Mi se strânge sufletul ghem când găsesc câte-un comentariu de anul trecut, la câte-o postare, iar omul ăla nu mai e. Și dacă nu l-am văzut niciodată față-n față, tot mă săgeată prin inimă, tot am un regret, o fulgerare rece, tăioasă și-un gust de metal. Și iar mă gândesc, cu amărăciune, ce repede putem să plecăm din lumea asta, ce brusc! Am spus, am scris poate ceva ce-a durut, a rănit, ne-am certat, am înjurat, am bârfit și-am judecat… Și-am plecat. Rămâne e o urmă murdară, o dâră plină de noroi. Și nu e păcat? Poate dacă am trăi conștienți de asta, n-am mai răni. Am iubi. Am lumina. Am lăsa urme pline de lumină, de bunătate. Așa-i cât de fain ar fi?

Cu drag și cu iubire,
Aura.
13/11/2021

Tac. Observ. Strâng informații. Învăț (ce-i de învățat, mai ales cum eu n-aș face), triez prin filtrul personal. Știu din ce în ce mai clar ce-o să urmeze. E păcat, mare păcat că ceea ce se predă la școală nu poți pune și în practică. În Belgia, un singur îngrijitor, educator, are 8 copii în grijă. 8! Teoria zice că dacă chiar și unul e în plus, atunci trebuie să fie două educatoare prezente. În teorie, în practică am rămas singură cu 12 prunci, odată erau chiar 18, ca stagiară ce e acolo în a 5-a zi, (pe sărite, în două luni) și care încă n-a învățat nici jumătate din ceea ce ar trebui să știe, să facă și cum să procedeze. Și asta încă din prima zi. Belgia e singura țară din Europa care a decretat că un singur îngrijitor trebuie să poarte de grijă la 8 copii. Și se mai miră că e penurie de îngrijitori, educatori, că sunt mii de posturi vacante și că mulți au renunțat la meseria asta și s-au apucat de ștricălit. Mulți au spus că presiunea fizică și psihică este enormă, de nesuportat, chiar și profesorul Michel Vandenbroeck, care este hoofddocent- Gezinspedagogiek la UGent a recunoascut că e imposibil să faci asta cu 8 copii de-odată.

M-au șocat multe zilele astea, pe de-o parte pretind că au multă înțelegere, pe de-o parte-i cam doare-n cur. E așa, o atmosfera de nisipuri mișcătoare. Caută soluții, de ochii lumii, dar aplică tot ce-i vechi. Noutățile, reformele-s doar pe hârtie, fără să se concretizeze în vreun fel. Bine, nici eu nu am experimentat decât un singur loc, poate în alte locuri, grădinițe, creșe, e diferit. Știu doar că sistemul lor ar trebui clar îmbunătățit. E la mintea cocoșului că nu poți avea singur grijă, deodată, de 8 copii între 0 și 2 ani jumate. Unu’ urlă, altul cacă, altul-i mușcă pe toți ceilalți, doi se trag de păr, unul zbiară că-i e foame, altul e obosit, unul e bolnav. Ce faci? Ce atitudine holistică mai poți avea când tu nu știi cum să-i potolești?
Eu sunt fără îndoială adepta metodelor calme, pacifiste, cu distragerea atenției, nu suport să aud țipete sau să văd pedepse, mai ales pentru copii atât de mici.
După astea 5 zile am învățat și m-am convins, din păcate pe pielicica și pe sănătatea mea, că-i o meserie grea, ce cauzează mari probleme de sănătate acum, dar mai ales pe mai târziu. Boli profesionale, cum se mai numesc. Dn lac în puț, adicătelea. Curios este că nimeni nu-ți spune de ele, nimeni nu te avertizează și de părțile astea, mai puțin plăcute, împachetează totul în ceva strălucitor și-abia pe parcurs afli că nu-i totul chiar așa de roz cum ți s-a prezentat…

Io încă sper ca teoria să poată fi aplicată și în practică, iar meseria asta nu doar să ți se prezinte atractivă, ci chiar să devină și să fie. Bine, asta dacă totuși nu vor să le rămână în continuare vacante miile de locuri disponibile.

Cu drag și cu iubire,

Aura

10/11/2021

Un colț de lună-i agățat pe cer. Fumul iese din hornuri, semn că-i destul de frig. Două avioane-și întretaie traiectoria și formează o cruce. Zâmbesc de fiecare dată când o văd și-mi fac și eu una, pe cerul gurii, cu limba, așa cum buna m-a-nvățat. Apusul l-am văzut din autobuz, la fel cum am văzut și răsăritul. Ziua s-a scurtat prea mult, lumina e prea puțină. Pastila cu vitamina D e nelipsită-n fiecare zi, după cum medicul de familie m-a sfătuit acum mulți ani, când am venit în Belgia, oricum la analizele de sânge iese sub valori. Oricât sunt de obosită, musai să ies cu Max pe terasă, să ne jucăm măcar un pic. E supărat. Când sunt plecată toată ziua, nu mănâncă, nu doarme, nu vrea nici la plimbare. Mi se rupe sufletul să-l văd atât de deprimat. Dar n-am ce face, trebuie să se învețe – el, cu absența mea, eu, să nu mă mai panichez. Ce repede devenim dependenți de ei, iar ei de noi!
Aerul e rece. Se-ntunecă rapid. Colțul de lună a dispărut sub orizont, stelele pocnesc, una după alta, ca floricelele. Când apare constelația Orion pe cerul nopții e semn că ne apropiem de iarnă. N-o mai detest. Ce-i drept, nici n-o iubesc. Vreau doar să fie faină.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/11/2021

