Am găsit în piață roșii defecte, nu prea lucioase, nici rotunde, nici uniforme, cu crețele, mai mult spre roz decât roșu la culoare și-am fost pe ele, direct: a mele sunteți! Acum, după ce le-am înfulecat cu pită și sare și-o țâră de caș, îmi pare rău că n-am luat numa’ tri. Roșii așa bune de multă vreme n-am mai mâncat. Miroase a fum, aud cum focul trosnește, cineva din vecini probabil face grătar. Nici măcar nu mi-e poftă, roșiile mele cu pită au fost de ajuns. Mama lor de trigliceride și colesterol! Eh, dacă crăp, măcar m-am ajuns și io, îs rotundă și durdulie, nu mai îs ca biscuitele-n dungă, de zîci că mâncam numa-n zile de post. Îmi puneam mâinile sub coapse când ședeam, să mi se apese pe ele și să pară mai late, mai grase, mai consistente, nu numa’ două bețe înfipte-n cur, două aituri, iar pulpele le-ncrucișam, pe același principiu, prin apăsare păreau mai late, mai zdravene. Iarna era fain, că purtam pe sub nădragi înc-o pereche, plus ștrimfi și-atunci eram și io în sfârșit mai grasă, ba mai îmi băgam și bluzele în pantaloni și le înfoiam. Mda, ai grijă ce-ți dorești, nu-i așa? 🙄 Mama lor de trigliceride și colesterol!
M-am refugiat pe terasă, sperând să las liniștea nopții să mă învăluie, să mă calmez după o zi foarte solicitantă. Vezi să nu! Muzica bubuie de azi-dimineață, chiar dacă s-a înnoptat. E Jaarmarkt – piața anuală, în Hamme. 😳🙄 Nici autobuzul nu l-am putut lua, stația de unde-l iau de obicei a fost scoasă, a fost musai să apelez la șoferul meu, 😁 să ajung totuși la școală. Și când m-am întors, la 5 după-masă, am coborât la cucurigu-n praznic și-am venit o bucată bună de drum pe jos. Se simte aviditatea oamenilor de-a petrece, de-a socializa. E o conversație permanentă peste tot, în stații, în autobuz, prin magazine, la școală… Peste tot. Pentru mine, obișnuită doar cu păsările, iepurii, norii, veverițele și fazanii mei, e foarte obositor. Solicitant. Să auzi vorbind oamenii continuu, un murmur din ăsta permanent, un zgomot de fundal constant, este extenuant. Am nevoie de liniște. Am nevoie de pace. De claritate, ordine și disciplină, haosul, omiterile, „amestecăturile” și încâlcelile mă obosesc cumplit. Începutul ăsta de an școlar le-a avut pe toate, o zăpăceală și-un haos general odată cu plecarea unei profesoare și schimbarea metodei de predare. Iar când 8 ore auzi vorbindu-se întruna, plus că te mai concentrezi și să traduci și să reții, ba mai ai și niște colegi prin spate care povestesc și ei, peste profă, io una mă zăpăcesc complet. Speram ca măcar acasă să mă calmez. Speram… Mda, dacă vreau liniște și pace, probabil ar fi bine să mă mut. În vârf de munte, departe de lume, departe de oameni, departe de zgomot. Ar fi… Pănă una alta, m-apuc să joc X- O pe cer. Ce credeți, o să câștig? 😁
A trecut un an de când o mogâldeață neagră a intrat în viețile noastre. Și ni le-a făcut praf. Ni le-a întors cu susu-n jos. Ne-a umplut casa cu de toate, și cu veselie, și cu urme, griji, și cu „arome” fel de fel. Ne-a făcut (iar) dependenți. De o codiță jucăușă, de doi ochi de chihlimbar, de joc și voie bună dar și de starea lui. Suntem setați, spălați pe creier, hipnotizați, vrăjiți. El le soarele iar noi planetele ce se-nvârt ca fraierele-n jurul lui. Nu mai ai voință proprie, nu mai poți să pleci, să mai vezi și tu alte galaxii, nu mai poți face nimic fără „măria-sa”. Ocupă, cotropește tot ce poate, intră în fiecare cotlon, nu numai din casă ci mai ales din suflet. Și ce ne mai place să ne lăsăm cotropiți! Mie, căreia nu-i place să gătească, ia să mă vedeți cum stau la cratiță în fiecare zi! Cu boala pe care o are, e singura modalitate să-l hrănim. Să nu ne vadă nimeni când nu-i este bine, când vomează și se simte rău, noi suntem mai terminați ca el. Poate ați remarcat că nu scriu și nici nu pun (prea) multe poze și filmări cu el. Sunt ca o cloșcă, recunosc. Ca o mamă extra-protectoare, care are grijă de puii ei, îi ține sub aripi, nu-i expune mult și des, nu-i lasă să fie reperați de ulii, de prădători.
Ziua începe și se termină cu el. „Ce face soarele meu?”, întreabă Adi, când e la serviciu. „Bine, uite, la cratiță, gătesc”, răspund io repede. „Nu de tine, de ăla micu’ întrebam…” 😨 Și uite cum am trecut pe locul doi. Da’ nici el nu-i mai breaz, stați liniștiți, când vine de la muncă și caută prin oale, sorry, e pentru ăla mic. 😁😜
Am căutat azi prin telefon filmările mai vechi și le-am privit cu drag, cu nostalgie, cu mirare, oare chiar a fost atât de mic? Îmi încăpea în palme… https://aurablupu.com/2020/09/20/max-2/
Galaxia noastră, universul nostru poartă acum un nume, Max. Poate fi considerat exagerat de unii, poate fi combătut, contra-argumentat etc. Nu mă interesează. Știu că vacanțele noastre-s acum plănuite în funcție de el, ieșirile, plecările toate, dar asta e. Am mai scris eu și altă dată despre asta, https://aurablupu.com/2018/12/10/gift/
când te înhami la așa ceva, ori o faci serios, ori mai bine nu o faci defel. Un animal de companie presupune grijă, responsabilitate, seriozitate, implicare, nu-i un moft, nu-i o jucărie de pluș de care când te plictisești sau dai de greu, te debarasezi.
A trecut un an, cu bune, cu rele, cu mult consum și multe griji, dar fiecare minut, clipă au fost pe deplin răsplătite. De o codiță jucăușă, de doi ochi de chihlimbar care te privesc cu-atâta dragoste și duioșie încât știi că merită orice. Oricât. Chiar și să umbli numai c-o șosetă, că pe cealaltă a șparlit-o și-a fugit cu ea. 😂
Înserarea galopantă, scurtarea zilei și căderea asta rapidă, ca o cortină grea, a întunericului, mă fac melancolică. Nu tristă, doar melancolică. La 9 e deja întuneric. Mă întreb uneori, oare dacă aș trăi în Alaska, oare cum ar fi? Ar compensa cu ceva Aurora Boreală? Sper că da. Am cunoscut astă-seară pe cineva care mi-a pus multe întrebări, una dintre ele a fost interesantă: „Locuiți aici cu drag?”. „Da, eu zic că da. Deși îmi este dor în permanență de țara mea, mi-am găsit locul și aici.”, i-am răspuns imediat. Nu-s doar părți bune, sunt și părți mai greu de îndurat, nu-i doar fericire, e și tristețe, nu-i doar vară, vine și iarna și tot așa. Dar când te bucuri, în orice colț de lume-ai fi, de ceea ce-i frumos, dacă într-o mare de tristețe și supărare auzi un râs vesel de copil, vezi o floare, un colț de cer și simți că ești legat de el, de colțul acela, poți spune că trăiești acolo și locuiești cu drag. Uneori nici nu ne dăm seama de asta, tânjim după altceva, visăm la alte locuri, dar uite cum o întrebare te face să realizezi că da, (și) de locul ăsta ești legat. Dacă ai pleca de-aici, la fel i-ai duce dorul, la fel ți-ar lipsi. Vara a trecut, ziua s-a scurtat mult, brusc, înserarea vine ca un tăvălug iar noaptea își extinde granițele, furând din zi câte-un pic. Azi o secundă, mâine două și tot așa. Dar e firesc. E natural. Ăsta-i mersul, asta-i viața. Noi doar să știm să ne bucurăm de tot ce ne oferă fiecare loc, fiecare anotimp. Și să trăim cu drag.
Abilități de comunicare, înțelegere, să poți să spui ce vrei, dar fără să-l faci pe celălalt să se simtă vinovat, afirmarea faptelor, a ceea ce simți, fără înflorituri, fără exagerări, simplu și concis. N-am crezut că (mai) pot învăța atâtea, acum, credeam, ca mulți alții, dealtfel, că la anii și experiența mea de viață le știu pe toate, să comunici ce vrei, ce poate fi atât de greu? Uite c-am aflat că greu nu e, doar greșit felul în care spunem ce ne doare, că-n noi avem un șacal, un prădător, dar și o girafă, pașnică, simpatică, de care, de cele mai multe ori, uităm. Da, poți spune: „Iar n-ai dus gunoiul!”, constați un fapt, ceva adevărat și-ți spui nemulțumirea, însă asta nu aduce nimic bun, dar o poți spune și altfel, fără să iști vreun conflict. „Uite, văd că e plină pubela, miroase urât și mă deranjează, vrei, te rog, s-a scoți afară?” Același lucru spus doar într-un alt fel. Și-n mai toate exemplele mi-am dat seama că șacalul din mine a câștigat, girafa, biata, abia s-a arătat. Nu credeam că-mi lipsesc abilitățile de comunicare, din contră, credeam că vai, ce bine le stăpânesc! Da’ de unde, sunt varză, sunt pe spate, habar n-am. Și uite cum se adeverește vorba că nu-i niciodată târziu să mai înveți, plus că vorba dulce, mult aduce.
Nici anul ăsta nu pot să mă plâng de vremea din septembrie, până acum a fost tare fain, azi, 14, la 20:22 sunt 20 de grade, ce-i drept e înnorat, dar cald, plăcut. Doar ciorile astea de-ar tăcea și nu s-ar mai sfădi! Pe sobă fierbe-ncet cucuruzul, m-am obișnuit să profit din plin de ce dă Dumnezeu acum, în sezon, nu mai cumpăr trufandale și fructe exotice, prefer să iau ce abia s-a copt. Degeaba sunt cireșe, să și le bage-n cur, trebuiau să le pună pe stand în mai – iunie, nu amu. Amu iau struguri și cucuruz, în octombrie ludău și castane, iar când mergem la plimbare, mâncăm nuci și mure (câte mai găsim). Ne-am învățat cu abundența, să avem de toate și oricând, doar că multe din trufandale nu au niciun gust. Cele mai parfumate, aromate, dulci, și zemoase nectarine le-am mâncat în Spania, când am muncit la câmp, la culesul lor. Le ștergeam de pantaloni și le haleam direct. La fel și merele și perele, culese atunci, din pom. Mă uit pe rafturile din magazine cu fructe și legume fel de fel și mă întreb de multe ori, oare de cât timp stau prin frigidere, doar ca să le vândă la suprapreț și să ne satisfacem noi un moft? Miroase a cucuruz dulce, a toamnă, ciorile tot nu dorm, a și picurat o țâră, cerul e tot mai înnorat, în depărtare văd un fulger. Stau încă pe terasă, cât mai pot, profit din plin de ce dă Dumnezeu, acum.
Înălțarea Sfintei Cruci, numita popular Ziua Crucii, sărbătorită pe 14 septembrie, este cea mai veche dintre sărbătorile creștine și ne amintește de patimile și moartea Mântuitorului pe Golgota. Aceeași zi este considerată și data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.
Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost înălțată, pentru prima dată în văzul poporului, la 14 septembrie 335.
Pe mine buna m-a-nvățat să-mi fac crucea cum trebuie: mi-a unit trei degete, ce parcă dinadins nu voiau să stea nicicum împreunate, mi le-a dus la frunte și m-a pus să zic: „În Numele Tatălui”, apoi să le cobor pe piept, rostind: „Și-al Fiului”, și-aici mă pierdea… Când trebuia să le duc spre dreapta, veci mă-ncurcam. Fiind ambidextră habar n-aveam (și n-am nici amu!) care-i stânga și care-i dreapta. După ce reușeam, încheiam voioasă c-un „Amin!” hotărât, ce-mi ieșea cel mai bine.
Văd că zilele astea am „talentul” să stârnesc polemici, deși intenția mea-i cu totul alta, ori formulez io greșit, ori înțelegerea lipsește, cert e că atâtea discuții negative n-am avut pe pagina de Facebook nici într-un an. 😳 Iar ce nu-mi prea place e să mă repet, uneori îmi lipsește energia, alteori pur și simplu cheful, no, ce să fac, asta e.
