Un exemplar din cea mai mare floare din lume ”reuzenaronskelk” – Titan Aurum sau „floarea-cadavru”, cum mai este cunoscută din cauza mirosului pestilenţial pe care îl emană, a înflorit în noaptea de 1 august 2021 la grădina botanică din Meise, nordul Belgiei.
A înflorit de peste zece ori până acum, cred că a 13-a sau a 14-a oară, după ce a fost adusă aici în 2008. Culorile acestei plante tropicale fluctuează între galben, verde şi fucsia şi pot fi admirate doar pe parcursul a 72 de ore, aproximativ, cât durează înflorirea.
Specia Titan Aurum a fost descoperita în 1878, in Sumatra, de botanistul italian Edoardo Beccari. La Meise exista două exemplare din această specie, ambele primite în dar de la grădina botanică din Bonn, Germania.
Un astfel de exemplar înfloreşte o dată la 3 – 8 ani, iar floarea-cadavru este în pericol de extincţie, motiv pentru care grădinile botanice europene fac schimb de seminţe pentru a conserva specia.
Floarea poate atinge o înălţime de 3 metri, deşi anul trecut înălţimea pe care a atins-o specia din Meise a fost de (doar) 2,12 metri.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
01/08/2021
Foto: internet

Am multe dorințe, doruri și visuri. Dar pentru luna care tocmai a-nceput, am unul, mare și lat: să ajung la mare, pe nisipul fierbinte, atât de fierbinte încât să-mi ardă tălpile și, țopăind de zor, să alerg râzând în apa sărată și să mi le scufund ușurată de răcoarea ei. Să-mi văd degetele cum se adâncesc în nisip, valurile înspumate să-mi mângâie gleznele, s-ascult nemișcată foșnetul lor. Să cuprind în ochi razele soarelui la răsărit și apus, să respir briza mării, aerul sărat, adânc, în plămâni, să-i curăț de orice urmă de boală, de orice pată, de orice „dușman”. Să-i simt cum se umflă puternici, în piept, cum se înfoaie ca niște curcani și fac gâl-gâl, fără urmă de horcăială, de hârâit, de murmur.

Cât suntem de inconștienți când suntem tineri și în puteri! Credem că sănătatea și energia ne sunt promise, pe veci, și avem voie să facem ce vrem. Dar cât ne-nșelăm!

Credeam că-s reparabilă, că inhalând gaz toxic, amoniac pentru curățenie și clor, ani de zile, n-o să pățesc nimic. Că pleurita-i o nimica toată, că astmul e pe baza de stres, că fumatul nu-i chiar atât de dăunător. Dar câte nu credeam, chiar și că pot muta munții din loc! Bine, asta când ești tânăr și sănătos.

Iar când începi să pierzi din puteri și să acumulezi boli și dureri, vorbele mamei încep și ele să-ți răsune-n urechi, să capete sens. „Ia-ți un fular, gât golaș de Transilvania, c-o să răcești! Nu umbla desculță pe ciment! Nu sta cu curu’ direct pe pământul rece, pune-ți ceva sub el, dacă vrei să mai faci copii!”. Dădeam indiferentă și agasată din mâini, ce sfaturi băbești! Dar câtă dreptate avea!

Am multe doruri și visuri, dar pentru luna august am unul mare și lat: să respir adânc aerul mării sărat, să-mi simt tălpile arse de nisipul fierbinte și-apoi răcorite în apa albastră, gleznele mângâiate de valuri, ochii umpluți de razele soarelui la răsărit și apus.

Voi? Ce doruri aveți?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

01/08/2021

Luxul și bogăția nu le-am corelat niciodată cu bijuterii, poșetuțe scumpe, haine de firmă sau pantofi italienești. Cu ceea ce etalăm, arătăm, defilăm. Din contră, un lux și-o bogăție pentru mine era aia din intimitate, cea pe care nu o vede nimeni străin: să ai așternuturi frumoase, pijamale de mătase, un halat la fel, o saltea bună, o pernă confortabilă. Întotdeauna am admirat în filme (și mi-am dorit, evident) pijamale frumoase, așternuturi colorate, pufoase, moi, ușoare, care foșnesc de parcă ar ofta când te scufunzi în ele, care miros frumos, se simt plăcut pe piele, care te mângâie și te îmbie la somn. Iar culmea bogăției asta era, să am pijamale și halat asortat, de mătase. Să mă simt bogată-n dormitorul meu. Da, pentru mine ăsta-i lux și bogăție, să simți că ești de milioane-n pijamaua ta. Pe voi? Ce v-ar face să vă simțiți bogați? Că trăiți în lux? Nu-ncepeți amu cu Lamborghini, cu case la mare, cu 5 milioane de euro-n cont, că astea nu se pun. Astea-s mofturi, da? 😁 🤪

Cu drag și cu iubire,
Aura
31/07/2021

Mă încearcă o stare de melancolie, spre tristețe chiar, de când m-am întors. N-am niciun motiv, așa, mai serios. Ce-i drept când nu te simți bine, îți cam plouă și-ți tună, și-ți fulgeră, n-ai chef de nimic. Dar aici chiar plouă zilnic, sunt într-una furtuni, cu rafale puternice, nu-i zi lăsată de Dumnezeu fără câteva ropote serioase de ploaie și vânt. Numai vară nu zici că e, parcă-s în sezonul musonilor, în Asia de sud. Aerul e înecăcios, umed, miasme fel de fel se ridică din pământ, muște multe, multe, cum n-am mai văzut până acum, țânțari și gângănii fel și fel, peste tot e o mizerie și-o delăsare de nedescris, așa mizerabil și neîngrijit orașul ăsta n-a mai fost, de când stau în el. Bălăriile îs mintenaș cât copacii, peste tot e o adevărată junglă, nu loc de plimbat, nu parcuri, nu piste pentru bicicliști, totul e înghițit de vegetația ce crește, și crește, zici că-i vrejul de fasole a lui Jack, uriași și căpcăuni mai trebuie să cadă din cer și-i oblă treabă. Măcar dacă l-ar hali pe primar, să vină altul în loc, mai gospodar! Rahații de câini sunt la fiecare pas, trotuarele-s murdare, lângă mine se construiește, iar când au montat șantierul au pus și-un WC din ăla ecologic – cică! – mobil, dar nu l-au golit niciodată, mirosul e îngrozitor. 🤢 Nici de lucrat nu mai lucrează, că-i „bouwverlof”, concediul din construcții, adică.

