E uluitor cât de repede se curăță cerul, uneori, cum nu se mai vede nici urmă de nor, ploile torențiale și rafalele de vânt au dispărut de zici că nici n-au fost, mărturie sunt doar bălțile rămase, ici și colo, labele ude ale lui Max ce musai să le tropăie și șezlongul meu încă umed, de pe terasă. Totul se liniștește, se așează, se pregătește de apus, inclusiv Max care, așa ud, mi se cuibărește-n brațe, după care suspină adânc, satisfăcut. Cu tot cu lăbuțele ude, e cald… Mă dor ochii de la soare, mă încrunt ușor, lăcrimez și-apoi zâmbesc. Nu pot să mă abțin să nu-l privesc, astrul meu favorit, mingea mea uluitoare de foc, ce mă încântă mereu, când apune. Un avion trece răzleț pe deasupra mea, tulburănd liniștea, apoi clopotele bat rar, de nouă ori. Cerul își schimbă repede culorile, iar eu le absorb, le integrez, le respir. Nu știu cum și de ce, când soarele apune, până și frunzele nu mai foșnesc, totul încremenește, de parcă lumea întreagă și-ar ține respirația, tace și-admiră frumusețea de necuprins.
A mai trecut o zi, o săptămână, iar io sper să rămână cerul la fel de curat în următoarele nopți. Vin Perseidele, cea mai tare ploaie de stele de peste an, și nu vreau s-o ratez. Mai am multe dorințe de îndeplinit…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/08/2021