Furtuna Odette e pe drum, se simte încă de ieri, gata cu vremea bună, gata cu vara târzie. Plouă, vântul bate iar cu putere (suntem avertizați deja că-i posibil să ne răvășeașcă și cu 110km/h) și-i frig, doar 13 grade. Diferență mare de la 30… Oare de ce dau ăștia astfel de nume furtunilor? Odette, prințesa-lebădă, și dragostea încercată dintre ea și Siegfried… Oare o să mai fim vreodată într-o sală ticsită de oameni, la un spectacol de balet sau teatru, la o lansare de carte? Am privit gala premiilor Emmy plângând, să stai să vorbești în fața unei săli goale, e trist. Nu pot să scap în ultima vreme de senzația asta de pustietate, de tristețe, de finalitate. Da, știu, e inevitabil, e inerent, e musai să acceptăm că asta e, totul are un sfârșit, nimic nu durează la infinit, dar dați-mi voie să fiu tristă. Nu ajută, știu, cu nimic, dar nu pot să mă împiedic acum, când a atât de întuneric și frig, și Odette se dezlănțuie (oare vrea să scape de blestemul lui Rothbart?) să nu regret ce-a fost. Să poți pleca când și unde vrei, liber, să faci când și ce vrei, nerestricționat, fără zone roșii, fără statistici, fără infectări (Doamne, cât am ajuns să detest cuvintele astea, virus, corona, infectați, purtători) să poți să mergi la restaurant, să te întâlnești cu cine și când ai tu chef, fără măsuri extra de protecție, fără frică, fără rețineri, fără măști… Mi-e dor de oameni relaxați, zâmbitori, de a noastră normalitate, de ce a fost. Odette, lebădă albă, încovoaie copacii din fața casei și-și revarsă șiroaiele pe acoperiș. E frig… Sper să-și regăsească prințul iar Rothbart să dispară. Definitiv.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
25/09/2020