Coșurile de gunoi sunt doldora, negolite, jeg și mizerie peste tot, muște și ciori la fel, adică toate semnele neîngrijirii și delăsării.
Curețenie și orânduială ca-n occident? Ha! Da’ de unde! Un cătun ordinar.
Ca noroc că dă Dumnezeu, pe lângă atâta ploaie și vânt, câte-un apus de vis și-un curcubeu, măcar el mai înfrumusețează peisajul. Ca noroc!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
28/07/2021

Azi e despre dragoste și La mulți ani. Azi e despre mama. Azi e despre oceanul care bate din palme a felicitări și-și cere scuze că nu și-a găsit alt loc pe planetă decât între noi două. Azi e despre anii care ne-au împletit ființele și sufletele pereche. Azi e despre omul care mi-a desenat […]

Cafea și cel mai iubit „La mulți ani!” — Sweet & Salty

Nu m-am simțit prea bine azi. De ieri, încă de pe drum, a început să mă sâcâie gâtul, nu mai suportam aerul condiționat, e fain să ai răcoare la discreție dar e și periculos în același timp, pe o perioadă lungă de timp să tot ieși de la 22 de grade la 30 și să intri iar, nici nu-ți dai seama ce ușor poți să răcești. Plus apă rece, înghețată și topită în lada frigorifică, băută cu nesaț (iar eu chiar mă feresc acasă, nici nu țin apa în frigider, tocmai de asta, să nu fiu tentată), mi-au cam pus gâtul în pioneze, am înghițit și-am respirat cu greu. Mai ales că-i și umezeală, căldură din aia înăbușitoare, aerul e greu. Asta până am ieșit afară și-am ajuns la colțul meu de rai. Acolo am răsuflat ușurată, am putut să trag adânc aeru-n piept, parcă o greutate s-a ridicat de pe el. După ce-am ieșit din casă aveam ceață pe ochi, am fost convinsă că o să ne întoarcem repede, că n-o să pot să umblu decât foarte puțin, dar după câteva respirații adânci totul s-a limpezit, gâtul nu m-a mai durut la fel de tare, n-am mai tușit și oboseala, amețeala aia sâcâitoare au dispărut ca prin farmec. Natura chiar are puteri miraculoase, tămăduitoare. Max a zburdat ca un ied, și el e mai bine. Ne-a prins și ploaia dar n-a contat, am văzut un colț de curcubeu, a fost tare, tare bine.

Când simți că pereții casei te strâng și nu poți să respiri, chiar dacă patul îți trage cu ochiul o idee mai bună-i să ieși în natură. Ce bine c-am fost! Durerea din gât n-a dispărut chiar de tot, dar măcar acum pot să respir cum trebuie. Iar de aer condiționat nici nu vreau să mai aud, măcar o perioadă.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
25/07/2021

Cea mai grea, cea mai încărcată, cea mai cea. Și de parcă toate pregătirile, împachetările, luatul de rămas-bun de la familie, ultimele cumpărături (cum să mă duc la feciori fără ciocolată de casă, pufuleți și eugenii?) n-au fost suficiente, i s-a mai făcut rău și lui Max. Stres, agitație, alergătură. Plâns. Regret. Dar, ca să fiu sinceră până la capăt, este epuizant. Viața, ritmul din România e epuizant. Mă bucur mult că am reușit să venim, dar abia aștept să mă întorc la ritmul meu. La liniștea și pacea mea. Câte mașini sunt aici, în Dejul ăsta, nu cred să mai fie pe undeva. Lumea agitată, claxoane, înjurături, vorbit tare, lipsa de politețe, mașini întrecându-se care pe care. Fără supărare, asta-i boală la români, cum să meargă el în curul altei mașini? A, nu, nu se poate, musai să depășească, musai să se dea mare, musai să fie el primul. No, du-te nene, dă-i bătaie, pânâ-n primul cap de pod, și-apoi ne mirăm că-s atâtea accidente mortale, când șofatul în România-i un dezastru?

Io nu mă mai mir defel, când am văzut cum se circulă în România și numărul mare, mare, de mașini.

Oricum, problema mea stringentă este acum Max, sper din suflet să fie bine pe drum și să ajungem cu bine acasă. La plimbările noastre lungi, obișnuite, în natură, de care-mi este dor, la liniștea și pacea din viața mea.

Noapte bună, să ne recitim cu bine!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/07/2021

PS La mulți ani, Belgia!