Postările astea au încins spiritele:
„Săraci belgienii ăștia, cumplit de săraci! N-au ei niște șezlonguri de-nchiriat, de ești nevoit să-ți întinzi cearceaful direct pe nisip, n-au ei niște terase, cu mici și bere, de-i musai să-ți pui sandviș de acasă și de băut, n-au ei educație muzicală, cu boxe și manelele date la maxim, să se acopere unele pe altele la vacarm și decibeli, n-au ei ski- jeturi de închiriat, un paraseiling, o țâră de adrenalină, aventură, o îngrămădeală, un ceva. Au doar nisip curat, cât vezi cu ochii, au apă tot curată, au coșuri de gunoi, au atâta liniște încât auzi chiar și valurile și pescărușii. Niște sărăcani! 😁😂
Cu drag și cu iubire, una dintre amărâți. Aura B. Lupu 06/09/2021″
„Bine ne mai place să ne mărețim cu românii care nu (mai) îs români, sau care îs numa’ pe jumătate, care nici nu au călcat vreodată în România, dar au nume românesc, au faimă, au glorie, au succes. Au succes oare pentru că-s români? Pentru că i-am încurajat, aplaudat, susținut, promovat de-a lungul cariei lor? Pentru că am fost alaturi de ei, toată cariera lor? Nu, au succes pe munca depusă și pe barba lor, pe talentul lor, dezvoltat și susținut în afara României. Că dacă rămâneau în România, poate că praful se alegea de ei și de talentul lor. Dar hai să ne mărețim cu ei, da-de, da-de s-a lipi succesul lor și de noi. Iar întrebarea de-un milion de dolari e: „Dar oare ei se mărețesc cu noi?”. 😁😉 Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 12/09/2021″
Oricum, chestia cu mărețitul era pur și simplu o constatare, nem să nu fi câștigat fătuca asta cupa, ar mai fi pomenit cineva de ea? Vezi să nu! Asta era constatarea, cam amară, că ne amintim că-s români DUPĂ ce au succes internațional și brusc ne mai și lăudăm cu ei, cu originile lor, cu rădăcinile, strămoșii și străbunicii etc. Nu ne oprește nimeni să ne mărețim cu ei, nici să ne batem cu cărămida-n piept că uite, are nume românesc, nu despre asta era vorba, ci doar – IAR! – de cât de ipocriți suntem. Gata cu polemicile, gata cu discuțiile, n-are niciun rost, decât să vrem să ne schimbăm, să luăm exemplu, să încurajăm, să promovăm, să facem ceva bun, mai bine dăm cu paru’, mai bine ocărâm. La postarea cu marea, cu plaja, s-au găsit care să comenteze ba că-i apa rece, ba că belgienii-s prin alte părți, ba că-i frig, n-au văzut curățenia și frumusețea. E, asta e. Io mă întorc – IAR– la cer, „fluturei” și iepurași. Ia să văd, aici, cine, ce mai găsește? N-au numai două aripi, în loc de trei? Nu-s destul de colorați? Cerul e prea înnorat? Reflexia nu-i bună? Nici lumina? Hai, să vă văd. 😁 Pe voi, pe ceilalți, cărora vă plac scrierile și pozele mele, fără să trebuiască să mă cenzurez și nu vă ofensez cu fiecare cuvânt, cu fiecare postare, vă țuc!
Am stat azi o țâră la taclale io, cu mine și cu însămi. 🤣 A ieșit mare scandal.
– Auzi, dar tu nu te mai potolești odată?
– Cine? Io? Cu ce să mă potolesc, cumătră?
– Tu, dară, cu modul ăsta de-a tot râde și glumi, nu ești niciodată serioasă, tot timpul faci mișto!
– Lasă, dragă, că nici cu tine nu mi-e rușine, când te-apucă supărarea, apoi să te ții!
– Du-te, tu, nu mai spune? Și tu, când stai ca o momâie și tot analizezi și despici firul în patru, cum e?
– Auzi, cine vorbește, văzduhista și tutuluca number one, ce-i tot timpul cu papucii beliți? Mai bine ai tăcea!
– Ba tu să taci, obsedată de control ce ești!
– Vezi, nu poți tăcea!
– Da’ nici nu vreau să tac! Nu tac și de ciudă, no!
Am plecat în vârful picioarelor și le-am lăsat să se sfădească. Stau și mă întreb numa’, oare cine-a câștigat? Io, mine sau însămi? 😁 Sincer, habar n-am. 😜
și la fel gândesc în continuare, nu mi-am schimbat părerea. 😜 Mi-am amintit însă azi de cel mai bun sfat pe care – totuși – l-am primit vreodată și pe care l-am și urmat. Când am venit aici, în 2007, am fost invitați de către un director de la o bancă, KBC, Arthur, la el acasă, nu la vreo petrecere, ci pur și simplu la masă și la povestit. Se mutase recent în casă nouă, iar noi am fost primii invitați. Era pe-atunci deja aproape de pensie, și el, și soția lui, Marie-Jean. Am fost primiți cu interes și simpatie, soția lui, francofonă, vorbea olandeza mai stâlcit decât noi, așa că nu ne-am simțit defel complexați, iar fata lui, o domnișoară bine crescută, educată, vorbea engleza perfect, deci conversația a decurs lin, firesc, fără prea multe poticneli. Erau oameni deștepți, educați, interesați sincer de noi, de cultura, țara noastră, s-au bucurat și-au apreciat cadourile primite – un vin special, autentic românesc, și-o icoană (evident) de la Nicula, căreia Arthur i-a găsit imediat un loc de cinste –, ne-au și
spus dealtfel că le-ar plăcea să ne însoțească într-un concediu, în România, dar, din păcate, drumurile noastre s-au despărțit. Eu, mai slobodă la gură, după cum mă știți, i-am întrebat cum de se face că, înainte de pensie, mai ales el fiind director de bancă, iar ea profesoară, au abia acum o casă nouă, la noi e invers, te căsătorești, îți iei casă, faci copii etc.
Au fost tare simpatici, au râs copios amândoi, apoi Arthur, după ce mi-a explicat cum și de ce, ne-a spus foarte serios: „Indiferent ce muncă o să vi se ofere, NU REFUZAȚI nimic! Chiar dacă n-o să fie la nivelul așteptărilor voastre, chiar dacă va fi greu și-o să vi se pară că vă înjosiți, luați orice loc de muncă o să vi se ofere. N-o să regretați mai târziu!”.
Și-așa a fost. I-am urmat sfatul și da, nu regretăm defel. Fiecare muncă, chiar dacă n-a fost ideală, chiar dacă a fost grea, obositoare, stresantă, ne-a adus și ceva bun. Ne-a adus mai aproape de țelul propus.
Azi cineva mi-a spus, glumind, „Uite cine e bogat, își renovează casa!”, iar io, tot gură mare, i-am răspuns: „Da, pentru că am muncit mereu, n-am refuzat nimic.” Nu ne-am plâns că trebuie să ne trezim prea devreme, că-i prea departe, că-i prea prost plătit, că-s prea multe ore și suntem obosiți, că n-avem cu cine lăsa copii sau că avem alte studii, nu de șters podele, că-s colegii afurisiți și șefii și mai și. N-a contat. Ne răsuna mereu în cap vocea lui Arthur și simțeam parcă mirosul casei lui, de nou, de vopsea abia uscată, de iarbă proaspăt tunsă, vedeam camerele impecabile, acoperișul nou, ferestrele mari.
Nu dau sfaturi. Da’ gura mea slobodă parcă tot ar zice: „Ia mai puneți mâna și munciți!”. 😜
„Make your wildest dreams come true” stă scris pe pijamaua mea. Abia când m-am uitat la poză, am văzut. Ce-mi plac mesajele astea, chiar și de pe pijamale, care vin la momentul oportun! Azi mi-am dat iar seama că s-au adeverit multe, iar asta înainte să văd mesajul, am avut un fel de „speed dating” cu colegii, să ne cunoaștem mai bine, iar la fiecare cuvânt în jurul căruia trebuia să țesem o poveste despre noi, n-am avut nicio treabă, pe toate le-am bifat: câine, călătorii, casă, mașină, soț, copii, cărți citite (și publicate😁), hobby-uri, plimbări în natură, apusuri, mers la mare, la munte etc. Mai am destule de îndeplinit, vreau să vizitez America, să văd Niagara și Marele Canion, să zbor cu balonul și elicopterul, să văd Aurora Boreală, Sfinxul, Piramidele, Stonehenge, să scriu în continuare și să mai public niște cărți, să văd delfinii la apus și să călătoresc mult, mult, peste tot în lumea asta mare și atât de faină.
Și-am mai remarcat că indiferent ce cuvânt aveam de dezvoltat, fiecare persoana pe care am avut-o în fața, după câteva cuvinte, spunea apoi cu totul altceva, iar acel altceva era despre ceea ce-l preocupa în mod deosebit: copilul, problema cu socrii, inadaptarea, divorțul, mutatul etc. A fost fascinant să văd atâtea tipologii, să cunosc atâția oameni deosebiți. Iar faptul că a trebuit să dau detalii personale, tocmai asta mi-a amintit: că am bifat multe dintre visurile cele mai nebunești.
A fost o zi epuizantă (la întoarcere iar am stat mult în autobuz), dar mi-am revenit, am urcat în podul meu și m-am uitat la cer, să-i mulțumesc pentru toate. Iar el mi-a mulțumit în felul lui: c-un curcubeu, cu culori deosebite, cu fața scăldată în lumina blândă a soarelui.
Nu stați pe gânduri, nu vă fie frică, îndepliniți-vă cele mai sălbatice, mai îndrăznețe visuri. Faceți ce vă spune sufletul și inima. E păcat să lași timpul să treacă, iar visurile să zacă pe undeva, în vreun colț prăfuit.
Aerul devine tot mai apăsător, oamenii tot mai agitați. De peste un sfert de oră stăm pe loc, autobuzul – mult prea aglomerat – n-a mișcat defel. Doi băietani dorm duși, unul cu capul pe spate, căzut în pic într-o parte, altul cu gâtul aplecat tare în față și bărbia în piept, sper să nu cadă în nas când autobuzul pornește. Vai de cefele lor și gâtul înțepenit! Fata din fața mea ascultă muzica prea tare, o aud și eu, din spate, majoritatea călătorilor stau pe telefon. Măștile mai coboară, le mai reașază, toți devenim tot mai nerăbdători. Clar, o să întârzii, ceea ce detest, tocmai de asta am luat autobuzul c-un sfert de oră mai devreme. Sfertul ăla s-a dus. Încerc să mă abțin să nu mă mai uit la ceas, oricum n-am ce să fac.
În sfârșit autobuzul pornește, c-o smucitură (bine că băiatul adormit s-a trezit chiar la timp), în intersecție văd cauza întârzierii, e plin de mașini de poliție, pompierii spală asfaltul, un polițist dirijează circulația, a fost accident. Răsuflăm ușurați când trecem de „nod”. Mă uit la soare cum se înalță tot mai sus, nu-i cald dar cu siguranță va fi. Încep să regret că mi-am luat blugii, mai bine era o fustă. Asta e.
Cobor grăbită în stație, când să traversez, tanti ce dirija circulația pune stopul fix în fața mea. Vede și mă aude că suspin adânc, întoarce vinovată privirea, deși ea își face doar treaba. Pășesc larg, grăbit, ajung în fața școlii la fix, dar până ajung și în clasă, am întârziat. Toți ochii se-ntorc spre mine. Mda, și de asta detest să întârzii.