Pământul mustește de apă. Dacă pe la amiază mai era o țâră de soare, după masă a dispărut fără urmă, înlocuit de ploi parcă fără sfârșit. Au rămas bălțile, covorul de frunze și tuleiele de la mălai. La noi, în Cuzdrioara, în Ardeal, azi e Luminația, și-am repostat un articol scris anii trecuți https://aurablupu.com/2019/11/01/luminatia/

Cineva m-a contrazis, că nu-i, că aici e pe 2, că noi, românii, ne credem mai cu moț și ce-ar fi dacă am schimba și Crăciunul, să-l sărbătorim de pe 24… I-am răspuns și acolo, scriu și aici: pentru mine nu asta contează, ci că am aprins lumânările la capelă. I-am pomenit pe cei morți. Ne-am rugat. Pomana de sufletul lor e dată. Nu simt că mi-am făcut vreo datorie, e ceva, pentru mine, firesc. Dincolo de tradiții, obiceiuri, discuții despre ce și când, contează și ce-i în sufletul nostru. În al meu e liniște. Când rostesc numele cuiva răposat, îmi amintesc faptele lui bune și rolul pe care l-a avut în viața mea. Și-i mulțumesc.
Să-i odihnească Dumnezeu în pace, pe toți!
Iar noi să trăim în așa fel încât să fim pomeniți și cineva să ne aprindă și nouă o lumânare.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
01/11/2021

Acordurile pianului plutesc prin încăpere, flăcările se aud trosnind, pocnind, iar reflexia lor se vede în vitrină. Cojile de portocală răspândesc aroma lor inconfundabilă, e un obicei la care nu renunț, îl am de când mă știu, după ce le storc prin aer, le pun pe sobă, la uscat. S-a încălzit, ghemotocul negru se întinde satisfăcut, cască îndelung și mă privește jucăuș. Dacă vede și doar o urmă de surâs, se furișează – crede el, pe nesimțite – la mine-n brațe, între mâinile mele și laptop, iar ajuns acolo suspină îndelung, satisfăcut. Suspin și eu, zâmbind. Melodia o simt, nu doar o aud, ci efectiv simt ritmul ei în piept. Mă uit pe geam, răzbate o lumină mohorâtă, gri. Speram să fie o zi frumoasă de toamnă, să pot umbla azi măcar un pic pe coclauri. Mă uit pe prognoză, doar mâine se va însenina, azi va rămâne toată ziua înnorat. Nu-i bai, găsesc io altceva de făcut. De fapt am destule de făcut, temele mă așteaptă, dar cum nu-mi place să le fac, preferam să ies, să le amân. Prin cameră e o dezordine plăcută, m-am obișnuit cu ea, jucăriile lui Max sunt împrăștiate pe covor, canapelele și pernele sunt deranjate de la locul lor, când îl întreb ce-i cu toate astea, mă privește foarte serios și demn. Adică ce nu înțeleg? E teritoriul lui, face ce vrea, ce-i așa de greu de înțeles? Râd de una singură, are dreptate, așa e, e casa lui. Noi suntem tolerați.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

26/10/2021

Citind-o pe Aura B. Lupu. Cartea „Eu. Și atât”!

Putem pune poze când suntem țais, pico belo, aranjate și dichisite și viața-i perfectă, ultra mișto și fenomenală, când o ardem doar pe plaje superbe, destinații exotice, petreceri etc. Putem pretinde că la noi în casă curge doar lapte și miere, că suntem perfecți, minunați, bogați, realizați etc. E doldora pe net de poze perfecte, cu oameni perfecți, case perfecte, copii perfecți și vacanțe perfecte. Da’ când cineva nu e bine, ascunde. Nu pune poze. Eh, io uite că pun. De la început v-am scris că o să mă vedeți și-o să scriu fix așa cum sunt. Nu-s doar zen, fericită și sănătoasă, chiar nu îs, uite că am și perioade mai negre, mai grele, de ce să le-ascund? Vă mulțumesc din suflet pentru mesaje, pentru susținere, n-am vrut să vă sperii sau să epatez, e doar realitate, e viață, e trăire.
E adevăr.
Vă-mbrățisez.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
22/10/2021

PS. #darthvader #halloween

Sabia cu laser mai îmi trebe. 😁😂

Nu încetează să mă uimească capacitatea animalelor de-a simți când nu ești bine. De-a încerca să te ajute, să te protejeze, să te scutească de durere și suferință. Edi știa când sunt bolnavă, era atât de vigilent, de protector! Se așeza fix acolo unde știa că mă doare, delicat, încetișor, de parcă voia să preia el durerea, să mă scutească pe mine. Am crezut că anii mulți petrecuți împreună ne-au unit atât de tare, au creat legătură aceea puternică, dar uite cum și Max e fix la fel. Când am accesele de tuse, vine imediat lângă mine, mă privește atât de înțelegător, de atent! Când pun masca, mă asistă, mă linge pe mâini, parcă ar zice: „Mama, sunt aici, te susțin!”. Încearcă să mă înveselească, îmi aduce jucăriile, face tot felul de giumbușlucuri și figuri amuzante, doar să-l bag în seamă și să-mi distragă atenția de la durere.

