Una caldă, alta rece. O bucurie, o supărare. O stare de bine, una de rău. Să nu mă plictisesc de prea mult bine, bag’ seamă…
Dacă ceva mă face să-mi pierd controlul, e când Max e în pericol. Tot așa cum am fost și cu Edi, spre finalul vieții lui. Când treci prin ce-am trecut cu el, (atacat de alți câini) nu mai poți fi liniștit. Io una nu mai pot să fiu. Nu în privința asta. Când văd trei dulăi fără lesă, sărind dintr-o mașină și începând să alerge de nebuni, iar moimele care-s cu ei nici nu-i bagă în seamă, că-s ocupate să-și facă selfie-uri, recunosc că n-am curaj să trec pe lângă ei. Iar când ele observă că aștept cuminte, peste un sfert de ceas, destul de departe, să-și lege câinii, dar mă ignoră și pleacă până la urmă pe aceeași cărare pe care trebuie să merg și eu (că alta nu-i, iar să zbor nu pot, nici io nici Max), cu dulăii tot dezlegați, ba mai aud și țipete, mârâituri și pe ele strigând, dramul de curaj pe care-l mai aveam, dispare rapid. Și-i înlocuit de furie, recunosc. Pe românește, mi se pune pata. Nu pot să tac. Le-am cerut să pună lesele pe câini. Atât. Să arate un dram de RESPECT. Un dram, nu mai mult. Ce-am primit? Nesimțire, tupeu, înjurături de la una mai ocoșe, celelalte două au tăcut chitic, știind că n-a fost bine ce-au făcut. No, nici io nu pot zice c-am tăcut, ce-i drept i-am spus toate urările de bine, pe românește, începând cu ea și terminând cu strămoșii ei. M-a trimis în țara mea, bineînțeles, asta-i reacția lor când nu înțeleg ce zici. Mă rog, asta e, nici eu nu pot să mă controlez, când e vorba de câinii mei, înainte Edi, acum Max. Iar frustrarea cea mai mare este că nu poți rezolva nimic. Data trecută am fost la poliție, evident că nu s-a rezolvat nimic, am rămas cu spaima și înjurăturile, cu trimis la mine-n țară etc., poliția n-a făcut absolut nimic. Însă așa cum am încheiat atunci articolul în care-am povestit întâmparea
https://aurablupu.wordpress.com/2018/07/09/prostie/
la fel o să-l închei și-acum: pe lângă cei doi dulăi Cane Corso, aș mai vrea ca și prostia + nesimțirea să doară. Da’ rău, rău de tot!
Cu nervi de data asta,
Aura B. Lupu
02/09/2021
Aura B. Lupu 
Oameni needucați sunt peste tot. Bine că s-a terminat cu bine și Max n-a pățit nimic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa este, Doamne-s mulțam, dat uite, un comentariu al unei doamne de pe Facebook mi-a făcut pielea găină: „Dorina Ana Lazar
Cumnații mei au venit la Bunești cu un Cane Corso. S-a plimbat prin curte și a dat de cățelușa noastră care era la ea în căsuță. A mirosit-o. Ea a lătrat. El a printr-o de gât ,până nu a desfăcut corpul de cap nu s-a lăsat. Noi am încercat tot posibilul dar până nu a luat corpul și l-a adus „trofeu ” nu s-a lăsat. Și acum sunt marcată. Am plâns mult. Acum am un bichon. Când văd alți câini mari mor de frică. O iau în brațe și plec cu ea la mașină.” 😥😥😥
ApreciazăApreciază
Să doară nesimțirea, ce paradox imposibil! Dar îmi place să-mi imaginez. Hm! Câtă jale ar mai fi pe capul unora…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
D-apoi mie ce mi-ar mai plăcea! Și-a mea să mă doară, când ar fi cazul, că numai așa ne învățăm minte. Mulțam, Condei!
ApreciazăApreciază
Numai că imaginația e un căluț năzdrăvan care zburdă un pic dar apoi se întoarce cuminte în ieslea sa. Fânul pe care îl mănâncă trebuie să fie real, nu ca norii după care alergase până atunci. Moimele vor rămâne moime și de acum încolo, iar jalea de pe capul lor nu va fi cauzată niciodată de compasiune, regrete și empatie. Tot alții, săracii… Nu spun cine! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😁🤐🤐🤐
ApreciazăApreciază