Înainte de 2020 îmi doream să ajung în Bahamas, Maldive, Jamaica sau în alte destinații exotice. Anul ăsta mi-am dorit să mai ajung doar până la Nicula.
Cu fruntea lipită de lemnul înnegrit al bisericuței mici, am plâns cu suspine. De bucurie că Dumnezeu mi-a auzit ruga și mi-a împlinit-o. Am mirosit lemnul cu nesaț. Am privit prin fereștile* mici altarul unde s-a petrecut minunea, acum peste 300 de ani când, pe 15 februarie 1699, icoana Maicii Domnului a lăcrimat 26 de zile. Am intrat apoi în mănăstirea nouă cu grabă, de parcă mi-era teamă că n-o să ajung la ea, la icoană, iar când mirosul de flori și tămâie m-a învăluit, am suspinat adânc și-am plâns iar. Icoana m-a așteptat cuminte, ochii Maicii Domnului și-ai pruncului Isus i-am regăsit la fel de blânzi, la fel de calzi. Și iar am plâns…
Uite cum ceva ce părea firesc, de la sine înțeles, – vizita noastră, an de an, la Nicula – a devenit o necunoscută, o incertitudine. O cumplită nesiguranță. Dar bunuțu’ Dumnezeu știe să le potrivească pe toate și în ziua asta, specială pentru mine, am primit cel mai frumos și mai minunat dar: m-am închinat la icoană, mi-am murmurat mulțumirile, recunoștința și rugăciunile sub privirea ei, în mirosul acela inconfundabil, pe care nu l-am mai găsit niciunde-n lume, de flori, lemn încins și tămâie.
Destinații exotice, locații extraordinare, țări îndepărtate, toate-s atrăgătoare. Dar locul de unde-ți tragi seva, de unde pornește stirpea ta, unde-ți sunt rădăcinile, de unde te încarci și unde poți plânge cu suspine, de bucurie că te-ai întors la el, e unul singur.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
19 iulie 2021
*ferești – ferestre

Nu-mi vine să cred că a trecut deja o săptămână, în concediu timpul zboară, uite că au trecut 7 zile (ce-i drept 2 pe drum), fiecare clipă-i tare prețioasă, pentru toți, desigur, dar acum, aici, pentru noi e aur curat. Tocmai de asta nu-mi place să pierd timpul deloc, așteptările lungi, timpii morți, cozile interminabile mă exasperează, am senzația că-mi fură din timpul de calitate petrecut acum, aici. E și așa prea scurt, iar când ceva îl mai scurtează, devine agasant, frustrant. Se lucrează la drum, tocmai acum, în lunile de vară când toată lumea circulă, merge în concediu, temperatura-i ridicată iar așteptarea asta-n trafic, sferturi, jumătăți de oră pe câțiva km e tot mai grea. Cozile formate zi de zi parcă-s tot mai lungi sau io-s tot mai nerăbdătoare. Azi au fost doar 28 de grade, acum e ideal, 20 de grade, la ora 22, dar stând la (altă) coadă azi, la poștă, pe la amiază, am simțit că mă topesc. Măcar am reușit să trimit cărțile promise, chiar dacă am fost nevoită să stau la coadă de două ori. Stupid. Cum să nu ai (tocmai) la poștă plicuri adecvate? Iar asta am aflat după un sfert de ceas… A doua oară, după ce-am cumpărat plicurile de la un magazin alăturat și le-am scris, am stat peste o jumătate de oră, să le expediez. Măcar doamna de la ghișeu a fost amabilă, sistemul e clar nefuncțional, din 4 ghișee doar două serveau clienții, restul persoanelor (am numărat 8 în total, care erau la vedere), habar n-am ce făceau.

Când ai tot timpul din lume, ridici din umeri și zici „Asta e!”, când însă ai la dispoziție doar două săptămâni, e un pic mai greu să accepți. Mai ales când știi că se poate și altfel. De fiecare dată când văd oamenii ăia care țin paletele cu verde sau cu roșu, la drumul în lucru, pe post de semafor, în primul rând îi compătimesc, să stai pe căldura aia, atâtea ore, e cumplit, iar apoi mă enervez. Doi oameni care pierd efectiv timpul, pe care-ar putea să-l folosească muncind și care-ar putea fi înlocuiți de-un simplu semafor. Eficient. Și simplu. Nu?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

16/07/2021

Te bucuri când vezi că ceva se îmbunătățește, chiar cu pași mici, mici, de furnică (mai știți jocul copilăriei, „Țară, țară vrem ostași”? în care primeam pași de elefant sau de furnică, de pitic și de broască?). Te bucuri când observi că ceva s-a schimbat. Te bucuri când găsești ceva mai frumos, mai modern, mai bun. Sunt schimbări nu extraordinare ci modeste, dar sunt totuși schimbări. Azi am vizitat Bungărul, un alt loc, o pădure prin care mergem să ne plimbăm la fiecare vizită în țară, cu încăpățânare, chiar dacă an de an e tot mai părăsit, mai plin de gunoaie, mai năpădit de buruieni. Anul ăsta l-am găsit în plină renovare și ne-am bucurat. Cu ochii minții deja vedeam parcul ăla amenajat, curat, dichisit, cu aleile largi, generoase, felinarele retro, coșurile de gunoi, locurile de joacă colorate pline de copii, băncile îmbietoare, oamenii plimbându-se agale etc. Sunt pași mici, de furnică, dar totuși înaintăm, îmbunătățim, renovăm.

E în continuare foarte cald, 40 de grade, acum, la miezul nopții a-nceput să plouă, ventilatorul se-nvârte și face un zgomot enervant, dar nu pot să-l opresc. Ar fi prea cald. În Belgia sunt inundații mari, cum n-au mai fost, am sunat panicată băieții după ce-am primit mesaje îngrijorătoare de la voi, mă bucur că la noi e totul bine, a plouat dar nu prea mult. Zilele se scurg fără să mă gândesc ce zi e, mai că nu-mi vine să cred că-i deja joi, aproape vineri. Azi am reușit să-mi satisfac pofta cu parizerul (nu râdeți, v-am zis demult de ea), mai am 4 pofte de satisfăcut: ciocolata de casă, micii, savarina și baigli cu mac. Sunt o fată simplă, cu gusturi simple, nu râvnesc la caviar, dar sper că cele 4 au rămas la fel, schimbări în gustul lor, cel pe care mi-l amintesc, n-aș prea vrea, nici aprecia.

Max e și el deranjat de ritmul schimbat, de căldura mare, de multele ieșiri în locuri necunoscute și întâlnirile cu oameni noi. Plus stresul lui permanent că o să plec undeva fără el. Acum doarme liniștit. Ceea ce vă doresc și vouă, o noapte liniștită, plăcută, răcoroasă.

Noapte bună!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

Spectacol mai interesant decât spectacolul vieții, nu-i.

Undeva, într-o parcare la Kaufland.

Doi tineri, încruntați, preocupați, mai mult ea, el mai mult indiferent, vociferând, mai mult ea, el mai mult tăcând, ea palidă, slăbuță, el mai corpolent, cu ochelari de soare, exasperat de la un moment dat de strigătele ei, coboară apatic din mașină. Ea, șoferița, deschide ușa brusc, violent, și-o izbește de oglinda mașinii lângă care a parcat. Ea trece ca o vijelie, el strigă ceva la ea, ea dă din mâini, nepăsătoare, el o urmează, aruncând în trecere o privire spre mașina pe care ea a lovit-o și-ncremenește. Din mașină o femeie-i zâmbește larg. Are în brațe un cățel. Încurcat, nu știe ce să facă, ezită, se-ntoarce totuși la mașină, se uită la oglindă și strigă după partenera lui. Ea însă-i deja departe, așa că o urmează, fără să încerce măcar să-și ceară scuze.

Alți doi tineri, ea vrea să ia un cărucior, el nu o lasă, o prinde-n brațe pe la spate și-a sărută pe păr, pe gât, punându-și apoi mâinile peste mâinile ei. Râd amândoi.

Un bărbat coboară dintr-o rablă, toată ruginită, se scarpină între picioare, cască larg și dă cu ochii de-o femeie tare frumoasă, ce pășește ca o gazelă, c-o rochie înflorată ce-i flutură lasciv pe corpul perfect; bărbatul rămâne cu căscatu-n gât. Merge înainte dar se uită-n spate, după căprioară, până se lovește de un alt căscat. Femeia din mașină, cu cățelul în brațe, râde de-amândoi. Gazela nici măcar nu observă ce accident a provocat.

Femeia de serviciu adună mizeria de pe jos, roșie la față, transpirată, evident obosită și cu părul deranjat, înfoiat de la umezeală. Probabil de abia așteaptă să termine programul, să plece acasă, să se odihnească.

Un alt bărbat, elegant, grizonat, cu ochelari și-un pic de barbă, descarcă cumpărăturile. Nu-s multe, câteva pachete, o sticlă de vin, una de suc. Pleacă grăbit să lase căruciorul.

Cei doi certăreți se-ntorc, tot încruntați, tot supărați. Poate sperau ca mașina aia cu numere de Belgia să fi plecat deja, ea urcă fără să privească măcar spre ea, el, mai cumpătat, merge iar la oglinda lovită. Femeia din mașină coboară cu cățelul în brațe, tot zâmbind. Soțul ei, pe care-l așteptase în parcare, apare și el, la țanc. Oglinda e zgâriată un pic, bărbatul își cere scuze, soțul le acceptă și asta e. Pentru o zgârietură, ce sens ar avea să facă tam-tam? Între timp femeia certăreață privește ostentativ, fix în partea cealaltă. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Spectacol mai interesant decât spectacolul vieții, nu-i.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

14/07/2021

La fel de cald, la fel de fain, la fel de plin. De emoții, de revederi, de retrăiri. Locuri dragi, oameni faini, arome unice, cărți mult dorite. Mi-am satisfăcut azi alte trei pofte: ciorba de șelate*, covrigii cu vișine și multe cărți. Unele plăceri sunt de neegalat. Unele bucurii vin și din papilele gustative, musai să recunosc. Nu-s imună, n-am rețineri și nici nu mă abțin. Unor pofte, cu tot cu urmări, le cedez. Știu c-o să oftez când o să mă urc pe cântar, dar asta e. Măcar o dată-n an poftele astea vreau să le satisfac fără să regret. Mi-am primit și porția de cărți, altă bucurie, de-abia aștept să le citesc.

Știu că doi ani nu-s chiar atât de mulți, dar totuși e un interval destul de lung în care anumite lucruri, nebătându-te de ele, le cam uiți. Avem tendința de-a cosmetiza amintirile, de-a le colora, iar când dai inevitabil și de gri, rămâi un pic surprins și te întrebi: „Oare cum de am uitat?”. Nu am uitat de unde am plecat, am uitat doar clădirile care parcă stau gata să se prăbușească, chiar în centrul orașului, am uitat de cablurile multe, multe, atârnând de stâlpii înclinați, am uitat de podul peste Someș plin de gropi, veșnic aglomerat, am uitat de câinii străzii, de cerșetori. Gustul revederii-i iar dulce-amar… Noroc cu bucuria care-mi vine și din papilele gustative, încântate de ciorba de șelate și covrigii cu vișine și cu bucuria din provizia refăcută de cărți, care-i și ea de neegalat.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

14/07/2021

*șelate – salată

Căldură mare, 33 de grade.  În grădină însă, sub copaci, în iarbă, e numai bine, e perfect. Max e cel mai încântat, zburdă și explorează fiecare colțișor, fir de iarbă, ascultă atent orice foșnet, fiecare lătrat.  Sunt o mulțime de fluturi, aici predomină cei albi, mari, ce fâlfâie agale din aripi, de zici că le e lene sau au aripile prea mari, prea grele. Am văzut și doi  cu „coada rândunicii”, unul în spate, în grădină, altul când ieșeam din curte. Ne-am dus să aducem apă rece, de la izvorul „Buna”, apa vie, apa tinereții fără bătrânețe, unde alergam în pauze de la școală și beam din pumnii adunați căuș. Cea mai bună apă ever, ce Evian, ce Spa? Am fost și la baraj, la Someș, am vrut să-i facem prima baie-n el la Max, nu ne-a ieșit, am găsit locul ocupat. Apa era și ea cam murdară așa că am renunțat, am admirat priveliștea de sus, de pe baraj și mi-am amintit teribilismul băietanilor de-atunci, de demult, când săreau de acolo în apă și cum noi îi așteptam cu sufletul la gură să apară la suprafață și să înoate către mal.