Nici azi-noapte n-am (prea) dormit, pe la trei dimineața mi-a venit rezultatul, e negativ. Voi știți că io n-am scris nici pro, nici contra despre povestea asta, nu-mi place deloc felul în care ne-am divizat, cum ne-am despărțit în tabere și-n ce dispute ne-am antrenat. Am scris la începutul pandemiei,

Probleme respiratorii și nu numai

la fel scriu și acum: să ne ferească bunuțu’ pe toți, dacă acum sufăr în halul ăsta, nu vreau să știu cum ar fi fost dacă rezultatul era pozitiv. Nu mă interesează conspirații, oculta mondială și alte teorii, din ce trăiesc acum, pe pielicica și plămânii mei, știu că nu vreau să știu cum e mai mult de-atât. Chiar nu vreau. Toți suntem mari și tari când povestim din auzite, când suntem sănătoși, dar când ajungem la pat, ne facem mici, mici de tot. Nu vă îndemn să faceți sau să nu faceți cutare lucru, faceți ce credeți că-i mai bine pentru voi. Dar nu uitați că-n jurul vostru mai sunt și alții, o mamă slăbită, surmenată, o bunică firavă, un om bolnav. Care n-au o imunitatea puternică, sunt în grupa de risc și care chiar pot muri. Râdem, glumim, facem mișto, dar când ești cu un picior în prăpastie, realizezi cât de ușor poți să aluneci complet în ea.

Aveți grijă de voi, de sănătatea voastră dar și de-a celorlalți. Ar fi fain tare să avem și noi, oamenii, măcar jumătate din capacitatea câinilor de-a vrea să-ți fie alături, să-ți ușureze suferința și să te protejeze de ea, chiar cu prețul suferinței lui.

Oare câți dintre noi am fi capabili să vrem să facem asta? Să suferim noi în locul altcuiva?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/10/2021

Cu tot cu doctori, teste, farmacii, nebulizator (ce ignorantă sunt, e prima oară când aud termenul ăsta 😳🙄), cu nopți nedormite, cu accese violente de tuse etc. viața asta-i a naibii de frumoasă! Aseară, dacă tot nu am putut dormi, am făcut poze la lună. Azi, ieșind de la doctor și stând în stație, cu toată starea proastă am izbucnit în râs, la un moment dat. Peste drum era o grădină interesantă, cu o moară de vânt în miniatură care chiar se-nvârtea, bine, nu de asta am râs, ci dacă vă uitați într-un colț se vede capul unei gâște, iar eu, preocupată să fac poze, n-am văzut că se mișca. Erau două, vii, nu doar de ornament cum crezusem inițial. 😁 Iar astă-seară, scriind de zor e-mailurile la profesori că nu mă pot prezenta la cursuri săptămâna asta, cu colțul ochiului am zărit ceva auriu, lucind. Am deschis repede ușa larg, la intrare, am văzut copacii vecinei auriți și-apoi am fugit în pod, unde mă aștepta un apus cum numai în octombrie sunt. Păi nu-i așa că (totuși) viața asta-i faină? Îți dă lămâi? Păi pui atunci de-un ceai. 😂

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
20/10/2021

PS. Dacă mai beau mult ceai cre’ că-mi cresc vrejuri din urechi.😂

Din categoria mesajelor dătătoare de puteri:

„Bună dimineața, Nu știu cu ce să încep dar cu siguranță va trebui să scrieți în continuare, să ne încântați (că de cântat, ne cântăm noi citind). Am ajuns la capitolu’ 35, dar azi dimineață m-am întors la 17/Dor. Îmi aduc aminte de primul Crăciun petrecut fără fata noastră, rămasă în România; și de-o dimineață când, mergând la muncă, aud o voce de băiat cântând : „M-am născut lângă Carpați la poale de munte, Într-o casă cu mulți frați și cu doruri multe!”… Nu era doar un cântec, era un strigăt de jale și dor, iar eu am ajuns la muncă plângând și nu știa nimeni cum să mă calmeze. Cred că foarte multe persoane se regăsesc în poveștile din cartea dumneavoastră, iar eu îmi doresc să am ocazia să mai cumpăr. O zi frumoasă să aveți „.

Uite cum un simplu mesaj, câteva cuvinte scrise din suflet dau uneori putere și aprind o luminiță, într-un colț întunecat. Am văzut un film care mi-a mers la inimă și m-a făcut să plâng, „Freedom Writers”, nici măcar nu-i nou, e din 2007, nici nu-i lacrimogen, dar fiind inspirat din fapte reale, m-a atins, ca de obicei, tot ce are atingerea realității, pe mine, personal, mă mișcă foarte tare. Una e să povestești din auzite, alta-i să relatezi ceea ce-ai trăit pe pielea ta. Așa și-n filmul ăsta, când cea care a ascuns-o pe Anne Frank, Miep Gies, povestește în fața clasei cum a fost găsită în cele din urmă, iar un băiat îi spune că-i eroina lui, ea îl contrazice spunându-i: „O, nu, nu tinere. Nu. Nu sunt o eroină, nu. Am făcut ce trebuia, pentru că așa era corect. Atâta tot. Știți, suntem toți oameni obișnuiți. Dar chiar și o secretară de rând, o casnică sau un adolescent pot, în felul lor mărunt, să aprindă o luminiță într-o cameră întunecată. V-am citit scrisorile, și profesoara voastră mi-a spus multe despre experiențele voastre. VOI sunteți eroii. Sunteți eroi în fiecare zi.”

Da, nu-i nevoie de fapte mărețe, nu-i nevoie de răsturnat lumi, e suficient să aprindem o luminiță într-un colț întunecat. Atât. Și uite, de asta continui eu să scriu. Astfel de mesaje primite de la voi, oameni pe care nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată dar care se simt atinși pe suflet de cuvintele mele, aprind la rândul lor, o luminiță într-un colț întunecat. Iar roata se învârte permanent, suntem inspirație unii pentru alții, suntem candele, suntem surse de putere când nici măcar nu realizăm, nici nu ne dăm seama de asta.

Vă îmbrățișez și vă mulțumesc din suflet, pentru tot.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

19/10/2021

Te plângi că ești obosit, după câte-o zi mai grea? Taci din gură. Te plângi că ești obosit, după o noapte în care n-ai prea dormit? Taci. Din gură. Te plângi că nu mai poți, că ai ajuns la capătul puterilor, după o perioadă încărcată? La fel.Taci din gură!
Știi când ai dreptul să te plângi? Când nu poți nici măcar vorbi de oboseală. Când îți vine să vomezi. Când nu poți dormi de obosit ce ești. Atunci da, chiar ești obosit.
Io acuma tac. Din gură. De oboseală, chiar tac. 🤐
Mucles. Nimic, nu suflu nici măcar un cuvințel. Ssst…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
13/10/2021

Calea cea mai sigură și exactă spre a deveni o „persona non grata” pentru mine, e una simplă, simplă de tot. Poți spune ce vrei, poți fi ce fel de om ai chef, mă poți chiar înjura, ignora, jigni cât vrei. Înțelegerea mea-i mare, iertarea și mai și. Am trecut prin prea multe-n viața asta, știu și înțeleg cât de des și de mult pot oamenii greși. Chiar și eu, bineînțeles. Dar pe unii nici n-o să mă chinui să-i înțeleg vreodată, nici n-o să-i accept. Dacă vrei să devii o „persona non grata” pentru mine, nu-i nevoie de nimic mai mult, doar atât să-mi spui: că nu-ți plac animalele. Cu asta, basta, colaborarea noastră trecută, prezentă și viitoare s-a încheiat. Poți să încerci apoi să dregi smântâna, să surâzi binevoitor, să pretinzi că ești un om bun și frumos cât vrei, io nu te mai cred. Defel. Și, dacă vrei să te prefaci în continuare și vrei să treci a fi drept un om bun și cumsecade, un lucru ar fi bine să-l ții minte: pe copii și pe câini nu-i poți păcăli.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
13/10/2021

În cuptor se coace încet crema de zahăr ars, de când cu fumul și pomenitul ei, tot acolo mi-a stat gândul (și pofta). Pe terasă se uscă altă tură de haine, Max stă lângă mine, mai doarme, mai îmi aduce o minge, mai mârâie înăbușit. E cald, n-am mai aprins focul, n-a fost nevoie. Pe luni am multe teme și am mult de învățat. Dar, ca de obicei, când ceva nu-mi place, amân, găsindu-mi altceva de făcut. O ciorbă, o salată de boeuf, o cremă de zahăr ars… De săptămâna viitoare încep și stagiul, deci programul meu va fi și mai încărcat. Am început să adun textele pentru volumul 3 din #TrăirileAurei, plus scriu cât mai apuc și mai pot la continuarea romanului #EuȘiatât. Și să se mai zică de femei că nu-s multitasking! Mulți cred că dacă ești scriitor altceva nu mai faci toată ziua, decât stai și scrii, aștepți să te viziteze muza, visezi cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți. Da, faci și asta, mai ales la început, după un timp însă mai revii și cu picioarele pe pământ. Realitatea e alta, viața ta-i neschimbată, merge înainte în același ritm.
M-am uitat în cuptor, crema-i aproape gata, mmm, ce bine miroasă! Max iar mârâie și tresare în somn. E o zi ca oricare altă, obișnuită, din viața unui fircălitor…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
09/10/2021

Sunt o hapsână, avidă, rapace. O nesătulă. Pentru că…
N-o să mă satur niciodată de mirosul curat, proaspăt, al rufelor puse afară la uscat. Nici de soarele cald, blând și tandru din octombrie, de toate apusurile și răsăriturile lui. Nici de culorile toamnei, de adierea vântului, de râsetul copiilor și de oamenii buni. N-o să mă satur niciodată de tandrețe, de gesturi frumoase și de iubire. De îmbrățișări. Nici de peisaje, de natură, de nori, de cer, de stele și de lună, de nopți adânci, de seri târzii. De focul jucăuș din sobă, de mirosurile vii.
N-o să mă satur niciodată de clipa prezentă, de viață, de tot.
Sunt o hapsână, o avidă, o rapace.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/10/2021

Gata, mi-a fost restabilită încrederea și speranța-n oameni, nu pot să neg. Dar mi-am dat seama după reacția mea (mi s-au umplut ochii de lacrimi) cât de acrită, neîncrezătoare și plină de lehamite am devenit și eu. Eu optimista – cică incurabilă – , aproape m-am lecuit… Cât de repede te molipsești de tot ce-i în jurul tău, cum indiferența și răceala nu doar că te ating, ba chiar le iei și tu!

Scriam la începutul școlii despre puștiul ăla ce-n autobuz mai că nu m-a împins să-și facă loc, să se așeze el cât mai degrabă pe scaunele goale și cum s-a tolănit apoi, indiferent.

Eh, ieri, deși era iarăși aglomerat, când au urcat doi bătrânei dintr-o stație, nu două persoane, chiar trei s-au oferit rapid să le cedeze locurile. M-a înduioșat și m-a surprins atât de tare gestul de respect și empatie, de bunătate, dacă vreți, încât n-am știut cum să privesc mai hotărâtă geamul, să nu se vadă că mi-au dat lacrimile.

Ne înrăim, ne acrim, ne izolăm, devenim indiferenți…

Și totuși, așa cum o simplă rază de soare, ce-ți atinge fața, blând, într-o zi mohorâtă și rece de octombrie și te simți dintr-o dată încălzit, tot așa un gest simplu, de bunătate, îți încălzește inima. Îți redă speranța.

