Mirosuri. Culori. Arome. Seară tihnită, plină cu amintirile copilăriei, când buna-mi cocea-n ler* ludăul* pe care-l pişcase frigu’ şi-l acoperise – măcar o dată! – bruma. Că asta-i dădea dulceața şi-l făcea fărinos, de se topea în gură. Iar cât așteptam plină de nerăbdare şi poftă-n ochii lucioşi, ca să-mi mai abată gându’ şi să-mi îndulcească chinul așteptării, draga de bună-mi povestea. Cum o vinit ruşii şi nemții la noi în sat, iar ruşii o fost mai răi şi mai afurisiți decât nemții, că nemții le-o dat ciocolată şi bunătăți da’ ruşii numa’ de furat şi alte lucruri spurcate s-o țînut, cum tuşica nostră i-o şert* cămeşile la ofițerul neamț, ce statea la ei în curte şi i le-o topit pă tăte, că erau de nailon nu de bumbac! Cum biata numa’ cântându-să* şi smulgându-şi păru’ di pă cap l-o aşteptat să vie din misiune, sigură c-o s-o împuşte cu pistolu’ ăla al lui, că i-o strîcat cămeşile.
Da’ cum neamțu’ numa o râs şi-o dus-o să-i arete că mai ave o ladă plină.
Şi ascultând cu gura căscată uitam de ludău, până mă lovea mirosul lui îmbătător.
Şi-l scotea buna dragă p-on ştergar, îl rupea-n bucăți mici şi sufla pă ele, să-l răcească.
— No, mânc-amu Auruc, da-ncet să nu te-neci şi să pățesc cu tine vro minune, auzi?
Aud bună, aud.
Şi azi încă aud…