Oare de ce ne este atât de greu să recunoaștem când dăm cu bățu-n baltă și greșim? De ce ne este atât de greu să ne asumăm greșelile? Să ne cerem scuze? Să spunem un „Îmi pare rău!”? Iar scuza cea mai penibilă e că „Aaa, nu, nu asta am vrut să zic; aaa, nu, tu ai interpretat greșit! ”
Nimeni nu vrea să zică de rău, da’ zice, nimeni nu vrea să facă rău, da’ face; și nimeni nu vrea să jignească, da’ jignește la greu și la grămadă! Aaa, nuuu, nu asta am vrut să spun, nu asta am intenționat să fac. Pe naiba! Exact asta ai vrut să zici și fix-fixuc asta ai intenționat să faci! Nu mai suntem la grădiniță, s-o dăm din colț în colț și să încercăm să ne scuzăm răutatea și comportamentul execrabil. Mi-ai dat în cap cu jucăria pentru că așa ai vrut și-așa ai avut tu chef, nu te-apuca, după ce mi-ai spart capu’, să-mi explici că jucăria aia a prins brusc viață, c-a fost însuflețită de-un duh rău, iar mâna ta a fost doar instrumentul lui, că nu mai ține. Nu mai avem trei ani! Hai să ne asumăm faptele și cuvintele. Am scos păsărica pe gură, asta e, măcar s-o recunosc, să nu mai caut explicații închipuite și nici să n-o mai dau la întors, că n-are rost!
Eventual îmi pot cere scuzele de rigoare și așa mai îmi rămâne dramul ăla de demnitate care mă poate scoate din rahat.
Când dăm vina pe circumstanțe, pe semantică, pe împrejurări, pe orice altceva numai pe noi nu, e lamentabil, e urât, e total nedemn. E low.
Și mie mi-a fost foarte greu să spun „Îmi pare rău!”, parcă mi se punea un nod în gât și nu reușeam nicicum să scot cuvintele astea trei afară, mi se blocau pe buze și mureau, nerostite, chiar dacă inima striga, neauzită, „Iartă-mă, te rog!”. Știți cui mi-a fost cel mai greu să-i cer iertare? Să-i spun că-mi pare rău? Nu celui/celei pe care l-am urât/iubit mai tare, nici celui/celei căruia/căreia i-am greșit mai mult. Ci mie însămi, Aurei din oglindă, care avea privirea plină de resentimente și mustrări. Iar din momentul în care am fost în stare să-mi spun mie asta, „Iartă-mă, îmi pare rău!” mi-a fost mult mai ușor s-o fac, s-o spun și celorlalți.
Scuzele de rigoare-s necesare, indiferent cât de greu ne vine uneori să le prezentăm.
Îmi cer scuze că v-am deranjat. 😊
Cu drag și cu iubire,
22 octombrie 2020
Aura B. Lupu 
Da, e greu de cerut iertare. Şi poate de aia bine-ar fi să fim atenţi să nu ajungem în situaţia de a o cere.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Bună idee, Potecuță, dar greu de pus în practică. Cine nu greșește? Te îmbrățișez! 🤗❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că dacă am realiza cu adevărat că după viața asta urmează veșnicia, atunci nu ar fi greu pentru noi să ne cerem iertare. Pur și simplu în lumea noastră trecătoare orgoliile sunt mai presus decât binele. Toți greșim, dar cred că cel mai important e să înțelegem că am greșit măcar în subconștient, unii nici măcar acolo nu mai înteleg nimic 😦
Să sperăm că lumea va fi mai bună și ,,Iartă-mă ” va fi utilizat în momentele necesare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sperăm, Emilia, speranța moare ultima, nu?
Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„I’m sorry” are alte valente decât „Îmi pare rău”. Nu se poate pune =.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu înțeleg, îmi pare rău. 😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În engleză presupune regrete sincere, părere de rău serioasă, ar trebui să încheie un conflict. În română este doar ceva formal. „Ba, p-a mă-tii” este mai de esență.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😳 Serios? No, asta n-am știut-o. Io când o spun, o spun de-anume, nu de-a lela. Hm…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nuanțele diferă foarte mult. Și eu le zic dintr-o bucată (pe românește).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stii ce mai iau eu in consideratie, Aura? Nu numai cuvintele, ca le-am auzit, insa faptele, domnule, faptele! O vorba in engleza spune ca o scuza fara schimbarea comportamentului e doar manipulare. Asa ca degeaba ne cerem iertare daca repetam raul pentru ca de fapt nu ne pare rau, in aceste conditii.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Exact! Ceri scuze, bagi la tărtăcuță și nu mai faci! Că dacă repeți, degeaba ți-ai cerut scuze, așa e, e manipulare. Mulțumesc, Elena! 🙏🥰
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cum zice Elena mă gândeam și eu… Prefer să aud doar o dată, greu, îngâtuit, abia audibil, un „îmi pare rău”, decât scuzele acelea spuse din vârful buzelor, la nesfârșit și fără noimă. Superficiale ca niște ploicele scurte de vară, care lasă pământul tot crăpat de sete.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
O, da, de acord cu voi, pe alea de complezență să și le bage-n… 😁, nu am nevoie de ele și nici nu le accept, ori le zice din suflet și pentru că simte ce spui, ori dă-mi pace!
Mulțam, Condei!
ApreciazăApreciază
În momentul în care realizezi că ai greșit, îți asumi greșeala și îți ceri scuze (în ce limbă vrei!), dai dovadă că ai dobândit o brumă de înțelepciune!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Exact, Aura, mulțumesc! 😍🥰
ApreciazăApreciază
A spune ”îmi pare rău” e un fel de asumare a responsabilității, iar pe la noi nu se poartă. După cum ne dau exemplu ”eroii” națiunii, pe care tot noi îi alegem să ne reprezinte.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mda, și e păcat, Petru; e ceva ce-ar trebui să fie mereu la modă; am greșit, recunosc; am jignit; îmi cer scuze. Și cred că e cam peste tot, nu doar la noi, sunt stupefiată de campania lui Trump și de felul în care vorbește despre Biden, aia nu mai e campanie electorală, e atac și jigniri la persoană. S-a dus pe râpă buna-creștere și educația, 7 ani de acasă? Nu mai știe nimeni ce-s ăia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană