Ce bine că există apus! Pot să am orice stare proastă, pot să fiu oricât de abătută și tristă, dacă văd cum apune soarele, mă liniștesc. Odată cu el parcă se scurg grijile, odată cu el apun supărările. Odată cu el cobor și eu, în mine, apun, mă scufund.
E prea multă frumusețe în zare, ca să mai stai supărat.
Un zâmbet răzleț înflorește într-un colț de gură, ochii mijiți, luminează și ei. Vezi atâta splendoare, nu poți decât să te bucuri și să mulțumești.

Auzi cicliștii juniori cum, după cursa antrenament, râd, povestesc, se felicită unul pe altul, parcă-s un cârd de gâște sfătoase. Părinții răbdători, îi așteaptă să-i urce-n mașini, bicicletele-s prinse în spate, pe suportul special. „Doei! Tot volgende keer! – Pa! Pe data viitoare!”, auzi răzbătând din parcare glasurile de clopoței. Dezinvolți, prietenoși, liberi, sportivi, toți îmbrăcați în același echipament, copii frumoși, de ți-e mai mare dragul de ei.
Soarele a dispărut după nori. Max s-a jucat în peticul lui – și-al nostru – de iarbă preferat, e o iarbă moale, parcă de catifea, în care te scufunzi, îmi place să pășesc desculță prin ea. Știu, așa vreau să fie grădina mea, așa iarbă, gazon vreau să am, să-mi desfăt tălpile-n ea.
S-a lăsat liniștea. Clopotele bat. E târziu. Ne întoarcem acasă obosiți, dar mulțumiți. Liniștiți.
Ce bine că există totuși apus!

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
31/08/2021