Și m-aș duce, m-aș toot duce! Așa un drum și-un peisaj te face să uiți unde ești și câți pași faci, nici nu prea contează, dealtfel. Mai trece câte-un biciclist vâjâind pe lângă tine și-ți amintești că nu ești chiar singură pe lume, cum începi să simți și să crezi. Și culmea, sentimentul ăsta de singurătate nu-i deranjant, din contră, chiar îți place. Poți admira o veveriță-n voie, ce face acrobații, sare de pe-o cracă pe alta, ești atât de fascinată de apariția ei că uiți și să-i faci poze. Râzi când Max sare speriat de un fazan, ce-i zboară pe dinainte și-apoi, înciudat, îl latră. Degeaba, fazanul s-a făcut nevăzut. Un fluture îți dă iar târcoale, întinzi mâna dar nu se așează de data asta, tot Max e vinovat, sare să-l prindă. Aerul e dulceag, înmiresmat de niște flori care au înflorit și-n primăvară, nu știi ce sunt, probabil doar bălării, dar parfumează aerul și asta contează. Când Max nu mai sare și nu mai aleargă ci pășește agale, lângă tine, îți dai seama cât de departe-ați ajuns, a obosit, în sfârșit, mare minune! Vă-ntoarceți încet, nu vă grăbiți, drumul ăsta-i pustiu, e liniștit, e departe de lume și de tumult, e departe de griji. La ce să te grăbești să te-ntorci? La zarvă, la scrâșnete de roți, la claxoane și lume multă, agitată, grăbită, plină de stres? Parcă toți se întrec, toți se grăbesc, toți aleargă spre ceva, toți sunt prinși în drumuri spre nicăieri. M-aș duce, pe drumul ăsta pustiu, liniștit, m-aș toot duce…

Cu drag și cu iubire,
Aura
09/08/2021