Hai, fruntea sus, nu suntem chiar de tot pierduți.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

08/10/2021

Niciodată, da’ niciodată nu lăsați mâncarea pe foc și să răspundeți la telefon. E rețeta perfectă pentru o oală arsă scrum, cu tot ce-a mai fost în ea și pentru un fum dens, de să-l tai cu cuțitul în toată casa. Eh, asta e, măcar știu că acum, la cât e de afumat, nu mai prinzi nici urmă de drăcușor din beci și până-n pod! Nimic, da’ nimic n-a rămas neafumat. 😳 Și după ore întregi de aerisit, cu toate geamurile și ușile deschise, încă miroasă a fum. Da’ culmea e că începe să-mi placă, îmi amintește de zahărul ars pe plită, când n-aveam nimic dulce, ăsta era desertul rapid.
Voi? Bine, sănătoși? Nimic, nicio pățanie? 😁☺️

Cu drag și cu iubire,
Aura.
06/10/2021

M-am apucat să fac clătite (știți voi, astea nu îngrașă, numa’ rotunjesc! 😜), mai ales că am învățat să pun un pic de scorțișoară în aluat (Laurențiu, tu ești vinovat dacă mă rotunjesc prea mult! 😁) și-s bestiale, mănânci și-ai tooot mânca. Bătând io de zor aluatul, a-nceput să mă doară mâna dreaptă și-am schimbat-o. Și-mi dau seama, (ascultam între timp și-un podcast) că băteam mai bine cu mâna stângă decât cu aia dreaptă. Ce-a fost ciudat a fost nevoia imediată ce-am simțit-o, de-a scrie ceva cu mâna stângă. Culmea e că au ieșit cuvintele așa, direct, n-a trebuit să mă gândesc cum să le leg sau cum să le așez. Bine, parcă-i scris de copil de câțiva ani 😂, dar a fost ciudat.
Și oricum, clătitele-s parcă și mai bune. Ai tooot mânca.
Voi? Ce mai faceți? Ceva experiențe ciudate, ceva deosebit? ☺️

Cu drag și cu iubire,
Aura.
05/10/2021

Eu, băncile din lemn și perioada asta din an… Aceleași frunze spulberate de vânt, același joc de lumini și umbre. Tremur. Și nici nu e chiar atât de frig. Măcar e soare. Cu dinți, ce-i drept, dar măcar e. Interesant felul în care universul se joacă, cum te aduce în situații asemănătoare, cum prima oară nici nu-ți dai seama de ce e totul atât de familiar. Un nod în stomac, lacrimi în ochi, frică, te năpădesc întrebări. Oare ce caut eu, aici? Oare cum și dacă o să mă descurc? Și-ți amintești altă împrejurare, în care erai fix la fel. Speriată, nesigură, tristă, cu sufletul plin de îndoieli.
Hai, fată dragă, termină. Adună-te. Nu mai ești neputincioasă, ai și-o haină mai groasă, nu mai ești chiar singură, printre străini, chiar dacă acum așa se simte. Măcar acum înțelegi ce vorbesc.
Oricum, dacă ar fi s-o iau de la capăt, probabil aș face la fel…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/10/2021

Uneori n-ai nevoie de nimic altceva decât de un surâs, de o îmbrățișare. De o simplă încurajare, de un umăr pe care să-ți pui obrazul și să suspini adânc. E destul să auzi „Nu-ți face griji, ne descurcăm, trecem noi și peste asta” și deja prinzi curaj. Simți că nu ești singur. Simți că ai pe cineva alături, ai pe cine te baza. Ai cu cine discuta. Iubirea se vede și se simte nu doar prin „Te iubesc”-uri fără număr, ci mai ales prin ceea ce faci când dai de greu, de felul în care reacționezi. În locul unui „te iubesc” din ăsta plat, prefer s-aud „Sunt aici, orice-ar fi, eu te susțin”.

S-avem o săptămână minunată, plină de susținere și de curaj.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/10/2021

M-am uitat pe prognoză, dacă ploua în continuare n-aveam nicio tragere de inimă să ies, deși Max mă cam îmboldea și se uita la mine cu ochișorii ăia-i lui de milog, cărora greu pot să le rezist. Ca noroc că după 7 p.m. arăta că ploaia se oprește, m-am urnit cu greu și am plecat. Max, voios mare, io așa, mai târâș-grăpiș. N-am chef mai de nimic zilele astea, de când ropotește ploaia și vântul urlă de nebun. Știți voi, când ți se face lehamite de frig și umezeală și ți-e dor de-un petic, doar de-un petic albastru de cer. Când te uiți pe geam și vrei să stai doar în casă, în halat și papuci și-ți vine să te ascunzi sub plapuma caldă, c-o carte bună-n mână, c-o cană de ciocolată fierbinte pe care să o savurezi, (fără mustrări de conștiință c-o să te îngrași), cu timp destul la dispoziție, fără grabă, fără griji, fără distrageri, fără bătăi de cap.
Dar când ai un câine, e musai să ieși. Și nu-mi pare rău. Cerul s-a colorat spectaculos, mi-a oferit o explozie de culori, iar după ploaie aerul s-a curățat, s-a limpezit, s-a înmiresmat. N-a fost nici cald, nici frig, a fost numai bine. Și extraordinar de frumos.