Orașul încă nu l-am văzut la pas, primele zile-s rezervate familiei, of, Doamne, cât de bine-mi pare c-am venit! Socrul meu, după un infarct și multe alte probleme, e slăbit, noroc cu copiii și nepoții care-i umplu casa și-l mai înveselesc. Ne-a șoptit, amar: „N-am crezut c-o să apuc să vă mai văd…” Cuvintele-s de prisos, Doamne-s mulțam că ai îngăduit să ne revedem! Sunt zile intense, încărcate, dulci-amare. Nepoatele mele nu-s mai două fetișcane, sunt adulți responsabili, cu cea mare azi am stabilit cum va construi casa mea eco, verde, cu panouri solare, apa reciclabila de ploaie, cu generator de curent eolian. O casă simplă, care salvează energia, modernă, cu bucătărie insulă, open space, cu vedere spre grădina cu gazon perfect, ca de golf, c-o baie spațioasă, cu cada pe mijloc și un duș-ploaie, totul aranjat cu gust, în culorile pământului gri, bej, maro, zugrăvită-n alb, cu podele lucioase de la un capăt la altul, totul miroasă a nou, a curat, a proaspăt vopsit și zugrăvit.

Cea mică muncește, și-a luat un job de vacanță, sunt tare mândră de ea!

Am mâncat cireșe de la Cireșoaia, de la mama lor, delicioase, coapte, aromate, o bunătate! Am mâncat și cremeș făcut de mana soacră de casă, nu poți să reziști la așa ceva.

A fost o zi frumoasă, emoționantă, caniculară, un pic amețitoare pentru toți. Dar și ce dor mi-a fost de amețeala asta plăcută!

V-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura
13/07/2021

Jurnal de călătorie. Ziua 1. 10 iulie 2021
Am plecat de acasă, din Belgia, Hamme, un pic după ora 8 dimineața, dar mai întâi am mers până la capelă, altfel nu se putea. La radio au anunțat o zi foarte aglomerată în toată Europa, de azi a început în Belgia bouwverlof – concediul din construcții (de fapt de luni, 12 iulie, până în 2 august), în Franța a început vacanța de vară plus că și la olandezi e ceva, dar la cât sunt de obosită, vă spun drept că nu-mi mai amintesc ce. Dar am avut noroc. 🍀🍀🍀
Surprinzător, deși șoseaua a fost destul de aglomerată, am circulat bine, n-am dat decât de-un singur ambuteiaj, provocat de-o mașină defectă, în rest, pe ici, pe colo s-a mers mai încet, pe unde erau drumurile-n lucru, în rest chiar a fost ok. Am oprit de 4 ori, dar o singură oprire a fost de o jumătate de oră, când am mâncat, în timpul ăla, cu Max de lesă, m-am zgâit fericită la Alpii Austrieci, e prima oară în atâția ani de călătorie când i-am văzut așa de faini și clari. Vigneta am luat-o rapid, din timp, iar la intrarea în Austria GPS-ul nostru deștept ne-a dus pe-o rută ocolitoare, evitând astfel aglomerația de la vamă și admirând frumusețea satelor austriece, io recunosc că m-am îndrăgostit de țara asta încă de acum câțiva ani, îmi place foarte tare, totul e atât de curat, îngrijit, oamenii prietenoși, drumurile bune, casele mă încântă iar peisajul uneori e chiar spectaculos. După o călătorie de aproape 14 ore suntem la un hotel în Austria, destul de aproape de Viena și-am mai învățat ceva, check-in-ul fără contact, doar noi și aparatul, am confirmat rezervarea, am completat datele, am plătit și-am primit cardul de acces. Simplu, eficient, curat. Camera la fel, n-are decât strictul necesar dar e confortabilă și foarte curată,.ceea ce pentru mine-i cel mai important. A fost o zi plină, lungă și obositoare, dar plăcută, Max a fost cuminte în prima lui călătorie spre România, mai are câteva chestii de învățat (să nu latre-n toiul nopții, să-și facă treburile rapid și să mănânce când primește, fără fițe și figuri 😁😜).
Vă las acum și vă spun noapte bună, mi se cam închid ochii de somn.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
Pe curând, sper! 😊

Baiul cu locurile astea faine, în care simți că ești una cu ele, unde ești liniștit și împăcat, în armonie cu tot și toate, dar mai ales cu tine-n primul rând, unde simți nevoia să te rogi ca-ntr-o biserică și să mulțumești din suflet că trăiești pe lumea asta atât de frumoasă și că faci parte din ea, e unul singur, mare și lat: dau dependență. Vrei mai mult și mai mult să petreci timpul acolo, vrei mai mult și mai mult să stai în liniște și să observi. Să inspiri. Expiri. Să asculți păsările. Și să taci. Șșt… 🤫🤫🤫

Cu drag și cu iubire,
Aura.
09/07/2021

Doamne-s mulțam că mi-ai luminat mintea și mi-ai scos fumurile din cap, că avut-am și io, bugăte!
Haine de țifroșag, ținute-n dulap cu eticheta pe ele, tacâmuri noi-nouțe, păstrate numa’ pentru musafiri, pahare și farfurii de sărbătoare, pantofi cu talpa ca nouă, purtați numai de kiki-maro și câte alte aere și bășini în cap, să vadă lumea ce gazdă, om cu stare ești! Nu știm ce ne aduce ziua de mâine, crăpăm și rămân în urma noastră dulapuri pline cu bulendre, farfurii și lingurițe nefolosite, pahare strălucitoare, prosoape noi și așternuturi încă-n țiplă, și ce folos? Mă bucur de-un tricou de tri lei la fel cum m-aș bucura de unul care costă o sută, folosesc cu drag și bucurie tot ce am, mănânc ce-mi tihnește și trăiesc din plin. Nu mai păstrez nimic pentru zile de sărbătoare sau pentru musafiri. Azi e sărbătoare, azi io-s musafirul meu.
Nu știm ce ne aduce ziua de mâine, azi, mâine, crăpăm, și-atunci ce folos?
Voi? Ce sunteți? Gazde sau musafiri? 😊

