Aerul devine tot mai apăsător, oamenii tot mai agitați. De peste un sfert de oră stăm pe loc, autobuzul – mult prea aglomerat – n-a mișcat defel. Doi băietani dorm duși, unul cu capul pe spate, căzut în pic într-o parte, altul cu gâtul aplecat tare în față și bărbia în piept, sper să nu cadă în nas când autobuzul pornește. Vai de cefele lor și gâtul înțepenit! Fata din fața mea ascultă muzica prea tare, o aud și eu, din spate, majoritatea călătorilor stau pe telefon. Măștile mai coboară, le mai reașază, toți devenim tot mai nerăbdători. Clar, o să întârzii, ceea ce detest, tocmai de asta am luat autobuzul c-un sfert de oră mai devreme. Sfertul ăla s-a dus. Încerc să mă abțin să nu mă mai uit la ceas, oricum n-am ce să fac.

În sfârșit autobuzul pornește, c-o smucitură (bine că băiatul adormit s-a trezit chiar la timp), în intersecție văd cauza întârzierii, e plin de mașini de poliție, pompierii spală asfaltul, un polițist dirijează circulația, a fost accident. Răsuflăm ușurați când trecem de „nod”. Mă uit la soare cum se înalță tot mai sus, nu-i cald dar cu siguranță va fi. Încep să regret că mi-am luat blugii, mai bine era o fustă. Asta e.

Cobor grăbită în stație, când să traversez, tanti ce dirija circulația pune stopul fix în fața mea. Vede și mă aude că suspin adânc, întoarce vinovată privirea, deși ea își face doar treaba. Pășesc larg, grăbit, ajung în fața școlii la fix, dar până ajung și în clasă, am întârziat. Toți ochii se-ntorc spre mine. Mda, și de asta detest să întârzii.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

09/09/2021