Mă topesc. Dar nu de la căldură, de asta chiar nu mă plâng. 27 de grade, o vreme absolut superbă, o vară târzie, un cer incredibil, nori fel de fel. Și eu, și Max, și Vlad suntem încântați, oricât de cald e, ne place. Adorăm. Iubim vremea asta. Și liniștea, pacea, baloanele ce răsar ca ciupercile după ploaie, seara, înainte de-apus. Max iubește și joaca cu mingea, zbenguiala, aleargă să prindă fluturi și libelule. Iar eu – noi toți, de fapt – îl iubim nespus pe el. Cu toate problemele lui de sănătate, cu greutățile ivite, nu regret niciun moment că anul trecut, în septembrie, l-am luat în viața noastră. E sursa noastră principală de bucurie, de voioșie, de râs, nu-mi mai văd viața fără el. Un ghemotoc de blană, doi ochi frumoși, o codiță neastâmpărată și multă, multă dragoste. Cum să nu te topești? 💖
Încă mă nedumerește și mă uimește insistența unora de-a-mi intra în sufletul virtual. Pe blog, pe grup, pe pagina personală. Nu înțeleg, dacă ai primit block pe unul dintre ele, de ce insiști? De ce mă cauți? De ce-ți schimbi numele și-mi trimiți cerere sub acoperire? Ce crezi c-o să câștigi? Un report, bonus? Am mai explicat o dată, aici https://aurablupu.com/2018/08/12/goodbye/
ce și cum, ce-i drept a trecut destulă vreme de atunci și probabil e nevoie de-un refresh, de-o înnoire a articolului, asta ca să nu mai existe nelămuriri. Dacă m-ai jignit o dată, de ce crezi că ți-aș mai acorda a doua șansă? S-o faci din nou? Nu, mulțumesc, nu-s sado-masochistă, să caut durerea cu lumânarea, nici scandalurile nu-mi plac defel. Varsă-ți năduful și părerile unde dorești, dar mie dă-mi, te rog io frumos, pace, nu mai încerca să mă abordezi în niciun fel, de pe niciun cont incognito, de pe nicio pagină falsă, pentru că, ce să fac, ăsta-i un mare defect de-al meu, mă prind repede de schemă, al 6-lea simț îmi spune cine ești, de fapt. Un frustrat, care toată viața a vânat greșelile altora, ca să se auto-preamărească, să-și spună satisfăcut „Ce deștept sunt! Ce om realizat!”. Bravo, felicitările mele, nu înțeleg de ce ai nevoie de validarea mea, sunt infimă, sunt de nebăgat în seamă, crede-mă, sunt o părticică mică-mică din lumea asta, nu-i musai să știi părerea mea.
Ieri nu am fost acasă, am reușit să ajung în sfârșit la marea mult visată, unde bineînțeles că am oprit telefonul, m-am bucurat și-am savurat momentele astea atât de puține și de prețioase. Pe drumul de întoarcere l-am pornit, iar primele vești peste care am dat, au fost cele despre Patzaichin și Caramitru. M-am întristat, am zis un „Dumnezeu să-i ierte!” și-o rugăciune pentru sufletele lor, cu Adi, amândoi, astfel de vești te amuțesc, te întristează, te fac să suspini adânc. Apoi, după ce-am ajuns acasă, dând scroll pe Facebook, greața m-a cuprins, instant. Cei care mă citiți de-o vreme, știți că-s (prea) impulsivă, sinceră și directă, uneori. Și-am scris asta:
„Daaa, s-a deschis robinetul cu păreri de rău, condoleanțe, cu ioi și vai, ce sportiv, ce actor, prietenul meu bun, dragul meu amic, ce lovitură, bla, bla, bla! Bleah! Ipocrizie cât încape, ia mai mergeți unde nu intră niciodată soarele, de prefăcuți! Câți din ăștia care se dau acum loviți le-au pomenit măcar o dată numele, în ultimul an? Câți i-au vizitat la spital? Câți și-au amintit măcar de existența lor? De ce nu-i apreciem pe oamenii valoroși cât încă sunt în viață? De ce ne amintim ce valoare au, abia după ce mor? Vai, George Enescu, vai, Brâncuși, acum vai Caramitru și Patzaichin. Da, Dumnezeu să-i odihnească în pace, da’ mai lăsați teatrul, au voie să se plângă doar cei care le-au fost alături, cei care s-au interesat de ei și înainte, nu doar acum, brusc, ca să culeagă like-uri pe Facebook și să dea bine la public. Hai sictir! Ia mergeți unde nu ajunge niciodată soarele! Da’ tot cu drag și cu iubire, Aura.05/09/2021”, făcând referire la avalanșa de păreri de rău ale unor vedete, care i-au cunoscut pe cei doi și care acum mai că nu-și smulgeau părul din cap de disperare și afișau pozele cu ei, scoase de la naftalină, deși în rest, până ieri, nici nu-i pomeneau. Nu contest, Doamne ferește, valoarea celor doi sau dreptul de-ai regreta, de-ai aprecia, de-a prezenta condoleanțe etc. al nimănui, și noi am făcut-o ieri, când am aflat vestea, am crescut cu ei, ne-am mândrit cu victoriile lui Patzaichin și l-am adorat pe Caramitru în „Liceenii”, dar asta dacă o faci sincer, din suflet, fără exagerări și nu doar din dorința de-a culege like-uri și de-a da bine la public. Exemplul unui un omagiu impecabil, pentru mine, acesta e:
„Mai întâi am desenat silueta, apoi barca și vâsla; au urmat păsările, care, fără să vreau, fără să știu, fără să-mi dau seama la început, zburau în aceeași direcție. Și mi-am amintit de înțeleptul Wang-Fô: cum a pășit el în tablou, în paloarea amurgului, în marea de jad albastru. „E naiv“, mi-am spus, „un desen prea naiv“. Dar „naiv“ este anagrama lui „Ivan“. Și iată.
Toți avem păreri, suntem diferiți, gândim altfel și e ok. E normal. Dar ce-mi vine de ieri constant în minte sunt două legăminte ale toltecilor care, atunci când le-am auzit prima oară, mi-au dat mult de gândit. „Nu lua nimic la modul personal” și ”Nu face presupuneri inutile.”
Chiar dacă nu aveți înclinații, talent sau preocupare pentru limbi străine, vă rog io frumos, învățați engleza, măcar! De bază, să pricepi în mare, nu la nivel academic, nici de conversație, da’ să înțelegi măcar ce-ți spune celălalt, intuitiv. E groaznic să nu poți să te înțelegi cu cineva defel, ioc, niets, nicevo, zero barat! Mi-au venit muncitorii la casă, nici data trecută nu ne-am prea înțeles noi, dar a fost cum a fost, în prima oră a stat și șeful lor și-a tradus el ce-a fost mai important. Apoi să vezi după ce-a plecat chin și jale, cafeaua cu zahăr sau fără, apă și curent cum, când și de unde, cât stau, la cât pleacă și când vin etc. Un chin. Azi a fost aiurea complet, ca noroc că le-a dat prin cap să vină să mă cheme afară, să văd dacă-i ok culoarea. Mi s-au sterpezit dinții, instant. 😳 Noi am ales un gri închis, c-o tentă mov, ce de-abia se observa și, chiar dacă am spus șefului când am ales-o că de pe laptop era o nuanță, iar de pe telefon alta și-ar fi mai bine să vină el cu eșantioanele lui, cu paleta de culori, ca să nu ne păcălim, a zis că nuuu, nu-i nevoie, de pe laptop e fix-fixuc culoarea care trebuie. Ia ghiciți ce culoare era pe perete? Mov! Da’ nu închis, nu tente, nu nuanțe de gri, ci un mov strident, de-mi venea să plâng! M-am luat cu mâinile de cap, instant. No, când mi-au văzut ei reacția, au dat-o la întors, au scos paleta de culori, le-am arătat ce voiam noi, de fapt, un gri! Nu C28 ci D28! Și-a plecat unul la depozitul lor, să aducă culoarea GRI. Când am ieșit a doua oară să văd cum e, am renunțat, m-am declarat învinsă, erau oricum la jumătate cu vopsitul. Le-am mai zis doar că nu-i D28-ul ales, că-i tot mov, ce-i drept mai închis, mai gri, dar tot nu era griul ales. Prin semne mi-au explicat că au amestecat culorile și-au închis-o la nuanță ei. Ce-am zis io și ce-au priceput ei!
Așa că o să am o nuanță foarte specială la casă, ca noroc că nu-i chiar oribilă. E un gri-movuliu sau mov-grioi, habar n-am! 🙄😳
Da’ vă rog io din suflet, chiar dacă n-aveți talent pentru limbi străine, nici înclinații, nici tragere de inimă, învățați măcar engleza, cât de cât.
Nu-mi vine să intru în casă, deși s-a cam răcorit, sunt „doar” 22 de grade, dar scad destul de rapid. Și săptămâna viitoare va fi la fel de cald, chiar 26 o s-avem. Septembrie cald… Știți cum tropăie copiii de bucurie? Așa-mi vine mie să fac. Mă uit la cer și nu-mi vine să cred, niciun nor! Zarea e roșie, ciorile tac, în sfârșit. Ca floricele, stelele pocnesc, una câte una, pe cer. Ador locul ăsta al meu, unde mă simt liniștită, în siguranță, de unde văd apusul și ascult zgomotul străzii și-al caselor din vecini. Acoperișul de tablă, de pe casa din spate, trosnește cu năduf, din când în când. Max tresare speriat și-apoi se culcă la loc, obosit de-atâta alergat după minge a adormit, în sfârșit. Vântul adie, aduce fel și fel de miresme, cel mai adesea simt mirosul de frunze uscate și de iarbă, cred că vine de la sunetul greblei ce-am auzit-o mai-nainte, în gradina din dreapta, unde-s și cei mai mulți copaci. O ușă trântită, vecina punând vase la loc, un murmur de voci, două umbre zburând – lilieci –, greierii țârâind încă în iarbă, iar eu, de la răcoare, tremurând. Și tot nu-mi vine să intru în casă… Aud un zgomot de șlapi, văd o lumină la terasa din spate și-apoi peturile trosnind. E tare bine să ai timpul tău, tu cu tine, să te liniștești după câte-o zi tumultoasă și încărcată. E bine, e tare bine să faci tot ce vrei. E bine, e tare bine să poți să respiri, să stai liniștit, să-ți încarci bateriile, să te conectezi cu natura. E bine, e tare bine să taci. Și s-asculți.
Una caldă, alta rece. O bucurie, o supărare. O stare de bine, una de rău. Să nu mă plictisesc de prea mult bine, bag’ seamă…
Dacă ceva mă face să-mi pierd controlul, e când Max e în pericol. Tot așa cum am fost și cu Edi, spre finalul vieții lui. Când treci prin ce-am trecut cu el, (atacat de alți câini) nu mai poți fi liniștit. Io una nu mai pot să fiu. Nu în privința asta. Când văd trei dulăi fără lesă, sărind dintr-o mașină și începând să alerge de nebuni, iar moimele care-s cu ei nici nu-i bagă în seamă, că-s ocupate să-și facă selfie-uri, recunosc că n-am curaj să trec pe lângă ei. Iar când ele observă că aștept cuminte, peste un sfert de ceas, destul de departe, să-și lege câinii, dar mă ignoră și pleacă până la urmă pe aceeași cărare pe care trebuie să merg și eu (că alta nu-i, iar să zbor nu pot, nici io nici Max), cu dulăii tot dezlegați, ba mai aud și țipete, mârâituri și pe ele strigând, dramul de curaj pe care-l mai aveam, dispare rapid. Și-i înlocuit de furie, recunosc. Pe românește, mi se pune pata. Nu pot să tac. Le-am cerut să pună lesele pe câini. Atât. Să arate un dram de RESPECT. Un dram, nu mai mult. Ce-am primit? Nesimțire, tupeu, înjurături de la una mai ocoșe, celelalte două au tăcut chitic, știind că n-a fost bine ce-au făcut. No, nici io nu pot zice c-am tăcut, ce-i drept i-am spus toate urările de bine, pe românește, începând cu ea și terminând cu strămoșii ei. M-a trimis în țara mea, bineînțeles, asta-i reacția lor când nu înțeleg ce zici. Mă rog, asta e, nici eu nu pot să mă controlez, când e vorba de câinii mei, înainte Edi, acum Max. Iar frustrarea cea mai mare este că nu poți rezolva nimic. Data trecută am fost la poliție, evident că nu s-a rezolvat nimic, am rămas cu spaima și înjurăturile, cu trimis la mine-n țară etc., poliția n-a făcut absolut nimic. Însă așa cum am încheiat atunci articolul în care-am povestit întâmparea https://aurablupu.wordpress.com/2018/07/09/prostie/ la fel o să-l închei și-acum: pe lângă cei doi dulăi Cane Corso, aș mai vrea ca și prostia + nesimțirea să doară. Da’ rău, rău de tot!