Cu drag și cu iubire,
Aura
08/07/2021

Să te ferească sfântu’ să pui vreo întrebare în vreunul din grupurile astea de pe Facebook, că ești mâncat, cu ficat-ficat (era o reclamă amuzantă) și fulgi cu tot! N-ai ce spera sau crede că o să chiar primești și-un răspuns ajutător, n-apucă oamenii cumsecade să-ți scrie, că deja ești luat în bășcălie de ăștia care cred că asta fac și asta așteaptă, să fie „dăștăpți”. Cineva întreba care rută ar fi mai bună din Belgia spre România, mulți dintre cei care au purces la drum zilele trecute s-au plâns de multele ore pierdute pe drum, în trafic, și no, voia omul să știe alternative care să-i fie de ajutor. Să te ții nene, la ce comentarii pline de bunăvoință, bunătate și empatie au curs: „Dar de avion n-ai auzit? Prin Siria-i drumul cel mai scurt. Da’ ce, n-ai GPS?” etc. Altcineva care pleca cu avionul, uitase să includă un bagaj și întreba care ar fi costurile, dacă se prezintă cu el la aeroport. No, stai să vezi și-aici bunătate ruptă din rai: „Ți-ai uitat valiza cu ciocolata de la Action, pentru neamuri? Te costă mai mult decât biletul, dă-i pace!”.

Pe mine încă mă uimesc comentariile astea, recunosc. Încă mă întreb de unde atâta răutate, Doamne? De unde atâta lipsă de bunăvoință și de empatie? Plec cu inima îndoită, și asta trebuie să recunosc. Cred că-i primul an în care chiar dacă nu mai pot de dor, totuși mă-ndoiesc. De obicei eram plină de entuziasm și nerăbdare, eram ca o oală sub presiune, de bucurie și extaz că mă întorc în țară. Simplul gând, simpla rostire a acestor cuvinte, „Mă întorc în țară!”, mă umplea de fericire și-mi aducea lacrimile-n ochi, tropăiam pe loc de nerăbdare și de bucurie că plecăm. Acum sunt multe necunoscute, multe neliniști, multe întrebări, gustul care mă încearcă-i dulce-amar. Da, am auzit de avion, am și zburat de fiecare dată când a fost posibil, dar uite că anul ăsta nu-i, am un câine pe care nu-l pot lăsa aici, musai să-l iau cu mine, iar explicații de ce fac asta, nu mai am chef să dau nimănui. Obosești să tooot explici unor pereți goi și reci. Obosești să te explici mereu, când tu ești plin de fericire că te duci acasă, chiar și cu mașina, nu cu avionul, sau că ai cumpărat, chiar și de la Action, ciocolată pentru cei dragi, sau câteva jucării pentru nepoți, sau cafea pentru mama de la Lidl… Asta-i fix treaba ta și-a nimănui altcuiva. Dar să fii judecat pentru toate asta, e dureros.

Ferească sfântu’ să pui vreo întrebare în vreunul din grupurile alea pline de „dăștăpți” și de bogați, care zboară doar la clasa I, cumpără doar diamante pentru cei dragi și ciocolată cu foiță de aur. Domne feri!

Pe voi ăștia, amărășteni ca mine, care plecați în țară pentru că nu mai puteți de dor, nu ca să vă etalați averile și bunăstarea, nu ca să impresionați pe cineva, ci ca să vă revedeți familia, no, pe voi ăștia, v-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

08/07/2021

Am început numărătoarea inversă. E greu să descriu ce zbucium, nerăbdare, chiar și frică, de ce să nu recunosc, e în sufletul meu. N-am fost anul trecut în România, prima oară în 18 ani când am „sărit” vacanță de vară de acasă și nu a fost ușor. Am făcut însă o alegere și nu mă plâng, nici n-o regret. Regret doar timpul trecut fără să-mi văd familia, fără îmbrățișările lor, regret alea atât de scurte două săptămâni din țară, care erau ca două guri bune de oxigen. Regret toate schimbările pe care le-am văzut pe cameră la cei dragi, ridurile apărute, îmbătrânirea bruscă sau faptul că uite, o nepoată a împlinit un an și eu n-o cunosc. Celelalte doua nepoate – minunile mele trei și patru, cum îmi place să le zic – la fel, s-au schimbat, una a devenit majoră, cealaltă e atât de responsabilă, de matură, studiază și lucrează, în același timp. Nu mai recunosc în ele fetele fără griji pe care le-am lăsat când ne-am îmbrățișat ultima oară… Și e un pic cam trist. Zicem c-a trecut doar un an, dar sunt detalii care ne fac ne dăm seama c-a fost mult, mult mai mult. De-abia aștept să ajung acasă, să respir aerul ăla românesc, să văd praful de pe uliță și pe tantile de pe șanț, dac-or mai fi. De-abia aștept s-o aud pe Carla, cățelușa noastră, cum latră răgușit, să văd curtea plină de trandafiri, să-i văd pe mama și pe tata cum mă așteaptă emoționați în prag, să simt mirosul de plăcinte de la poartă, să-l aud pe socru’ cum își drege glasul, de emoție și zâmbește larg. Să aud vorbindu-se românește pe stradă, la radio, în parc. Să mănânc parizer cu muștar și covrigi cu vișine. Să simt iar că aparțin și io de-un loc, că bunii mei sunt și ei acolo, îngropați în acel pământ, să mă duc în grădină și s-o văd pe buna cu-n purcel în brațe, desculță, cu năframa legată strâmb, cu zadia pătată și pe moșu’ trecând cutea lin, cu mișcări încete, peste coasă, și-apoi
cosind. Să inspir adânc mirosul ierbii proaspăt tăiată și să zâmbesc. Să zic: „Ăsta-i mirosul ierbii de acasă. SUNT acasă.”