Cu drag și cu iubire,
Aura
03/10/2021

Îmbrăcată de fiecare dată impecabil, întotdeauna cu o bluză albă cu guler brodat, sau cu fundă, sau un guleraș forjat, toate după o modă veche dar elegantă mereu, cu fuste croite frumos, simplu, dintr-un material care probabil azi nu se mai găsește, cu pantofi cu baretă și un pic de toc mai pătrățos, lucind de curățenie, fără urmă de praf sau de noroi, cu o vestă asortată, adusă de spate, mică, firavă, albă ca neaua pe cap, înarmată cu ustensile adecvate și mănuși galbene, pentru grădinărit, bătrâna ce locuiește în casa impozantă de pe colț mereu curăță, trebăluiește ceva. Plivește buruienile din grădina micuță din fața casei, sau scoate mușchiul dintre dalele de pe trotuar, sau dă cu alb peste vopseaua scorojită, sau șterge, curăță ceva. Chiar dacă se vede că-i veche, că are nevoie de reparații mai zdravene și de-o mână de bărbat, casa ei impozantă, mult prea mare pentru o bătrână singură, strălucește mereu de curățenie. E prea curată ca să poți spune că-i în paragină. Și n-am văzut niciodată pe nimeni altcineva s-o ajute. Azi venea de la cumpărături, pe bicicleta ei veche, dând agale din pedale. A intrat prin ușa laterală, lăsând în urma ei un vag miros de mosc.
Geamurile-s toate acoperite de draperii grele, nu poți să vezi nimic în interior, probabil în spatele zidului mare, care-i înconjoară proprietatea are și-o grădină mare. Casa are și dependințe, probabil acolo au locuit servitorii pe vremuri. Acum e numai ea. „Ducesa”-i spun eu, deși știu că nu-i așa. Sunt oameni care inspiră noblețe și eleganță, fără să fie nobili cu adevărat. Iar când o văd atât de mică și firavă, venind de la cumpărături, mi-o imaginez stând singură, la o masă mare, acoperită cu o față de masă impecabilă, cu pahare de cristal, tacâmuri de argint și farfurii de porțelan desenate cu fir de aur, savurându-și cina, sorbind câte o gură de vin. Sper doar să fie fericită, în singurătate a ei.

Este una dintre cele mai impozante case de pe stradă. Ce mi-ar plăcea să știu povestea ei!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

01/10/2021

De 1 octombrie am făcut primul foc. Doamne, și ce-mi place mirosul! Un pic a ruginit, un pic a fum, a funingine, un pic a început. Chiar dacă sunt ultimele trei luni din anul ăsta, care a zburat, nu știu de ce eu simt că-i un început. De lună, de toamnă, de tot ce vrem noi. Am stat cuminte-n fața sobei, așteptând prima scânteie, prima flacără, cu cafeaua în mâini, strângându-mi la piept înfrigurată halatul gros, fără cordon, Max a făcut o adevărată pasiune să-l scoată rapid și să fugă cu el, iar când am văzut jarul roșu, scânteietor, mai că mi-a venit să bat din palme, ca un copil. Apoi am tras draperiile și-am fugit repede-n pod. Cerul parcă a luat și el foc. Un început. De lună, de toamnă, de tot ce vrem noi. S-aveți o zi frumoasă ca un răsărit, oameni buni!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

01/10/2021

Aud alarma pornind încetișor, treptat se mărește volumul, mă-ntorc pe partea cealaltă, țâfnoasă că-mi întrerupe somnul, îl caut cu cotul pe Adi să-l atenționez, dar nu-l găsesc, sigur s-a dus la baie și-a uitat-o pornită, mormăi io. Când văd că insistă și insistă și sunetul e tot mai deranjant, mă ridic să-i caut telefonul pe noptieră. Nu-l găsesc. Dar stai, sunetul vine de pe noptiera mea… Trec repede pe partea cealaltă și văd. Telefonul meu sună săracu’ disperat, Adi era plecat demult. Sar din pat, era alarma mea. Deja-s cu 10 minute în întârziere. Mă-mpiedic de-un maimuțoi cărat de Max pe scări, calc prin bucătărie pe ceva ce scoate un sunet sfâșietor, o altă jucărie chițăitoare (oare de ce i le tot cumpăr?) și găsesc butonul de cafea. Apăs răsuflând ușurată. Salvarea mea. Bună dimineața, oameni buni! La voi cum e?