V-am zis că cineva, acolo sus, mă iubește? V-am zis! 😁 Uite cum azi au dispărut frigul și ploaia, cum la ora 16:44 stau pe terasă și, după ce-am întins rufele la soare, stau și mă bronzez, la cele 21 de grade perfecte, în timp ce vântul adie și împrăștie mirosul hainelor curate. Ba am mai deschis și parasolarul, lui Max îi era prea cald, la un moment dat. Păi dacă așa o să fie toată luna septembrie, gata, mucles, nu mă mai plâng, e mai fain ca-n august, Doamne-s mulțam! 🙏💙 Prima zi de școală a fost faină, și ea, am văzut că suntem 50 de cursanți, și profesoara se mira că suntem atâția, e primul an cu un număr atât de mare de înscriși. Amu’ câți om și termina, om vedea! 😁 Max a fost tare cuminte, n-a mai urlat ca lupul după mine, e un semn totuși bun, sper că începe să se învețe și fără mine deși, după ce m-am întors, nu s-a mai dezlipit de picioarele mele. Apropo, dacă vă găsiți un partener/parteneră care o să se uite la voi cum se uită Max la mine, în poză, ați tras lozul cel mare, să știți! 😂😁💖
Vă prezint un fost student, de azi, și-o viitoare studentă, de mâine. 😁 Poate că normal ar fi fost invers, să termine școala mama, să înceapă feciorul, dar la noi e taman pe dos. Azi am stat cu emoție multă, Vlad și-a prezentat dizertația master în fața comisiei, la Universitatea din Gent și, chiar dacă încă nu știm rezultatul, eu i-am spus că pentru mine e cel mai cel, e un învingător. Am plâns când mi-a trimis mesajul c-a ieșit din sală, c-a fost greu dar că e încrezător în rezultat. Doamne ajută, 🙏 oricum a ajuns departe, sunt nu numai mândră, ci și foarte fericită c-a făcut asta, deși nu i-a fost deloc ușor. Iar eu de mâine încep școala – iar! –, va fi și asta o mare provocare, sper s-o duc la bun sfârșit. La vârsta mea „fragedă”, să începi să înveți ceva, orice, nu-i chiar floare la ureche, dar vreau să fac altceva, să mă mai scot din zona de confort.
Va fi o mare provocare și pentru Max, musai să se învețe și fără mine, am devenit prea dependenți. 😁 Știți cum e prima zi de serviciu, după maternitate? No, cam așa mă simt și eu, un amalgam de sentimente, vinovăție, tristețe, regret, frică, toate-s acolo, învălmășite. N-avem însă ce face, are deja un an.
E început de septembrie, am parte de multe începuturi, schimbări, provocări. Dar asta-i de obicei pentru mine, septembrie, 🍁🍂🍁 nu știu cum și de ce simt mereu nevoia să-mi întorc lumea cu susu-n jos. 😜
Ce bine că există apus! Pot să am orice stare proastă, pot să fiu oricât de abătută și tristă, dacă văd cum apune soarele, mă liniștesc. Odată cu el parcă se scurg grijile, odată cu el apun supărările. Odată cu el cobor și eu, în mine, apun, mă scufund. E prea multă frumusețe în zare, ca să mai stai supărat. Un zâmbet răzleț înflorește într-un colț de gură, ochii mijiți, luminează și ei. Vezi atâta splendoare, nu poți decât să te bucuri și să mulțumești.
Auzi cicliștii juniori cum, după cursa antrenament, râd, povestesc, se felicită unul pe altul, parcă-s un cârd de gâște sfătoase. Părinții răbdători, îi așteaptă să-i urce-n mașini, bicicletele-s prinse în spate, pe suportul special. „Doei! Tot volgende keer! – Pa! Pe data viitoare!”, auzi răzbătând din parcare glasurile de clopoței. Dezinvolți, prietenoși, liberi, sportivi, toți îmbrăcați în același echipament, copii frumoși, de ți-e mai mare dragul de ei. Soarele a dispărut după nori. Max s-a jucat în peticul lui – și-al nostru – de iarbă preferat, e o iarbă moale, parcă de catifea, în care te scufunzi, îmi place să pășesc desculță prin ea. Știu, așa vreau să fie grădina mea, așa iarbă, gazon vreau să am, să-mi desfăt tălpile-n ea. S-a lăsat liniștea. Clopotele bat. E târziu. Ne întoarcem acasă obosiți, dar mulțumiți. Liniștiți. Ce bine că există totuși apus!
Nu mi-au plăcut niciodată sfârșiturile de vară, mereu le-am detestat. Aș fi vrut ca vara să țină o veșnicie, soarele, căldura, vremea bună să fie mereu. Dar n-am calculat bine când am plecat din România, trebuia să emigrez în Canare, unde-ar fi fost ideal, dar na, am ajuns unde-am ajuns. S-a răcit dintr-odată, dacă la amiază mi-am dat geaca jos și mi-era cald doar în tricou, acum, seara, am regretat că nu mi-am luat altă geacă, mai călduroasă, sau măcar un șal. Schimbările astea repetate, dese, bruște de temperatură mă amețesc și mă zăpăcesc îngrozitor. E iar mare zăpăceală. E iar trafic intens. E iar gălăgie. Începe școala, se termină vara, concediile, toată lumea-i pe repede înainte, toți se grăbesc. Norii gonesc și ei ca nebunii pe cer, păsările se rotesc fără rost, dansând fantomatic în zare, soarele-i scump la vedere iar frunzele cad. Dorința să ajung în august la mare nu s-a-mplinit, a fost tot frig și ploaie. Nu-mi mai fac planuri, nu mai socotesc și nu mai doresc nimic. Las doar să se întâmple ce-i de întâmplat. Simt o fatalitate copleșitoare, un nonsens, o inutilitate și-un mare suspin ce mă gâtuie permanent. Știu, e astenia de toamnă, e Mercur retrograd, e Luna-n descreștere, e naiba să-l pieptene, că mereu e ceva. Măcar soarele apune spectaculos, cam devreme, ce-i drept, dar îl iert, pentru culori. Mă simt „alien”, străină, pustie. Mă simt de parcă aș pleca într-o lungă călătorie și-mi vine să-mi iau rămas bun de la toate, inclusiv de la voi. Dar asta-i doar pentru că detest sfârșitul de vară. O să-mi revin.
Prea des io nu mă mărețăsc (adică laud), 😜 știu toate proverbele adecvate, dar de data asta musai să o fac. Când ai feciori așa de faini, o prietenă și mai faină și-i prinzi pe toți trei la un loc, n-ai cum să nu imortalizezi momentul. Mai ales că tocmai ai dat peste o casetă veche-veche, cu niște filmări pe care nu le-ai văzut niciodată și care te-au răscolit profund, cu prima aniversare a băieților când tu nu erai prezentă, pentru că erai plecată la mari depărtări. Și-ți dai seama cât de importante sunt astfel de momente, peste ani și ani. Momente pe care mintea asta a noastră uneori le șterge complet, probabil și ca să ne protejeze de durere, e și-o formă de auto-apărare, pentru că, într-adevăr, când vezi imaginile și auzi „Te iubim, mami! Ne e dor de tine, întoarce-te repede!” n-ai cum să nu izbucnești în plâns.
Prea des io nu mă mărețăsc, dar câteodată simt că pot s-o fac, am de ce, uite cum vizita prietenei mele mi-a amintit multe, mai ales puterea și tăria pe care le-am avut, dârzenia cu care am trecut peste multele încercări. Și una e să îți amintești tu de tine și povestea ta, noi avem tendința să ne privim într-un anume fel, dar e cu totul altfel când ți se povestește din afară, cum erai tu văzută, amănunte observate, scene privite, asistate de alți ochi, pe care tu n-aveai cum să le vezi, pentru că tu le trăiai, erai personajul de pe scenă, observatorul era în sală. O perspectivă la care nu m-am gândit defel și care acum mi-a oferit o imagine complexă, completă, bucăți care erau în ceață sau care chiar lipseau, s-au așezat frumos, ca-n piesele de puzzle, una câte una s-au pus la loc.
Uite cum băieții firavi și triști, care se străduiau să pară cât mai veseli pentru mama lor, sunt acum bărbați în toată regula, iar fata timidă, naivă, nesigură și-atât de sinceră și pură în naivitatea ei, a devenit o mamă super, o învățătoare respectată, o femeie minunată și extraordinară, care-a rămas aceeași prietenă adevărată peste ani și ani. Da, am de ce și mai ales cucine să mă mărețăsc. 😁
Când răutățile gratuite, săgețile otrăvite vin, trebuie doar să știi cum să le respingi. – Vai, dragă, te-ai operat? Ți-ai făcut lifting facial? Ți-ai injectat botox? Hai, zi drept, ce ți-ai făcut la față, de-ai întinerit așa? – Nu-mi mai pasă de întrebările tâmpite și de părerile nimănui, a răspuns doamna, zâmbind. Și-am luat o hotărâre importantă, a completat ea, misterios. – Mda? Care? Vrei să sari cu parașuta? Să pleci în lumea largă? Să-ți schimbi viața? sâsâie cealaltă, ironică. – O, da, de schimbat o schimb în fiecare zi, hotărând că fiecare zi e cea mai fericită din viața mea.
O femeie frumoasă nu-i frumoasă doar pentru că are niște trăsături frumoase, ochi, nas, păr, buze sau sprâncene nu știu de care sau nu știu cum. E frumoasă pentru că radiază, iar frumusețea-i vine din interior. Nefericirea urâțește, îmbătrânește, aplatizează. Răutatea, chiar acoperită de un strat gros de fard, se vede. Unii ochi lucesc, de răutate. Alții strălucesc, pur și simplu.
Chiar dacă răutățile vin, săgețile otrăvite zboară, avem un scut: noi înșine, radiind.
Emoții la pachet, emoții la pătrat, emoții la casetă, emoții… De când ne-am reîntâlnit, după atâta amar de ani, am parte de-o grămadă de emoții, ies la suprafață lucruri uitate, amintiri prăfuite, senzații înăbușite. Și e firesc, când un om a făcut parte din viața ta o bună bucată de vreme, ați împărțit multe, ați trăit multe, ați adunat nenumărate amintiri. Am râs cu lacrimi la câteva din liceu, am suspinat la cele următoare, am lăcrimat la altele iar azi am plâns de-a binelea. Am revăzut casetele video vechi, de la aniversările băieților, în care apare bineînțeles și prietena mea, dar mai apare și bunicul meu, Gheorghe, și o mătușă, Ana, care nu mai sunt, apare mama care era pe-atunci mai tânără decât sunt io acum, c-un an. De băieți ce să mai zic? Delicioși erau, atât de mici și-atât de sfătoși! Sergiu își împreuna mânuțele și zicea solemn „Teatăl nostru”, iar Vlad, cu vocea lui pițigăiată, cu cearcăne adânci și nasul transpirat, spunea o poezie, „Furnica”. Nepoata mea, Andra, învăța să numere cu creioane colorate, iar după ce ajungea la zece, bătea din palme și tropăia de bucurie.
Apar și eu, atât de tânără, de slabă, „numa’ înșirată”, cum zicea maică-mea.
Mi-a făcut mult bine reîntâlnirea noastră, am avut (și încă mai avem!) multe de depănat. O săptămână a trecut în zbor, mai ieri am fost după prietena mea la aeroport și uite că mâine pleacă. Dar cu siguranță știu că mi-a fost dor. Dor de ea, de poveștile noastre, dor de mine, cum eram pe-atunci și am uitat. Și cu certitudine îmi va mai fi. Dor. Dor de emoțiile pătrate, de emoțiile la pachet, dor de prietenie adevărată.
Sper doar să nu mai treacă prea mult timp între dorurile și emoțiile astea, să mai scurtăm timpul dintre revederi.
Căutăm fără oprire, dorim mereu mai mult, tânjim dureros de tare după altceva, privim spre zări, în depărtare după fantasme, iar ceea ce căutam de fapt era acolo, chiar lângă noi.
Ceea ce ne doream cu disperare, nici nu era bun pentru noi. După ceea ce tânjeam, nu ni se potrivea. Pierdem timp, îl risipim, alergând după fantasme, când avem deja chiar lângă noi un vis îndeplinit. Doar că suntem prea preocupați de urmărirea fantasmei ca să-l vedem. Iar visul ăla, mic, plăpând, tremurător, timid și temător, atât doar aștepta: să fie băgat în seamă. Să fie validat. Să fie iubit.
Ăsta-i baiul cu visurile îndeplinite, le uităm prea repede într-un colț prăfuit, le abandonăm. Le banalizăm, fiind siguri că odată îndeplinite, ele așteaptă cuminți, într-un colț, răbdătoare. Eh, uite că nu așteaptă nici ele întotdeauna la nesfârșit, sătule de ignorat și de colțul ăla prăfuit, de nebăgarea-n seamă, dispar în neant. Dispar de unde au venit…
Înainte de-a mai vâna fantasme, poate ar fi bine să ne bucurăm de visul care deja s-a-mplinit, ce-i lângă noi, sub nasul nostru. Doar că nu-l vedem…
Locurile mele frumoase parcă-s și mai frumoase când le împart cu cineva. Bucuria „biciclitului” e parcă și mai mare când am însoțitor, exceptând partea cu căzutul, ca noroc că n-a fost nimic grav. 😁 E totuși liniștitor, într-un fel, 😜 să vezi că nu ești singura care mai trage și câte-o trântă, că nu ești doar tu tutulucă și împiedicată. 😜 Iar vremea frumoasă și caldă o savurez și mai intens când am alături de cine s-o fac. Da, e fain să împarți lucrurile/locurile frumoase cu cineva.