De-abia aștept!

Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/07/2021

Fugi mâncând pământul când cineva te face să te simțiți mic, prost, rușinat, vinovat, inferior. Nu sta la explicat, scuzat, convins că nu-i așa, că N-ARE ROST! Nu poți schimba asta, când cineva vrea să te desființeze, n-o face ca să-ți dea ție ocazia să-l convingi că nu-i așa, din contră, are convingerea aia adânc înrădăcinată că ești fix așa: mic, prost, insignifiant și inutil. Scapă rapid de astfel de persoane care te trag în jos, care râzând-glumind îți spun verde-n față că le ești inferior. Nici măcar ăia care doar îți sugerează asta nu-s de păstrat, ăștia-s și mai periculoși, c-o mână te periază în timp ce cu bâta din cealaltă mână te trosnesc în moalele capului de nu te vezi! N-ai nevoie de persoane care te trag în jos, care-ți scad încrederea în tine și te pun la zid pentru orice greșeală, pentru fiecare păcat. Nu-ți place de mine? Foarte bine, treci mai departe și caută pe cineva care-i pe placul tău. Nu încerca nici să mă schimbi, să mă modifici, să mă îmbunătățești, că nu-s automobil. Și nici nu-mi scoate defectele în evidență și greșelile pe nas, doar ca să te simți tu superior. Știi când o să dai într-adevăr dovadă de superioritate? Când în loc să judeci, o să întinzi o mână de ajutor.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
02/07/2021

Întoarcem capul și ne prefacem că nu observăm. Privim în altă parte, când nu vrem să vedem. Trecem cu vederea situații aberante, drame cutremurătoare, povești incredibile, cu un ridicat din umeri și-un dat din mână. Facem ca struțul, crezând că dacă ne ascundem capul în nisip, pericolul dispare. Abuzuri, crime, cruzimi de nedescris, monștri, personaje grotești, oameni răi și diabolici, cefe late și maieuri, cruci imense de aur, mașini de lux, bani cu toptanul, lumi întunecate, oribile, admitem că există, dar nu lângă noi. Nu în lumea noastră perfectă, frumoasă, corectă, plină doar de sclipici și fericire, pe care-o postăm cu insistență pe Instagram, de parcă am vrea noi pe noi să ne convingem de adevărul ei. Sau preferăm să credem că există o astfel de lume tenebroasă doar în filme, în cărți, în cartiere dubioase, în culturi diferite, în celălalt capăt de lume, departe, departe de noi. Pe străduța noastră frumoasă, curată, cu case cochete, cu gazon tuns perfect, regulat, cu trandafiri superbi și grădini minunate, îngrijite, toți sunt buni, toți trăiesc frumos, toți sunt zâmbitori și fericiți. Sau dacă-s nefericiți, se știu preface al naibii de bine. Auzim apoi ceva îngrozitor, ne oripilăm pe moment, ne mai scapă o lacrimă, ne felicităm că suntem sensibili, empatici și-a doua zi uităm. Ascundem, ne prefacem, negăm, ignorăm, întoarcem privirea, suntem ipocriți. Până când? Până când fapta aceea îngrozitoare ne privește pe noi sau pe cei apropiați. Realitatea aceea cutremurătoare vine și mătură totul din cale, ca un taifun. Și-abia atunci realizăm. Că tot ce credeam că se petrece doar departe, departe de noi, în alte lumi, în filme și-n cărți, era, de fapt, la un pas.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
30/06/2021

https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/

Ce scriam ieri? Că viața mea-i banală și simplă? Ha! Ia de-aci, Auruc, a zis atunci Universul, ca să nu te mai plângi. 😁

Bine, io nu m-am plâns, de fapt mă gândeam că dacă vă mai scriu mult de Max, de nori, de plimbări, rândunici, iepurași etc. o să vă iasă pe nas, așa că mai bine zic „pas”, măcar o vreme vă mai scutesc. N-am de afișat nici opulență, nici cât e viața mea de specială și extraordinară, ba am văzut azi că-ntr-o poză de fix acum doi ani purtam același tricou. Vaai, ce catastrofă, ce eroare! 😁 Pentru mine, viața mea chiar e extraordinară și minunată, asta e adevărat, cu tot cu aceleași tricouri de-acum doi, trei ani. Io n-am vreo jenă, am trecut peste faza în care voiam să impresionez cu ce am, nu cu ceea ce sunt. Am trecut acum de tot și de faza impresionării, drept dovadă am pus poza cu ia pe dos, n-am șters-o, e tot acolo, bine-mersi. Max într-adevăr îmi face fiecare zi specială, natura mă încântă mereu, sunt rare momentele în care să nu fiu recunoscătoare și bucuroasă că le trăiesc. Dar no, ce mie îmi place, poate vouă vi se pare banal, nu? O viață fără extravaganțe, fără exagerări, fără tam-tam… Văd alte postări și-mi vine să mă pitesc, io-s anostă, insipidă, inodoră, incoloră, n-am genți Gucci, n-am haine de firmă, nu-s pe cai mari, yahturi sau croaziere. Nu epatez prin nimic.