La fel de liniștit?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

30/09/2021

Un experiment trist de adevărat

„Într-o dimineață rece de ianuarie a anului 2007 în stația de metrou  „L’enfant Plaza” din Washington și-a făcut apariția un tânăr violonist. Artistul nu ieșea cu nimic în evidență în peisajul cotidian. Un tânăr care încerca doar să strângă niște bani de buzunar… Și-a scos vioara și apoi a lăsat cutia deschisă în fața sa. Tânărul violonist a cântat mai multe piese din Bach, timp de aproape o oră. În tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin stație în drumul lor către serviciu. Fiecare dintre ei a reacționat diferit. După trei minute un bărbat își dă seama că tânărul este talentat și interpretează o arie deosebită. S-a oprit pentru câteva clipe, iar apoi și-a continuat drumul către serviciu. După alte patru minute, violonistul primește primii săi bani din acea zi. O femeie aruncă în cutia viorii un dolar și își continuă drumul fără să se oprească. După alte câteva minute un tânăr poposește mai mult timp în fața violonistului, se uită apoi la ceas și pornește mai departe. Zece minute mai târziu, un băiat de trei ani se oprește în fața tânărului, însă mama sa îl trage grăbită de mână, deși copilul se oprise fascinat de muzica violonistului. Mulți alți copii au reacționat aproape la fel în momentul în care au trecut prin fața tânărului muzician. Însă, fiecare părinte, fără nicio excepție, i-a forțat să meargă mai departe. După 45 de minute tânărul violonist încă mai cântă din celebrele piese de Bach. Bilanțul: doar șase persoane s-au oprit din drumul lor și au ascultat preț de un minut sau două sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toți au continuat să meargă mai departe. În total, 32 de dolari. După o oră de cântat, situația a rămas neschimbată. Nimeni nu a aplaudat, nimănui nu i s-a părut nimic ciudat sau ieșit din comun. Nici măcar o persoană din toate cele două sute nu a întârziat mai mult de cinci minute în fața tânărului violonist. Nimănui nu i s-a părut o apariție extraordinară acest spectacol. Prea ocupați pentru a ne opri și a recunoaște un geniu… Vioara la care a cântat tânărul din metroul din Washington este un Stradivarius și valorează peste 3,5 milioane de dolari. Însă nu acest fapt ar fi trebuit să fie recunoscut, în primul rând, de trecătorii matinali ai metropolei americane. Tânărul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecși și dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decât violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii din acest moment. Însă, nici faptul că niciun trecător nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezintă păcatul cel mai mare al celor peste 200 de trecători din stația „L’enfant Plaza” din Washington. Cu două zile înainte de acest experiment, Joshua Bell a cântat la teatrul din Boston cu casa închisă, iar un bilet la concertul sau a costat cel puțin 100 de dolari. Ceea ce rataseră toți trecătorii din stația metroului din Washington era una dintre cele mai excepționale interpretări muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretând pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scăpat tuturor celor grăbiți spre muncă. Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul american Washington Post. Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritățile oamenilor, percepțiile și gusturile lor. Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel puțin câteva întrebări, mai mult sau mai puțin retorice: cât de dispuși suntem să recunoaștem frumusețea unui lucru într-un mediu comun și la o oră nepotrivită? Un lucru mai are aceeași valoare pentru noi dacă îl desprindem de locul în care s-a consacrat? Putem recunoaște talentul și geniul într-un mediu cât se poate de obișnuit? Nu trecem de prea multe ori pe lângă lucruri magnifice fără a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obișnuit să recunoaștem o calitate sau un merit doar atunci când acelui lucru i s-a pus deja o etichetă și e recunoscut „oficial”? Cum ne recunoaștem valorile și cât preț punem pe ele? Pentru a întări puterea acestui experiment trebuie spus că stația de metrou „L’enfant Plaza” este situată în centrul orașului Washington, acolo unde este concentrat întregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin stația de metrou erau persoane cu o educație culturală cel puțin de nivel mediu, ei fiind analiști politici, project manageri, finanțiști, consultanți politici sau directori de departamente. Ce putem înțelege după ce am aflat despre acest experiment? Înainte de toate, cred că rămânem cu un gust amar. Ne-am fi dorit să nu se fi întâmplat așa… Ne-am fi dorit ca măcar un singur om să se fi oprit pentru mai mult de două minute în fața violonistului. Concluzia acestui experiment este una trist de adevărată: dacă nu avem timpul și aplecarea necesară pentru a ne opri măcar preț de cinci minute (asta în cazul în care nu putem să îl recunoaștem pe deplin) în fața unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cântând una dintre cele mai înălțătoare melodii compuse vreodată, la cel mai de preț instrument fabricat de om vreodată, atunci la câte alte lucruri minunate nu dăm cu piciorul în fiecare zi, câte alte lucruri cu adevărat frumoase și înălțătoare nu ratăm zilnic pentru că nu avem timp să le observăm sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaște. Pierduți în graba noastră zilnică minoră, în fuga permanentă de autentic, în ascunderea din care nu mai avem timp să ieșim, noi, copiii societății moderne acaparați în totalitate de informație și tehnologie, am uitat să mai privim în jurul nostru detașați, am uitat să învățăm să nu ne mai grăbim, să nu mai alergăm tot timpul. În fuga noastră permanentă de autentic am ajuns să avem nevoie de etichete și de mărci pentru a ne putea ghida în viață, în lumea valorilor. Iar drama noastră este că toate etichetele și mărcile care ne ghidează viața sunt puse de alții, rareori de noi. Avem nevoie de recunoașterea unui instituții precum Atheneul, care să găzduiască un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare. Dacă Joshua Bell nu se află în incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu îi acordam atenție și nici nu îl aplaudăm. În schimb, batem din palme minute în șir la concertul unui Joshua Bell, fără să fi înțeles sau trăit poate mare lucru din muzica sa, doar pentru că așa se face, așa face toate lumea, așa trebuie să fie făcut…”

Sursa: ziare.com

Cu drag și cu iubire,

Aura.

25/09/2021

Pentru că am tot dat de problema asta în ultima vreme, am zis că-i musai să scriu despre ea, sper să ajute cât mai multă lume care încă nu știe despre ce și cum ar trebui să facă. Mai ales că nimeni nu-ți spune dinainte, nici nu se obosesc să te informeze, nici angajatorii, nici interimurile, considerând că-i treaba ta să-ți bați capul dacă vrei să iei banii cuveniți.

Când suntem tineri, sănătoși și în putere nu ne prea gândim la ea, dar uite că mai îmbătrânim, apar boli, se întâmplă accidente. Când te muți într-o țară străină, trebuie să-i știi legile, ce anume ai de făcut în caz că… Și nu prea știm, din păcate. Io, din proprie experiență și din ce-am învățat pe pielicica mea, am zis și susțin în continuare că-i bine să te înscrii din start, imediat, la o casă de asigurări de sănătate – ziekenfonds sau mutualiteit și la sindicat – vakbond. Treaba ta pe care și cum o alegi, pe ce criterii, doar să fii înscris. Într-adevăr plătești o cotizație dar ești măcar liniștit.