Am avut azi 22 de grade și-am profitat din plin, mi-am dus prietena la plimbare cu bicicletele, ce-i drept la sugestia ei, știți că io plec greu de acasă fără Max. Oricum, l-am recompensat cu dublă plimbare azi, să nu se simtă neglijat. Dar recunosc că mi-a fost tare dor de bidiviul meu colorat, de senzația de libertate și de vântul în păr. Anul trecut aproape zilnic mergeam cu bițigla pe lac, dar de când a apărut Max, n-am mai fost. Am uitat cât de frumos poate să fie cerul acolo, ce liniște, ce tihnă, ce desfătare, ce relaxare. Da, a fost tare fain, am găsit murele coapte, delicioase, iarba înaltă, nucii încărcați. Și m-am bucurat mult să-i arăt Mihaelei locurile mele, colțurile mele de rai.
Mare lucru e să poți vorbi cu cineva în limba ta. Dar și mai important e să puteți tăcea, fără că tăcerea să vă deranjeze, să priviți același peisaj, cu aceeași emoție, să zâmbiți ironic la același gest, să râdeți cu lacrimi la aceleași amintiri și să simțiți legătura sinceră, dezinvoltă, naturală dintre voi. Să poți fi tu însăți alături de ea, fără straturi, fără măști, să te simți în largul tău, să-i poți spune orice știind că te va înțelege și nu te va judeca. Că te va iubi și accepta așa cum ești, cu greșeli, cu defecte, cu piticii tăi, cu sâcâielile tale, că-i poți încredința orice secret, fără teamă și că te va sprijini. E minunat când ai un astfel de om prin preajma ta. Dar e de-a dreptul extraordinar să-ți fie și prieten. E membru din tribul tău.
Familia de sânge ne-o dă Dumnezeu, dar prietenii nu doar că ni-i alegem, mai trebuie să-i și căutăm. Iar când i-am găsit, să-i păstrăm cu sfințenie, pentru că nu-s ușor nici de găsit, nici de păstrat.
Când vii în Belgia, două puncte importante e musai să le vezi, altfel nu poți zice c-ai vizitat-o, două lucruri trebuie bifate ca să primești ecusonul de vizitator: Atomium-ul și Omulețul pișolcoș (pișăcios) – Manneken Pis. Numele-i provine dintr-o faptă devenită istorică, când copilul a salvat Brusselul de la nimicire. În secolul al XVII-lea, la un moment dat, olandezii au vrut să dea foc cetății. Când au dat foc fitilului, un băiețaș pierdut, ce rămasese în afara cetății, a urinat pe fitil, și astfel a rămas celebru. N-am reușit azi să-l vedem, între două reprize de ploi am apucat să vizităm doar Atomium-ul .
Atomium-ul este o creație simbol a Brusselului. Proiectat de inginerul André Waterkeyn și de arhitecții André și Jean Polak, are o înălțime de 102 m. Cele nouă sfere ale sale din oțel inoxidabil cu diametrul de 18 m sunt conectate, astfel încât întregul are forma unei celule unitare a unui cristal mărit de 165 miliarde de ori. Tuburile cu diametrul de 3 m conectează sferele de-a lungul celor 12 margini ale cubului și toate cele opt vârfuri spre centru. Acestea includ scări, scări rulante și un ascensor (în tubul central, vertical) pentru a permite accesul la cele cinci sfere locuibile, care conțin săli de expoziție și alte spații publice. Sfera de sus include un restaurant care are vedere panoramică la Bruxelles.
Nici sus n-am putut urca, nu e voie cu câini, așa că ne-am mulțumim să-l admirăm de jos și de prin preajmă.
Chiar daca l-am văzut de destule ori, încă mă impresionează și mă bucur să-l revăd.
Pozele cu omulețul pișolcios sunt de dățile trecute, când i-am dus pe alți vizitatori pe-acolo, însă cele cu Atomium-ul sunt freș-freșuțe, 😁 adică de azi.
Știți cum e să fii teleghidat de oboseală? Adică nici să nu știi pe ce lume ești când te dai jos din pat… Aseară (spre miezul nopții chiar) am fost la aeroport, v-am zis că aștept o prietenă dragă. Și știind că vine fata, zic joi, hai să mai pregătesc una, alta prin casă, să nu fie chiar ca la balamuc, să mai șterg și io un praf, mai un dat cu aspiratorul, seara mă duc să-mi fac freza etc. Da’ vineri dimineața ce să vezi? V-am zis și că-s pusă pe schimbat și am vorbit în primăvară cu o firmă să ne renoveze fațada casei, că tot am renovat acoperișul și am făcut schimbări multe, să fie tacâmul complet. Cine pune schele la 8 dimineața și face tămbălău? Echipa. 😁 Asta e. Acum au putut, acum au venit. Și cine stă la povești până dimineața la 2? Două prietene care nu s-au văzut de-o mie de ani! Așa că, în premieră, vă prezint două teleghidate care încearcă să funcționeze cu prima cafea.
Azi nu doar că am făcut schimbări prin casă și-am mutat lucrurile de la locul lor, pe multe le-am și aruncat. Ce nu mai funcționează, nu-mi mai folosește, pa și la revedere. Nu mă mai atașez de nimic. Și cum nici asta n-a fost suficient, am mai făcut o schimbare radicală: mi-am tăiat părul. Am schimbat și nuanța, am renunțat la văraticul roz și-am ales un gri mai elegant, mai așezat. Mi-am lăsat părul lung, l-am tot crescut, dar azi am realizat că-i doar ceva în capul meu, de ce să mă agăț de o idee? Nimeni nu mă obligă să-l port în același fel, nu? Și gata, foarfeca și-a făcut treaba, iar eu mă simt minunat, alt om. Am izbucnit în râs când m-am văzut în oglindă și-am bătut din palme, de bucurie. Că sunt diferită, sunt altfel, sunt o nouă Aura. Mă cam plictisisem io, de mine, mă cam săturasem de aceeași așezare-n casă, mă cam obișnuisem cu tot, cu bula mea, locul meu călduț, zona mea de confort. Iar asta nu-i bine, obișnuința duce la plafonare, mai avem nevoie și de schimbări, de-o energie nouă, de-un suflu nou. Din septembrie m-am înscris la școală, și asta va fi o mare schimbare și-o mare provocare, să învăț pedagogie în olandeză nu va fi tocmai ușor.
Dar măcar voi începe școala cu o nouă freza, o nouă alură și, sper eu, cu câteva kg în minus.
Voi? Ce schimbări vreți să faceți sau ați făcut deja?
Simt cum timpul mi se strecoară printre degete, vara asta a zburat, nu a trecut, poate dacă era și aici vremea mai bună, nu simțeam asta, dar cum aici e destul de rece pentru vară – doar 18 grade, față de 30 cum zicea mama că-s în România, – iar primele frunze deja cad, am senzația că toamna se grăbește să intre peste vară, o-mpinge să plece, îi dă ghes. Lebedele văd că-s încă aici, bine-mersi, așa că sper să mă surprindă luna septembrie măcar cu câteva zile frumoase, cu soare și cer senin. Până una, alta, mă bucur de pauzele dintre ploi, de câte-un petic de cer, de aer curat. Aștept cu nerăbdare vizita unei prietene dragi, avem atât de multe de depănat! Simt cum timpul mi se strecoară printre degete, trece tare grăbit, dar la finalul fiecărei zile mai simt și că măcar am făcut ceva folositor. A trecut ziua, a trecut vara, va trece și anul, trecem și noi, da’ nu-i bai. Când trecem iar în urma noastră rămâne o dâră de lumină și nu o umbră adâncă și grea, e de bine, am trecut cu folos.
Te îngrozește linia asta atât de subțire dintre viață și moarte. O femeie a fost ucisă, o educatoare din București, în vârstă de 48 de ani, principalul suspect fiind chiar soțul ei, gelos și violent (de parcă gelozia ar fi o scuză, ar explica fapta și comportamentul lui). Am mai scris și despre gelozie – https://aurablupu.com/2017/12/08/gelozie/ –, și despre abuz – https://aurablupu.com/2017/11/13/never-ever-again/ – și știu cum e. Parcă aud urletele lui: „Decât să fii a altuia, mai bine te omor! Nu poți fi a nimănui, decât A MEA!”. Iar femeia avea niște ochi atât de frumoși, ea era atât de frumoasă! Dar toată tristețea și disperarea ei, zădărnicia se citeau în ochii ei, pe când el zâmbește natural dintr-o poză, pare un om perfect normal. Asta te sperie, normalitatea lor, nu erau oameni abrutizați de alcool, de sărăcie, nu erau fără școală și fără minte. Aveau și două fete, destul de mari, iar una dintre ele avea și ea un ordin de restricție împotriva lui…
Îți dai seama de inutilitatea ordinelor de protecție pe care femeia le obținuse-n timp. Care protecție? Mă cutremur când îmi amintesc cât de aproape de nenorocire am fost și eu. Repet ce-am scris atunci, și despre gelozie, și despre abuz: încă de la primele semne, fugiți mâncând pământul, nu așteptați să se schimbe, nu sperați că va fi altfel. Deznodământul, din păcate, e unul singur. Ca să scapi cu viață, trebuie să ai noroc. Educatoarea din București n-a avut. Iar ceea ce-i îngrozitor, este că-n locul ei poate fi oricare altă femeie, o prietenă, o cunoștință, o soră, o verișoară, o mamă… oricine altcineva. Linia asta subțire dintre viață și moarte poate fi depășită tare ușor, o poți face tu, sau el…
Și pentru ce? Pentru o vilă, un trai decent, o căsnicie de fațadă, ca să ne creștem împreună copiii? De frică, de teamă de gura lumii? Sau din speranța că va fi mai bine, c-o să se schimbe? Că mie așa ceva nu poate să mi se întâmple, că mă iubește foarte tare și de aia e gelos?
Nu mai găsiți scuze, nu mai tărăgănați. Uite cum fiecare amânare, fiecare răzgândire, duce la același deznodământ.
Simți și vezi cum lumea se prăbușește în jurul tău. Cutremure, incendii, călduri năucitoare, țări care se-ntorc cu o mie de ani în urmă, disperare, oameni care cad de pe avion, crime, gelozii, cruzimi, mizerie, o mare plină de oameni, o supă, privită de sus, învălmășeală, scuipători de semințe, barbari care-și lasă gunoiul pe nisip etc. Spurcată specie suntem! Ai impresia că toate filmele apocaliptice pe care le-ai urmărit vreodată, rulează în realitate. E buimăcitor. Amețitor. Parcă ai fi într-un carusel care se-nvârte tot mai tare, și mai tare, a luat-o razna complet. Ziceam de multe ori cu Adi că ne-am născut într-un loc greșit. În seara asta ne-am retras cuvintele, o, nu, ne-am născut unde trebuia, putea fi și mai rău, să fim în Afganistan. Mă gândesc cu groază la ce-i acum acolo, pentru femei. Toate filmele pe care le-am văzut despre subiectul ăsta, îmi trec prin cap, imagini ca atunci când privim diapozitive. Click… Doamne, îndură-te de ele, îndură-te de noi, de toți. Am fi naivi să credem că tot ce se petrece acolo nu ne va afecta. Ca să nu-mi ia mintea razna, să nu amețesc de tot și să nu cad de pe caruselul ăsta nebun, musai să-mi pun o centură de siguranță, să mă prind, să mă agăț de ceva. Iar ceva-ul ăsta-i apusul meu. Pot să mă plimb, pot să mă duc din septembrie iar la școală, sunt liberă să fac ce vreau. Pot să iubesc, pot să fiu iubită, pot spune și scrie ce vreau eu. Pot umbla descoperită. Mă pot ruga Dumnezeului meu. Pot admira apusul meu…Doamne, îndură-te de noi!
Îs o apucată și-o îndărătnică, dar și-o sensibilă și-o pre’ băgătoare-n seamă, ce-i drept. Mă supăr repede, mă supăr tare – de mă doare la inimă, nu alta –, dar și de trecut îmi trece. De la o vreme însă tot mai greu. Iertam și uitam de la o clipă la alta, înainte, acum nu că țin neapărat supărarea, mai mult pot spune că mă întristez și mă cam ține întristarea asta, apăsarea asta-n piept… Nu-mi plac situațiile încordate, de niciun fel. Nu-mi place să nu pot spune ce nu-mi place, ce mă deranjează, nu-mi place să tac și să înghit. Pentru că și asta-i o formă de agresiune, și asta-i o formă de manipulare, să ai voie să zici sau scrii doar ce vor ceilalți să citească sau să audă. Asta nu mai e libertate de exprimare, asta-i deja altceva. Da, știu că-s io prea îndărătnică și prea sensibilă, dar altfel nu pot fi. Și nici nu vreau. Vreau sa mi se respecte dreptul de-a fi cum vreau. Oricum, la fel stă treaba și cu iubirea, când iubești cu adevărat, păi nu-l iubești așa cum e? Când apare „dacă” în ecuație, aia nu mai e dragoste. Respecți dorințele, îndărătniciile și ciudățeniile celuilalt, i le accepți, le știi, le cunoști, le iubești. Nu încerci să le schimbi, că-i vreme pierdută. Iar singurul care poate să se schimbe, ești doar tu. Singurul care decide să rămână acolo unde nu se mai simte bine, unde nu se poate exprima liber, tot tu ești.