Dar hai, uite, azi a fost ceva notabil, am ieșit la plimbare – cât de banală și previzibilă pot fi, nu-i așa? – și ne-a prins o ploaie torențială ce ne-a udat până la piele, pe toți trei. Ce-i extraordinar? Nimic. A fost pur și simplu fain. Nu mai vedeam, hainele ni se lipiseră de corp, Max era zăpăcit de tunete și fulgere și ce-mi strigă Adi, printre rafale? „Ai grijă, să nu calci în bălți!”. Până la mașină nu ne-am oprit din râs.

Și nu-i asta fain? Simplu. Dar fain. 🤩

Cu drag și cu iubire,

Aura.

27/06/2021

Azi am început să citesc „Prietena mea genială”, de Elena Ferrante, e seria pe care-am lăsat-o la urmă, pentru când mi se termină proviziile pentru citit. Și da, s-au terminat. De-abia aștept să le împrospătez. Max însă-i de altă părere, mă provoacă la joacă, bineînțeles. E o seară extrem de plăcută, chiar dacă-i destul de înnorat. Nu știu ce să vă scriu. Desaga-i goală, momentan, viața mea-i acum plată, banală, fără nimic extraordinar. Poate credeți că după publicarea unui roman o duc doar într-un chef și-o veselie, să știți însă că nu e așa. Poate mulți v-ați săturat de postările despre el, despre roman și despre „Trăiri”, dar când o să-ncep să coc plăcinte, numai poze din alea o să pun și-o să vă scriu doar rețete. Parol! 😁 Până atunci, o să vă rog să (mă) suportați. Aș vrea să vă scriu doar lucruri fenomenale, geniale, dar nu am cum. Pentru că, așa cum scriam mai sus, viața mea-i de-o simplitate, banalitate îngrozitoare. N-am ce sa vă mai scriu. Momentan.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
26/06/2021

Când ți se încrețește pielea pe tine, de neputință și de fiori, când ai mâinile legate și nu poți face nimic, nu-i tocmai plăcut. Mă enervează la culme să aflu ultima veștile neplăcute, deși înțeleg dorința asta a lor de-a mă proteja, aș prefera totuși să știu imediat. Chiar dacă de aici nu am ce face, măcar un „Tatăl nostru” și-o „Născătoare” pot să zic. Am vorbit mai-nainte cu mama, luni a căzut și s-a lovit destul de rău. Iar mie mi-au zis abia azi. Tremur din toate încheieturile, nu-mi pot abate gândul de la fața ei tumefiată, de la ochii ei speriați și triști. Io am noroc că mai am un frate, nepoate, cumnata care-s acolo, cu ei, dar să-i ferească Dumnezeu de rău pe toți părinții ai căror copii nu-s lângă ei, dar și pe copiii ăștia, care-s departe, de astfel de vești. Și să dea bunu’ Dumnezeu ca nimeni să nu mai plece din țară de nevoie, să-și facă toți acolo un rost, să trăiască acolo-n belșug, în armonie și-n pace! Să dea bunuțu’ Dumnezeu!
Amin.

Aura.
24/06/2021

Astea care aveți menajeră, femeie de serviciu, fată-n casă etc. ar trebui să le pupați mâinile alea bătătorite, crăpate de la soluțiile de curățat, cu unghiile rupte, pline de zgârieturi și vânătăi, nu să le căutați nod în papură, nu să dați cu degetul peste pervaz sau tocul de la ușă și să-l ridicați triumfător în aer că uite, ați depistat locul neșters, cum făcea baba mea, sau că n-a împăturit hainele la dungă, după ce ore-n șir au stat în abur, în picioare și le-a călcat. Pentru că datorită mâinilor astea, bătătorite, pline de vânătăi și julituri, ale voastre-s curate, îngrijite, frumoase și-aveți unghiile date cu lac. Nu le mai tratați cu superioritate și îngâmfare, nu le mai batjocoriți. Nu le mai considerați servitoare, pentru că nu-s. Sunt ajutoarele voastre prețioase-n gospodărie, nu slujnice, nu bătaia voastră de joc. Ele prestează niște servicii pe care voi le plătiți cu mai nimic și pe care voi nu le faceți din diverse motive, unul poate fi și că n-aveți chef, că vă permiteți sau că pur și simplu v-ați ajuns. OK, bravo, bine că puteți, dar nu uitați de unde ați plecat, nu uitați că femeia aia care vă curăță vouă WC-ul e tot un om, nu-i un robot.

Știți cum se zice, caracterul unui om îl vezi după felul cum tratează animalele și pe cei care-s mai jos decât el.

Azi, fără drag și fără iubire, că nu-mi vine, no!

Aura.

23 iunie 2021

Încerc să scriu câteva cuvinte de minute bune, cred c-a trecut o juma’ de ceas, Max nu mă slăbește, vrea să ne jucăm cu mingea, ce scris, e plictisitor! Ca noroc că s-au pus trei porumbei pe casă și-i atent, măcar o vreme, la ei. Un nor îmi atrage atenția, are o formă ce-mi amintește de-un dragon. Sau șarpe? Balaur, zmeu leu-paraleu. 😁 Cu imaginația mea bogată pot să văd orice. Auriul apusului îmi mângâie fața, capăt o liniște, o pace, o împăcare aparte în lumina lui. Turla bisericii se conturează și ea mai bine, copacii foșnesc iar frunzele devin roșii, sângerii. Mă tot întreb de fiecare dată ce copac are astfel de frunze, însă uit să caut pe internet. Contrastul dintre verdele puternic și roșul ăsta sângeriu e de mare efect, cine-a plantat copacii a știut bine ce-a făcut, îi mulțumesc în gând pentru frumosul peisaj ce i-l oferă unei visătoare, care seară de seară stă și se zgâiește la ei, la cer, care ascultă păsările, se joacă cu cățelul, mai face câteva poze și scrie câteva cuvinte, pentru voi.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
10/06/2021