, deci nici mașinile nu circulă noaptea, să zic că asta o fi auzit, deși dimineața, când încep să circule, nu reacționează, de obicei) dar a continuat, ba a început să latre și să și plângă, cerându-se să coboare din pat. La toate șșșt-urile noastre a reacționat și mai și, până la urmă a fost musai să aprind veioza, să mă dau jos din pat și să cobor cu el în brațe, la parter. Când i-am dat drumul pe hol, a țâșnit în sufragerie, direct la sobă, și-atunci am auzit și eu. Piuia, semnalizând nu știu ce.

Da, el a auzit de sus, din dormitor un zgomot straniu și ne-a trezit, dragul și deșteptul de el! I-am dat premiu, bineînțeles, l-a meritat pe deplin! Uite că poveștile despre cum salvează animalele viețile stăpânilor lor sunt adevărate, nu-s doar scenarii din filme, care vor doar să impresioneze publicul. Max azi-noapte ne-a confirmat asta, chiar dacă n-am fost în pericol de moarte, totuși el ne-a atenționat că ceva nu era în regulă.

Nu pot să vă descriu prea bine ce simt, e un amalgam de sentimente, cei care mă citiți de ceva vreme știți deja cât de mult l-am iubit pe Edi și cât am suferit când l-am pierdut, dar tristețea aia și durerea pierderii lui s-a estompat foarte mult; e drept că nu mai prea apuc să mă gândesc la ea, Max îmi ocupă tot timpul, e o minune de cățel, mă extenuează, mă stoarce de puteri, e adevărat, are o energie debordantă – Duracell, cum îi mai zicem noi –, dar câtă dragoste și grijă revarsă cățelul ăsta-n casă, e incredibil! Să nu mă audă, Doamne ferește! că tușesc sau că strănut, că-i prezent lângă mine, să mă pupe! Să nu mă doară ceva, că acolo se așază, exact cum făcea și Edi, am crezut că doar cu el am avut o astfel de relație, de conexiune, dar uite că cu Max e și mai și!

Da, ne-am amuzat și am glumit că uite ce fioros și vigilent e, ( chiar asta am și scris, lângă filmuleț: „Ați înțeles, da? Nimeni nu trece prin fața casei mele, da? Sunt o fiară! FIARĂ, da???”) dar azi-noapte ne-am dat seama că este într-adevăr un paznic de nădejde, aude și simte ceea ce noi habar n-avem.

„Dumnezeu a zis:
— Iubește-ți aproapele.
Dar numai câinele a înțeles…”

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

23 noiembrie 2020

Mă uit acum la poza asta și mă mir. La nici o lună de la operație, eram cu mâinile în șold și zâmbeam. De unde găseam puterea, la ce dureri aveam? Habar n-am. Pași făceam precum furnica, încercând să nu mă zgudui prea mult.
Dar cred că asta-i atitudinea potrivită, așa-i cel mai bine să procedăm când simțim că nu mai putem. Mâinile în șold, ca țațele-n piață, și pe un ton răstit să întrebăm viața: „Ce vrei, fă, de la mine? Ce mai vrei?”. Și-i trântim apoi un zâmbet de-o lăsăm paf. Ia de-aci, că nu mă las.
Voi, ce ziceți? Așa-i că nu vă lăsați nici voi?
😉 ❤

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
19/11/2020
https://aurablupu.wordpress.com/2018/05/03/urme/
#trăirileaurei #histerectomie #endometrioza #dontgiveup #smileeveryday #aurablupu #cicatrici