Alegeți înțelept. Și-n relații, dar mai ales pe cine iubiți.
și-n următoarele librării din țară: Gaudeamus – Cluj-Napoca Libris – Brașov Junimea – Iași Casa Cărții – Iași ELSTAR – Câmpina Prăvălia cu Cărți – Constanța Mihai Eminescu – București Aida – Timișoara Libris Eminescu – Tg. Mureș Excelent Coffee & Books – București
Azi-noapte recunosc c-am fost dezamăgită, am stat cocoțată pe ciripuri, să vânez Perseidele, (le tot vânez de vreo tri nopți!) da’ mai tare m-au vânat țânțarii pe mine! Am văzut doar 5 stele căzătoare și vreo trei cu coada ochiului, mai multe am văzut alaltăieri, 12 la număr, când n-a fost noaptea lor de glorie. Azi noapte chiar au fost puține, cu tot cu cerul relativ senin, dar nici n-am mai rămas după 1:30, când se zice că ar fi mai multe. Să vedem în noaptea asta. Cred că schimb strategia și mă trezesc la 4, poate am mai mult noroc.🍀💥🍀💥
Am prins prea multe alte chestii-n schimb… Am constatat că toți vecinii mei sunt insomniaci, bat oale, umblă, trântesc uși, strâng plasticul, tușesc, beșesc, se ceartă, aprind lumina, sting lumina etc., că traficul pe strada noastră-i mai intens decât pe autostradă, că-s prea mulți puradei care-n loc să doarmă la ora asta, se bat și zbiară ca din gură de șarpe, că roua se așază una-două și-ntr-o juma’ de ceas ești leoarcă, că Max nu-i tare încântat de întuneric și are un lătrat puternic, că-s prea multe cafenele deschise și prea mulți petrecăreți. Concluzia? Cred că-mi plăcea mai tare când era lock-down. #perseide#night#tomuch#noise#stelecazatoare#jupiter#saturn#cassiopeia
Cu drag și cu iubire,
Aura.
13 august 2021
PS: Când nu vezi Perseidele și vrei să te consolezi, ce faci? Trăiești un vis de vară. Cu frișcă muuultă (nu vă gândiți la ce m-am gândit io, adică la prostioare, 😜) cu lămâi și lime, (nu-i nici mojito, băutorilor!😜), e cu pișcoturi și smântână. Adică… ta-naaa, „Vis de vară cu 🍋”. 😁
Mult prea multe mașini. Prea puțină mișcare. Mult prea multă gălăgie. Prea puțină tăcere Mult prea multe persoane. Prea puțini oameni. Mult prea mult zgomot. Prea puțină rugăciune. Mult prea multă poluare. Prea puțină grijă. Mult prea mult trafic. Prea puțini pași. Mult prea multă grabă. Prea puțină tihnă. Mult prea multă nerăbdare. Prea puțină bunătate. Mult prea multe magazine. Prea puține parcuri. Mult prea multe coșuri pline. Prea puține inimi pline de iubire. Mult prea multe suflete goale. Prea puțină fericire. Mult prea o multă mâncare. Prea puțină sațietate. Mult prea multe alegeri. Prea puțină înțelepciune. Mult sau prea puțin?
Am pierdut multe în pandemia asta. Am pierdut prieteni, oameni dragi, am pierdut locuri de muncă, timp, vacanțe, călătorii, am pierdut bani, siguranță, petreceri, concerte, am pierdut contactul cu ceilalți, îmbrățișări, strângeri de mână, cafeaua cu prietenii, aniversări. Am pierdut multe. Dar ce constat cu amărăciune e că am mai pierdut ceva important: ne-am pierdut simțul umorului, ironia, sarcasmul, am devenit tare serioși și încrâncenați. Ne sare repede țandăra din orice, nu mai gustăm glume, nu mai știm să facem mișto noi de noi, ne ofensăm la orice, la tot. Repede ne dăm loviți, atinși, ofuscați, nu mai vorbim decât academic, pretențios, liric, frumos… Să n-auzim nimic despre corpul nostru, că-i bai. Nu, nu așa se vorbește, nu așa se scrie, nu așa se face, nu, nu! Suntem doar savanți și doctori docenți. Mă lăsați? Io mai zic și scriu și câte-o prostie, două, trei… Și nu m-am transformat în vreo stană de piatră, să știți. 😉 V-am țucat!
Și m-aș duce, m-aș toot duce! Așa un drum și-un peisaj te face să uiți unde ești și câți pași faci, nici nu prea contează, dealtfel. Mai trece câte-un biciclist vâjâind pe lângă tine și-ți amintești că nu ești chiar singură pe lume, cum începi să simți și să crezi. Și culmea, sentimentul ăsta de singurătate nu-i deranjant, din contră, chiar îți place. Poți admira o veveriță-n voie, ce face acrobații, sare de pe-o cracă pe alta, ești atât de fascinată de apariția ei că uiți și să-i faci poze. Râzi când Max sare speriat de un fazan, ce-i zboară pe dinainte și-apoi, înciudat, îl latră. Degeaba, fazanul s-a făcut nevăzut. Un fluture îți dă iar târcoale, întinzi mâna dar nu se așează de data asta, tot Max e vinovat, sare să-l prindă. Aerul e dulceag, înmiresmat de niște flori care au înflorit și-n primăvară, nu știi ce sunt, probabil doar bălării, dar parfumează aerul și asta contează. Când Max nu mai sare și nu mai aleargă ci pășește agale, lângă tine, îți dai seama cât de departe-ați ajuns, a obosit, în sfârșit, mare minune! Vă-ntoarceți încet, nu vă grăbiți, drumul ăsta-i pustiu, e liniștit, e departe de lume și de tumult, e departe de griji. La ce să te grăbești să te-ntorci? La zarvă, la scrâșnete de roți, la claxoane și lume multă, agitată, grăbită, plină de stres? Parcă toți se întrec, toți se grăbesc, toți aleargă spre ceva, toți sunt prinși în drumuri spre nicăieri. M-aș duce, pe drumul ăsta pustiu, liniștit, m-aș toot duce…
Perseidele sunt o ploaie de meteori, nu o ploaie de stele, cum îmi place mie s-o numesc, greșit, ce-i drept, pentru că ploile de stele sunt un fenomen foarte rar, în timpul lor se pot observa câteva mii de meteori pe oră, spre deosebire de câteva sute în timpul ploii de meteori.
Ploaia de meteori, stelele mele căzătoare (uite o denumire mai poetică și totodată corectă😁) apare atunci când Pământul trece prin fluxul de resturi provenite din coada unei comete, în cazul Perseidelor, cometa Swift-Tuttle.
Meteorul tipic rezultă dintr-o particulă care are dimensiunea unui fir de nisip și care, intrând cu o viteză uimitoare în atmosfera Pământului, se vaporizează, lăsând o dâră luminoasă pe cer. Orice obiect mai mare decât un strugure va produce o minge de foc, care de multe ori este însoțit de o strălucire persistentă, parcă o explozie, eu am văzut asta o singură dată, spre dimineață. Eram în Cuzdrioara, întinși pe-o plapumă în mijlocul curții, iar mingea aceea uluitoare de foc a explodat deasupra casei vecinei mele.
Perseidele au fost observate regulat, pe o perioadă de mai bine de 2000 de ani, iar primele informații despre acest fenomen sunt din Estul Îndepărtat. Catolicii se referă la Perseide ca fiind Lacrimile Sfântului Laurențiu, asta și pentru că el este sărbătorit pe 10 august, data la care apare ploaia de meteoriți. Cometa Swift-Tuttle are un nucleu cu diametrul de 10 kilometri iar meteorii care se văd acum sunt particule eliberate în timpul trecerilor cometei la periheliu. Numele provine din grecescul Perseides, un termen care se referă la fiii eroului mitologic Perseu.
Ploaia de stele căzătoare a Perseidelor s-a putut vedea și în acest an începând cu luna iulie. Perseidele au loc între 17 iulie și 24 august 2021, iar ploaia de meteoriți poate fi văzută de oriunde din lume. Spectacolul de pe cer este mai intens în emisfera nordică a Pământului, în orele de dinaintea dimineții. Punctul de apogeu al Perseidelor va fi atins în noaptea de 12 spre 13 august 2021, când numărul de meteori poate ajunge chiar și până la 200 pe oră. Eu, personal, cele mai multe stele căzătoare pe care le-am numărat într-o noapte au fost 55. Anul acesta avem noroc și cu luna care va fi doar 13% plină, lucru ce ne va ajuta să observăm dârele luminoase de pe cer, plus, condiția esențială, să avem un cer senin. 🙏 Trebuie doar să fim într-un loc întins, întunecat, ideal ar fi pe un câmp, departe de oraș și de orice sursă de lumină. Nu-i nevoie de niciun instrument special de observare pentru că ele se văd foarte bine cu ochiul liber. Ne putem lua un sac de dormit, o pătură sau un șezlong, musai o soluție contra țânțarilor și să ne înarmăm și cu răbdare, pentru că stelele căzătoare trebuie totuși vânate, trebuie să ne uităm la cer măcar o oră, timp în care cu siguranță vom vedea spectacolul uimitor al Perseidelor.
Aștept să-mi scrieți câte-ați numărat și nu uitați ce-i mai important, la fiecare stea căzătoare, să ne punem o dorință. Pentru că așa se zice, nu? Fiecare dorință pusă atunci, se va îndeplini.
E uluitor cât de repede se curăță cerul, uneori, cum nu se mai vede nici urmă de nor, ploile torențiale și rafalele de vânt au dispărut de zici că nici n-au fost, mărturie sunt doar bălțile rămase, ici și colo, labele ude ale lui Max ce musai să le tropăie și șezlongul meu încă umed, de pe terasă. Totul se liniștește, se așează, se pregătește de apus, inclusiv Max care, așa ud, mi se cuibărește-n brațe, după care suspină adânc, satisfăcut. Cu tot cu lăbuțele ude, e cald… Mă dor ochii de la soare, mă încrunt ușor, lăcrimez și-apoi zâmbesc. Nu pot să mă abțin să nu-l privesc, astrul meu favorit, mingea mea uluitoare de foc, ce mă încântă mereu, când apune. Un avion trece răzleț pe deasupra mea, tulburănd liniștea, apoi clopotele bat rar, de nouă ori. Cerul își schimbă repede culorile, iar eu le absorb, le integrez, le respir. Nu știu cum și de ce, când soarele apune, până și frunzele nu mai foșnesc, totul încremenește, de parcă lumea întreagă și-ar ține respirația, tace și-admiră frumusețea de necuprins. A mai trecut o zi, o săptămână, iar io sper să rămână cerul la fel de curat în următoarele nopți. Vin Perseidele, cea mai tare ploaie de stele de peste an, și nu vreau s-o ratez. Mai am multe dorințe de îndeplinit…
Portalul Lion’s Gate este deschis în perioada 26 iulie – 12 august, dar cel mai activ este azi, 8 august. Acest lucru se întâmplă atunci când steaua fixă albastră strălucitoare Sirius se aliniază perfect cu Centura lui Orion și cu piramidele din Giza, din Egipt. Este un moment intens și puternic, frumos și magic. Am mai scris io despre el și anul trecut
dar anul acesta, Lion’s Gate cade în aceeași zi și cu Luna Nouă din Leu, care se petrece la ora 16:50, ora României.
Deschiderea portalului este un moment perfect, ideal pentru a manifesta schimbarea și pentru a ne aduce la îndeplinire visurile și speranțele. Fiindcă soarele este în Leu, este un moment minunat pentru a crea, a privi adânc, în inimile noastre și-a vedea ce ne dorim cu adevărat. Cu Poarta Leului activată, putem aprinde pasiunile și să le transformăm în realitate în acest moment.
Sirius este cea mai strălucitoare stea albastră din galaxie, despre care se știe că este un punct extrem de spiritual al cerului (conform istoriei și timpurilor antice). Pe măsură ce portalul mistic se deblochează în aceeași zi cu Luna Nouă, vom fi în mijlocul creării unui nou început, este o zi extrem de puternică și magică pentru toată lumea.