N-o să uit niciodată ce mi-a spus un belgian când, după ce-am venit aici, ceva n-am făcut cum trebuia și-am exclamat, tot io, indignată: „Da’ io n-am știut asta!” „Faptul că nu știi nu te scutește de responsabilitate sau de vină, e datoria ta să știi!”, mi-a răspuns zâmbind, cam crud și satisfăcut. Dar a avut perfectă dreptate.

Ce mulți nu știu este că, în cazul în care ești bolnav, ok, primești un atest de la medicul curant pe care-l trimiți la locul tău de muncă, cât mai curând posibil, „Afwezigheidsattest”, (eu fac întotdeauna copie după el, că se mai întâmplă să se „rătăcească” și să spună că nu l-au primit) dar, în cazul în care lucrezi prin interim, sau ai contract determinat, sau ai un statut diferit (poți fi „arbeider” – muncitor sau „bediende” – funcționar) și ești în imposibilitate de muncă mai multe săptămâni, musai trebuie anunțată ȘI casa de asigurări de sănătate – MUTUALITEIT, pentru că ea plătește concediul medical pe mai departe, nu firma pentru care muncești. Depinde de contract, nu știu cum este pentru fiecare caz în parte, dar tocmai de asta e bine să vă informați din timp.

La înscriere ca membru primiți un dosar cu acte de tot felul, cu vignete, care au datele voastre personale, dar și un altfel de atest: „Getuigschrift Van Arbeidsongeschktheid”, care trebuie completat de medicul curant și trimis la medicul muncii de la casa de sănătate de care aparțineți, Partena, Bond Moysen, Neutraal Ziekenfonds, Christelijke Mutualiteit etc. Eu m-am învățat minte să-l trimit recomandat, cu ștampila poștei pe care se vede data clar, e un termen de 48 de ore ca să fii eligibil de plată, altfel pot invoca motivul că n-a fost trimis la timp și ești penalizat câteva zile.

Și nu uitați, faptul că nu știți, nu interesează pe nimeni, nu-i o scuză, nu-i un motiv, VOI sunteți cei în pagubă, voi sunteți cei care n-o să fiți plătiți.

Să vă fie de folos!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

24.09.2021

Învățați-vă copiii să fie îndrăzneți, cutezători, dar învățați-i și buna-cuviință, respectul. Față de cei mai în vârstă, față de colegi, față de cei mai slabi. Să fie dezinvolți, să fie liberi și netemători. Dar să știe și să aibă o urmă, doar o urmă de timiditate în fața celor mari, să-și folosească mintea, nu coatele să-și facă drum. Să nu le fie rușine de cine sunt, dar să știe să facă diferența. Între a fi nerușinați sau politicoși. Poate că politețea a ajuns un concept prăfuit, poate că nesimțirea trece drept îndrăzneală, poate că acum să dai din coate e mai important decât să cedezi un loc în autobuiar confortul propriu primează. Poate… Dar educația primită se va vedea mereu, indiferent cu câte haine scumpe crezi c-o poți înlocui, cu câte case impunătoare sau mașini luxoase. Poți să ai o tunsoare ultra-șmecheră și papuci de firmă, un telefon scump de care ești lipit și un ghiozdan cu siglă. Dacă n-ai bun-simț, le cam ai degeaba.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

22/09/2021

E destul de evident că nu-s întreagă la cap, nu? Și io văd asta, cu ochiul liber, d-apoi voi? 😜 Când viața mea-i faină, da’ faină rău de tot, fac ce vreau, când vreau, zburd ca o căpriță pe câmpii cu fluturii și printre flocirele, nu mai am mari responsabilități, decât de-alea soft, când în sfârșit am timp de mine și de pasiunile mele, hop, atunci fac câte ceva și-mi complic existența, singură-singurică, cu mânuțele astea două alduite și căpuțu’ ăsta dus. Cum unde? Cu pluta, pe Someș! 😁 Anul trecut, în septembrie, după cum știți, mi-am luat câine. Cum și în ce fel complică dumnealui și tulbără o viață, cred că nici n-are rost să mai explic, mulți deja știți. Și amu, în timp ce scriu îmi roade șlapii și mă ceartă, să-i dau jos… 🙄 Bun. Anul ăsta, tot septembrie, m-am mai înscris și la școală. Mâine am alt test, deja două am dat și mai trebuie, tot săptămâna asta, să-mi găsesc un loc de stagiu, iar luni am alte două examene, plus de învățat un curs on-line… Cred că o să fac scurt-circuit. Cum unde? La căpuțu’ ăsta, care nu-i întreg! N-am putut sta io cuminte, pă curu’ meu, liniștită, să zburd doar pe câmpii? Pa zburdat, pa viață liniștită. Am complicat-o într-atât de tare de zici că-i labirint, nu numai că nu mai găsesc ieșirea, uneori nici nu mai știu pe unde s-o apuc.

Eh, asta e, am mai fost eu într-un labirint, Lithica, din Menorca, și când m-am săturat de el și de umblat aiurea, m-am cățărat frumos deasupra lui și am ieșit. 😉 O să găsesc io și acum o soluție, sper. ☺️ Dacă nu, asta e, când încep să postez articole incoerente, să știți că m-am scurtcircuitat de tot. ⚡⚡⚡

Cu drag și cu iubire,

Aura

22/09/2021