Încăpățânarea mea de catâr îmi mai aduce și câte ceva bun, nu mă las cu una, cu două. Chiar dacă cu greu am pornit de-acasă (și tot greu ne-am și întors), n-am renunțat la plimbarea de seară, nici n-am scurtat-o, cu toate că, după un acces de tuse rămân sleită de puteri, stoarsă ca o lămâie-n pumn. Alaltăieri am crezut că-s mai bine, dar ieri am fost dintr-o dată rău, am tușit mult și-am obosit foarte tare. Azi am fost între cele două stări, nici prea rău dar nici prea bine, aștept să-mi treacă odată și să scap. Îmi tot promit c-o să mă apuc de alergat, dacă ceva-mi lipsește tare, asta e, să pot iar să alerg. De asta n-am vrut să renunț nici la plimbare, dacă aș mai face și asta, apoi chiar c-aș deveni o sedentară și nu vreau. Plimbările cu bicicleta și alea îmi lipsesc, dar cu Max n-am cum, mi-e prea milă de el să-l las acasă și io să plec. Dar e totuși bine că-s încăpățânată și nu renunț ușor. Oricum, am prins o fereastră între ploi și-am scăpat, de data asta, neudați. Dar mai-nainte când am fost pe terasă am văzut că iar se adună norii. Probabil iar va ploua.

În România sunt vijelii, în alte locuri sunt incendii, proteste, hărțile iar se colorează-n roșu, sunt fel și fel de probleme. Nu-mi vine să cred că mă gândesc cu regret la 2020, care față de anul ăsta, pentru mine a fost mai bun, mai liniștit. Suntem ca într-o oală cu presiune, tot așteptăm să se mai elibereze din tensiune, să mai scadă încordarea, stresul, frica, să mai…

Așteptăm să ne facem bine, așteptăm să treacă, așteptăm să fie ca înainte. Dar, din păcate, io cred că degeaba așteptăm.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

02/08/2021