Numerologia Porții Leului Portalul Lion’s Gate se deschide pe 8/8. Numărul opt este un număr magic, deoarece se aliniază cu succesul și transformarea. Are multă tenacitate, forță și înțelepciune care ne pot ajuta să evoluăm la un nivel superior. Prosperitatea și abundența vin în mod natural la numărul opt, motiv pentru care este o zi bogată pentru a ne manifesta visurile. Ele se vor împlini, atâta timp cât suntem sinceri și conciși cu ceea ce ne dorim. Vom prospera și ne vom schimba prin dorințele care sunt aduse la viață pe 8/8 prin acest portal.
Ce va aduce Lion’s Gate? Lion’s Gate poate aduce noroc, dragoste, pozitivitate și optimism. De asemenea, va adăuga abundență vieții noastre. Această energie ne va ajuta să scăpăm de negativitate și pesimism.
Ce ar trebui să manifestăm? Cel mai bun lucru pe care să-l aducem în viața noastră acum este tot ceea ce ne face fericiți. Leul stăpânește inima, ceea ce înseamnă că trebuie să ne conectăm la ceea ce ne umple de bucurie și de dragoste.
Este timpul să devenim conștienți. Pe cine și ce iubim? Ce relații și activități sunt benefice pentru noi? Rezonăm cu ele la nivel sufletesc? Dacă nu, atunci poate că este timpul să ne deconectăm, să le reevaluăm, să schimbăm direcția.
Lumea și viitorul sunt nelimitate. Putem crea viața pe care o dorim atâta timp cât inimile noastre sunt complet conectate cu visurile și dorințele noastre. Orice vom crea azi, va avea aripi să zboare, în orice proiect ne vom angaja, dacă o facem cu pasiune și entuziasm și ne umple inima cu fericire și dragoste, va avea succes.
„Bună. Numele meu este Hashimoto. Sunt o boală autoimună invizibilă care atacă glanda tiroidă, determinându-te să devii o persoană care suferă de hipotiroidism. Sunt acum alături de tine, pe viață. Ceilalți din jurul tău nu mă pot vedea, nu mă pot auzi, dar corpul tău mă simte. Te pot ataca oriunde, oricând și oricum vreau eu. Îți pot provoca dureri severe sau, dacă sunt într-o dispoziție mai bună, îți pot provoca doar un pic de disconfort. Îți mai amintești când erai energic și te distrai? Ia-ți la revedere de la asta. Ți-am luat energia și ți-am dat în loc epuizarea. Ia mai încearcă să te distrezi acum! Pot locui la tine-n creier foarte bine și confortabil, oferindu-ți în schimb pierderi de memorie și lipsă de concentrare. Te pot face să dormi 24/24 sau îți pot provoca insomnii. Te pot face să-ți fie frig sau cald când pentru toți ceilalți temperatura este normală. De asemenea, te pot umfla ca pe un pește-balon, îți pot umfla mâinile și picioarele, fața și pleoapele. Te pot face să te simți foarte îngrijorat, anxios sau foarte trist, deprimat. De asemenea, pot cauza alte probleme de sănătate mintală. Îți pot face părul să cadă, să devină uscat și fragil, îți pot provoca acnee și pielea uscată. Te pot face să câștigi în greutate și, indiferent de ceea ce mănânci sau cât de multe exerciții fizice faci, îți pot păstra greutatea.
Nu m-ai cerut tu. Te-am ales din diferite motive: bolile sau virușii pe care i-ai avut anterior și de la care nu te-ai recuperat niciodată, sau accidentul de mașină, sau poate anii de abuz și de traume (am prosperat în stres), sau poate ai o istorie familială. Indiferent de cauză, sunt aici să rămân. Am auzit că vei vedea un doctor ca să încerci să scapi de mine. Asta mă face să râd. Încearcă. Va fi amuzant. Va trebui să mergi la mulți medici, până când vei găsi unul care să te poată ajuta în mod eficient. Vei fi pus pe medicamente greșite, pastile de durere, pastile de somn, pastile de energie, ți se va spune că suferi de anxietate sau depresie, lista mea, în care mă pot camufla, este nesfârșită: colesterolul ridicat, problema vezicii biliare, problema tensiunii arteriale, problema cu zahărul din sânge, probleme cu inima? Probabil că sunt tot eu. Nu poți rămâne gravidă sau ai avut un avort spontan? Probabil sunt tot eu. Probleme ale dinților, gingiilor, bruxism? Tot eu.
Ți-am spus că lista mea este fără sfârșit. S-ar putea să spună că masajul,somnul și exercițiile corecte, mă vor face să plec. Ți se va spune să gândești pozitiv, dar vei fi tratat cu superioritate de cei mai mulți dintre ei și nu te vor lua în serios când vei încerca să explici numărul infinit de doctori pe care i-ai vizitat și cât de rău te simți cu adevărat. Cu toate probabilitățile, vei primi o sesizare de la acești medici „înțelegători”, pentru a vedea un psihiatru. Familia, prietenii și colegii tăi te vor asculta până când se vor sătura de văicărelile tale despre cum te simți, unii dintre ei vor spune lucruri precum „Oh, ai doar o zi proastă!” sau „Ei bine, nu mai poți face lucrurile pe care le făceai acum 20 de ani!”, fără să-și dea seama că ți-au spus același lucru și acum o lună. De asemenea, vor spune lucruri de genul: „Dacă te ridici, te miști, ieși afară și faci ceva, te vei simți mai bine”. Ei nu vor înțelege că eu nu-ți dau voie să faci toate asta pentru că îți iau energia și-ți împovărez corpul și mintea, împiedicându-te s-o faci. Unii vor începe să te vorbească pe la spate, te vor numi un ipohondru, exagerat, în timp ce tu te vei retrage și te vei închide în tine, pentru că simți cum încet-încet îți pierzi demnitatea încercând să îi faci să înțeleagă. Singurul loc unde te vei simți ceva bine, unde vei primi sprijin și înțelegere în relația ta cu mine, este la ceilalți care mă au deja. Pentru că doar ei sunt singurii care o înțeleg cu adevărat…
Tiroidita Hashimoto: ce este și care sunt simptomele
Din ce în ce mai multe persoane, chiar și copii sau femei gravide ori imediat după naștere, sunt diagnosticate cu o afecțiune a tiroidei numita tiroidita autoimună sau boala Hashimoto, care reprezintă o inflamație cronică, autoimună a tiroidei. Tiroidita Hashimoto este cel mai frecvent tip de tiroidită și cea mai comună cauză de hipotiroidism. Din motive necunoscute, organismul se întoarce împotriva sa, printr-o reacție autoimună. Tiroida este invadată de celulele albe din sânge și se creează anticorpi care atacă glanda tiroidă – anticorpii antitiroidieni.
Tratamentul tiroiditei Hashimoto
În majoritatea cazurilor se impune un tratament de substituție cu hormoni tiroidieni și nu există un alt tratament specific disponibil pentru tiroidita Hashimoto. Tratamentul cu hormoni tiroidieni este util și în reducerea unei glande tiroide mărite.
Se recomandă evitarea excesului de iod care poate determina hipotiroidie, ca terapie adjuvantă se mai folosește și seleniul ca supliment recomandat frecvent pacienților cu tiroidita Hashimoto.
Remedii chinezești pentru bolile glandei tiroide
Chinezii consideră că boala este un semnal care te ajută să conștientizezi unde ai greșit. După ce ai aflat, încearcă rapid să îndrepți această greșeală! Componentele vieții moderne – stres, oboseală, pierderea sau creșterea în greutate, nervozitatea – par stări obișnuite, însă semnalele transmise de ele ne avertizează asupra unor dereglări ale glandei tiroide care, netratate, pot produce complicații grave și de durată.
Glanda tiroida este cea mai mare glanda a sistemului endocrin (5-6 g la nou-născuți si 15-18 g la adulți). Ea secretă hormonii T3 si T4, cu rol termogenetic și de stimulare a metabolismului. Cei care au probleme cu tiroida suferă de frig, au intoleranță la căldură și probleme de greutate. Dacă nu se tratează corespunzător, poate fi afectat și sistemul cardiovascular.
Abordarea vindecării în medicina chineză
Sistemul practicilor energetice tradiționale chinezești are o experiență de mii de ani, care permite îmbogățirea vieții în aceste perioade în care totul se derulează cu o viteză maximă și în care oamenii au nevoie de o bună sănătate dar și de echilibru interior (sistemul practicilor energetice tradiționale chinezești). În medicina tradițională chineză, disfuncțiile tiroidei sunt adesea tratate și cu plante. Acestea nu sunt un înlocuitor pentru medicamentele convenționale și chiar se recomandă consultarea medicului curant înainte de utilizarea lor.
Acestea sunt:
– rădăcina de echinacea, pentru tiroida hiperactivă;
– ghimbir proaspat (zinc, potasiu, magneziu)
– urzica – îmbunătățește funcția tiroidei
– rădăcina de lemn dulce – hipotiroidism
– primula (uleiul) – hipotiroidism
În concluzie, pentru vindecarea afecțiunii, trebuie mers la rădăcină problemei. Aceste probleme pot avea și următoarele 3 cauze:
toxinele (mercurul din peste, plombele dentare din argint, pesticidele)
Mulți oameni sunt tentați să privească neîncrezători aceste afirmații mai puțin obișnuite, dar cei care sunt deschiși la aceste alternative si găsesc susținere în medicina tradițională chineză și anume în terapiile naturiste vechi de 5000 ani, înțeleg un lucru și anume: cel mai dificil examen, în viziunea lor, curgerea vremii și folosirea terapiilor cu plante, acupunctura, reflexoterapia, fitoterapia, biorezonanța au menținut sănătatea oamenilor și au tratat boli la peste 1,5 miliarde de locuitori.
Chinezii pun preț pe zestrea de energie a corpului omenesc și circulația acestei energii prin meridianele corpului uman.
Tot batem apa-n piuă cu schimbările climatice, cu planeta care suferă, cu militatul pentru environment, dar io, personal, am constatat un regres vizibil, o degradare, nu o îmbunătățire a situației chiar și-aici, în environmentul meu, mediul meu înconjurător. Și-aici pot spune că s-au făcut eforturi destule, constante pentru protejarea și restabilirea lui, dar uite că tot nu-i suficient. Deși aici vezi destule Tesla pe stradă, panouri solare pe case, generatoare de curent eolian, case ce refolosesc apa de ploaie, piste speciale pentru bicicliști și încurajarea financiară să le folosești (dacă mergi la muncă cu bicicleta ești recompensat), becuri eco la un preț accesibil, sortarea deșeurilor, formarea unor rezervații naturale etc., tot omul e cel care strică totul cu nepăsarea, indolența sa. Am ajuns să nu mai spun unde anume-s locurile pe unde mă plimb, uite cum, după doar un an, le găsesc populate, muult prea populate și murdare, cu urmele lăsate de vizitatori. Pescari, care stau pe malul bălții cu corturi, când pleacă își lasă gunoiul peste tot, chiștoacele băgate în pământ, dozele de bere aruncate-n bălării, unii mai fac un efort și-l strâng în pungi care, din cauza dimensiunilor, nu încap în coșurile puține care-s pe lângă baltă, amplasate în caz că în timpul plimbării vrei să arunci un șervețel, nu gunoiul strâns pe trei zile.
Ne miram cu Adi cât de evoluați sunt belgienii pe lângă noi, atunci când ne-am mutat aici în 2007 și-am găsit în parcuri locuri speciale pentru câini, cu coșuri de gunoi care se închideau ermetic și-aveau săculeți dedesubt. Uite că în 2021 au dispărut și locurile speciale și coșurile și tot, aseară, venind de la plimbare, sub mașina din fața casei am găsit un săculeț cu rahatul câinelui aruncat sub ea, a găsit stăpânul patrupedului locul special, nu-i așa? La ce l-a mai strâns? ne-am întrebat. Este o problemă, într-adevăr, au dispărut coșurile de gunoi, sunt foarte puține iar de golit se golesc din an în Paști, dar nici oamenii nu au grijă defel. Mașina vecinei mele scumpe și dragi a stat în fața casei luni de zile, s-a adunat gunoiul berechet sub ea, nici nu l-am putut mătura, când ploua nici apa nu putea curge pe lângă roțile ei, așa că în luni de zile s-a tooot strâns mizerie, săptămâna trecută i-a venit garajistul să-i încarce bateria care, nepornită de atâta timp, leșinase. I-a mutat mașina în fața casei ei, dar credeți că a strâns mizeria? Da’ de unde! Tot acolo e!
Trotuarele toate-s pătate, în piața din intersecția ce-i la doi pași de unde stau și unde pe fiecare colț e câte-o cafenea, nimeni nu-i obligă pe proprietari să-și spele trotuarele ocupate de scaune și de mese, unde cheflii fac ce știu ei mai bine: petrec. Și cum o petrecere reușită nu-i fără câteva flegme, vărsături, ambalaje aruncate pe jos și pahare răsturnate, rezultatul se vede.
Am io o simpatie deosebită pentru ăștia care-și lasă, ca melcii, excrețiile peste tot, bicicliștii-sportivi au obiceiul ăsta foarte frumos, cursiștii, cum le zic aici, care trec vâjâind pe lângă tine, întorc capul și fleoșc, scuipă pe jos. 🙄😫 Nu mai zic de cărările făcute harcea-parcea de roțile lor, că văd că nu mai le plac pistele lor speciale, caută și eu natura, frumosul, peisajele faine. Ca să le strice. 🙄😣
De stăpânii de câini care nu strâng rahatul nu mai zic nimic, am tot zis, acum văd că apar iar câinii fără lesă, cu potențial agresiv, câini de talie mare lăsați liberi, sau alții ținuți într-adevăr în lesă dar care tot nu-mi inspiră încredere, când câinele are 70 de kile și tu ești ca așchia de slăbănog, ce garanție am că nu ară cu tine pe jos, mai ales când îți văd fața înroșită de efortul depus ca să-l stăpânești cât de cât, brațul ți-e plin de urme iar câinele, care-i tot numai mușchi, încordat ca un arc și cu părul zburlit, nici nu te bagă în seamă și nu te ascultă defel? Ăla ne papă pe toți trei, și pe mine, și pe Max și pe tine, stăpânul lui!
Iar peste tot pe spațiul verde, care cică ar trebui să fie parc, sunt mașini parcate, altele abandonate de luni de zile, rable ruginite care stau acolo, bine-mersi, fără să-i întrebe nimeni cum și de ce.
Din păcate constat că și aici, unde credeam io că suntem evoluați, am regresat. Planeta, clima, totul e în schimbare, doar noi nu vrem defel să ne schimbăm, parcă pandemia asta a scos ce-i mai rău din noi, în loc să ne unească, ne-a dezbinat, ne-a făcut și mai delăsători, mai miserupiști.
Și nu știu de ce am impresia că va fi și mai rău… Sper din suflet să mă înșel. Sper…
Cu tristețe de data asta, dar tot cu drag și cu iubire,
Aura.
07/08/2021
Hamme, anul de grație 2021:
La doi pași de casa mea e WC-ul ăsta ce pute de-ți ia nasul, negolit de nu știu când. Și-apoi să mă mai mir că-s puzderie de muște și nu mai pot lăsa niciun geam deschis? Stații de autobuzĂsta-i cică parc… După ce și-a mutat vecina mașina…Tot parc…
Am ieșit afară la țanc, cât am umblat pe coclauri a fost numai bine, Adi s-a uitat, în timp ce ne plimbam, la vreme și-a zis că ăia zic că va ploua, dar i-am contrazis, cum să plouă, uite ce cer albastru și frumos! N-am intrat bine în casă și-a început să răpăie ploaia pe acoperiș. E bine să-i mai și asculți, nu se prea înșeală cu prognoza, cam au dreptate, de obicei. E vineri seara, e destul de liniște, față de alte locuri la noi e bine de tot, mă îngrozesc știrile despre Grecia, cu incendiile care fac ravagii și furtunile din România. Nu pot să nu mă gândesc la bieții oameni care-s nevoiți să plece din calea focului, sau la cei care rămân fără acoperiș. Sunt vremuri grele, încercate, nenorocirile din lume parcă nu se mai opresc. Iar noi nu dăm semne că am vrea să ne schimbăm, să ne trezim, continuăm în același ritm, fără să ne pese că-s atâtea avertizări. Continuăm să poluăm, să ne împrăștiem mizeria-n jur, suntem o specie tare cotrofoasă. Aruncăm deșeuri peste tot, consumăm și consumăm, fără să arătăm un gram de respect pentru natură în schimb, poluăm apele, murdărim, infectăm, ne lăsăm urmele peste tot. Oare o să ne trezim în ceasul al doisprezecelea, măcar?
Sunt multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le îndrept. Să le fac să fie altfel. Dar îmi dau seama că nu stă în puterea mea și stau pe curu’ meu. Le las așa cum sunt, în schimb caut în fiecare zi trei lucruri pentru care-s recunoscătoare. Azi am mulțumit pentru că mi-a trecut răceala, pentru că Max e bine și pentru că n-a plouat. Și bonus, pentru că în seara asta, s-a oglindit așa de frumos cerul pe pământ.
Ne consumăm pentru lucrurile care merg prost, pe care nu le putem schimba, uitând să fim recunoscători pentru ce-i frumos, pentru ce avem. E greu să ne axăm pe ce e bine, e așa cum trebuie, și vedem de cele mai multe ori ce nu avem, ce merge prost, luând ce merge bine, ce-i frumos, ca „detilin”, adică de la sine înțeles. Da’ nu-i.
Precum în cer, așa și pe pământ. Adică frumos. Magic. Minunat. Curat. Realitatea e și chestie de perspectivă, am văzut o imagine ce mi-a rămas în cap: doi oameni călătoresc în același autobuz, dar stau pe rânduri diferite, unul privește peretele de stâncă și e trist, zicându-și că vai, ce urâtă-i lumea asta, celălalt vede câmpuri de flori, cerul albastru, natura verde și e fericit că uite, în ce lume frumoasă trăiește. Aceeași lume, două păreri diferite. În locul meu preferat, unde mă plimb zilnic și-n care de-abia aștept să ajung, mă întâlnesc destul des cu o femeie și-un copilaș drăguț. Veșnic se plânge, ba că trage vântul, ba că pișcă țânțarii, ba că dacă a plouat e noroi, ba că e cam frig… Eu văd în schimb panorama, cerul, apusul, norii,adulmec cu nesaț mirosul brutăriei, admir fluturii imenși și libelulele care ne dau târcoale, ador liniștea și iazul înconjurat de flori, când erau și lebedele pe acolo era și mai frumos. Chestie de perspectivă, nu?
Nu pot schimba faptul că gunoiul nu-i golit, că bălăriile nu-s tunse, că într-adevăr sunt multe muște și țânțari, dar mi-am luat brățară specială și-un spray cu care mă dau, și-i țin destul de bine la distanță. Nu pot schimba faptul că stăpâni iresponsabili își plimbă câinii și nu adună după ei, sau îi mai și lasă liberi, deși sunt rase mari, m-am înarmat însă cu ce trebuie, și tot mă plimb.
Mă bucură fiecare cuvânt, poză, feedback – cum se spune mai modern – primit de la voi. Să nu credeți că nu contează, ba contează, v-am mai zis. Voi sunteți imboldul ăla care uneori lipsește, mesajele și pozele primite de la voi sunt exact ceea ce-mi trebuie uneori, când nici io, ca tot omul, n-am parcă niciun chef, sunteți motivația necesară să continui, să nu mă las. Am momente, zile când mă îndoiesc de toate și nimic, când nu mai găsesc niciun sens. Când stau cu pagina goală-n față și cuvintele nu vin. Și-aud telefonul cum vibrează iar când mă uit în el, găsesc câte-un mesaj ce mă emoționează și-mi dă curaj. Cuvintele încep apoi să curgă, de la sine. Azi am primit și câteva poze, cu romanul meu, mi-au plăcut atât de mult! Uitați-vă și voi, așa-i că-s faine?
Doar gândul că cineva a vrut să-mi facă o bucurie, e suficient. E mult.
Astă-seară soarele a apus mândru, auriu. M-am scăldat în lumina lui și m-am simțit specială. Așa cum mă simt de fiecare dată când primesc feedbackuri de la voi. Vă mulțumesc și vă îmbrățișez tare, tare de tot!
Sunt oameni cu care n-ai mai vorbit de ani de zile, dar pe care-i ai în gând, sunt parte din cerul tău, e un citat, nu știu al cui, dar care tare bine mi s-a potrivit azi: „Prietenii adevărați sunt ca stelele, nu îi vezi mereu dar știi că sunt acolo.” Am vorbit azi muuult la telefon (mult pentru mine înseamnă de la o juma’ de oră-n sus, Adi râde mereu și se tot miră, cum și ce poți vorbi atâta la telefon, că el, după cum declară, în 5 minute, cu tot cu salutat, a încheiat convorbirea 🤪). Am vorbit cu câteva prietene, așa s-a potrivit azi, cu care n-am mai povestit demult. Și ce-i foarte fain e că, chiar și după atâta vreme, discuțiile și poveștile noastre s-au înnodat, au continuat de parcă ne-am fi despărțit aseară. Nu știu cum, dar te simți confortabil, te simți bine, senzația de apropiere, chiar dacă-s mii de km între voi e pregnantă, a ca și când doar auzindu-i vocea, parcă vezi persoana aievea, lângă tine. O recunoști… Sunt oameni cărora nu trebuie să le ceri scuze, nici ei nu simt nevoia s-o facă, e o înțelegere reciprocă, da, nu am vorbit demult dar e ok, știu că-s pe cerul tău. E minunată senzația, e minunat să ai astfel de oameni în cercul tău, în Calea ta Lactee… Nu-s mulți, ce-i drept. Dar de prieteniile care-s măsurate mai mult în cadouri decât în gândul bun, care pun preț pe ce și cât primește fiecare (sau a dat), mai bine mă lipsesc. Recunosc că mă simt inconfortabil când primesc un cadou foarte scump, dar mă simt în largul meu când cineva mă caută doar pentru a sta de vorba cu mine, să vadă ce mai fac. Mă simt bine să știu că-s și eu o mică stea, pe cerul cuiva, că indiferent după câtă vreme reluăm legătura, ea continuă firesc, normal. Că la orice oră din zi sau noapte, în caz de nevoie, am și eu, dar și ea, la cine apela.
Stelele de pe cerul meu nu-s multe, nu-i Calea Lactee, dar cu siguranță strălucesc.
Încăpățânarea mea de catâr îmi mai aduce și câte ceva bun, nu mă las cu una, cu două. Chiar dacă cu greu am pornit de-acasă (și tot greu ne-am și întors), n-am renunțat la plimbarea de seară, nici n-am scurtat-o, cu toate că, după un acces de tuse rămân sleită de puteri, stoarsă ca o lămâie-n pumn. Alaltăieri am crezut că-s mai bine, dar ieri am fost dintr-o dată rău, am tușit mult și-am obosit foarte tare. Azi am fost între cele două stări, nici prea rău dar nici prea bine, aștept să-mi treacă odată și să scap. Îmi tot promit c-o să mă apuc de alergat, dacă ceva-mi lipsește tare, asta e, să pot iar să alerg. De asta n-am vrut să renunț nici la plimbare, dacă aș mai face și asta, apoi chiar c-aș deveni o sedentară și nu vreau. Plimbările cu bicicleta și alea îmi lipsesc, dar cu Max n-am cum, mi-e prea milă de el să-l las acasă și io să plec. Dar e totuși bine că-s încăpățânată și nu renunț ușor. Oricum, am prins o fereastră între ploi și-am scăpat, de data asta, neudați. Dar mai-nainte când am fost pe terasă am văzut că iar se adună norii. Probabil iar va ploua.
În România sunt vijelii, în alte locuri sunt incendii, proteste, hărțile iar se colorează-n roșu, sunt fel și fel de probleme. Nu-mi vine să cred că mă gândesc cu regret la 2020, care față de anul ăsta, pentru mine a fost mai bun, mai liniștit. Suntem ca într-o oală cu presiune, tot așteptăm să se mai elibereze din tensiune, să mai scadă încordarea, stresul, frica, să mai…
Așteptăm să ne facem bine, așteptăm să treacă, așteptăm să fie ca înainte. Dar, din păcate, io cred că degeaba așteptăm.
Reflexii. Și reflecții. La cât de fragili și efemeri suntem. Dispensabili. Lumea merge înainte, cu sau fără noi, exact la fel. Peisajul, natura, locurile nu se schimbă, prea mult. Revenim într-un loc după doar două, trei săptămâni și constatăm că la fel se oglindește-n apă cerul, copacii așișderea, noi suntem doar schimbați. Starea noastră-i alta, noi suntem alfel. Când ne credem importanți, de neînlocuit, indispensabili, e bine să privim în jur, să observăm cum totul merge mai departe, cu sau fără noi. Când ne agățăm de-un loc de muncă unde (credem noi) suntem de neînlocuit, să ne amintim cum ne simțim când revenim la el după concediu, cum constatăm că nu s-a prăbușit nimic fără noi, că treaba noastră a făcut-o altcineva, mai bine sau mai rău, nici nu contează. Contează să nu ne dăm sufletul pentru un loc de muncă, să nu ne consumăm, să nu ne mai strofocăm. Pentru că lumea merge înainte, natura-și mână mersul ei, planetele se învârt fix la fel, cu sau fără noi.
