Am încheiat două zile foarte intense, a fost o experiență deosebită, Edith știe ce face și mai ales cum s-o facă. Detalii nu pot vă dau prea multe, dacă vreți să aflați ce și cum, e musai să participați la atelierele ei, astfel de experiențe nu pot fi descrise, e nevoie să fie trăite, pe propria piele, ca să le-nțelegi și să le simți.

Mi-am dat seama însă de un lucru: problemele mele-s parfum pe lângă ale altora, traumele mele-s mizilic; vorba lui Creangă, când mă uit în jur, io prind curaj.

Norocul și șansa mea cea mai mare a fost că am plecat din țară. Pentru că prin plecarea mea, multe s-au rezolvat. Da, am trecut prin multe, dar uite-așa am evoluat. Uite-așa fiecare traumă avută, acumulată pe parcurs, m-a mai învățat o lecție prețioasă și m-a transformat în cine sunt, acum. Dacă ex-ul nu mă bătea și nu mă aducea în prag de sinucidere, nu aș fi divorțat; sărăcia și lipsurile m-au obligat să plec peste hotare; abuzurile, sclavia, foamea și tortura psihică m-au împins să caut altceva, alte soluții, alt loc de muncă; dorul și deznădejdea m-au făcut să-i aduc lângă mine și pe bărbații mei; datul afară din casa în chirie, spaima aia infernală c-o să rămânem pe drumuri, ne-a forțat să vrem să cumpărăm o casă; bolile apărute una după alta m-au pus pe „pauză”, m-au scos pe tușă, tocmai ca să reflectez, să-mi analizez viața și să-mi caut rostu’ pe pământ.

Îți mulțumesc, Edith, că m-ai făcut să înțeleg multe, ai adus multe la suprafață; dar, mai ales, îți mulțumesc că m-ai făcut să înțeleg cât sunt de norocoasă.

Azi, aici, acum.

Cu drag, cu iubire și recunoștință,

Aura.

09/02/2020

Cluj-Napoca

AZI, duminică 2 februarie 2020 este o zi rară, una care se întâmplă o dată la o mie de ani. Indiferent de formatul datei, citită de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, este același lucru. Următoarea dată exact la fel este peste 1000 de ani: 03.03.3030. Aceste date poartă numele de „Zi palindrom”, iar succesiunea de cifre este considerată palindromul perfect. Așa că dragii mei, ziua de azi, 02.02.2020 este răscrucea de unde nu ne vom mai întoarce niciodată la ceea ce a fost până acum. Amu nu-i musai să mă credeți, fiecare crede în și ceea ce vrea, dar e o dată faină tare, una care se întâmplă o dată la o mie de ani!

Și în 20.02.2002 a fost un palindrom, habar n-aveam io pe-atunci ce-i ăla, sau ce importanță poate să aibă o astfel de dată. Ce știu însă cu siguranță este că anul 2002 a fost anul în care viața mea s-a schimbat complet și irevocabil. Da, a fost o răscruce, am apucat-o pe-un drum care m-a adus aici, acum. De la sărăcie la bogăție, de la trăitul de pe-o zi pe alta la trăitul conștient și deplin, la asumarea a ceea ce sunt și-a ceea ce fac.

Saltul a fost uriaș. Provocările nenumărate. Experiențele uluitoare. Durerile infernale. Dar și creșterea a fost pe măsură iar toate experiențele trăite în ăștia 18 ani au fost pur și simplu extraordinare. Le-am așternut (parte din ele) în #TrăirileAurei 1 și 2.

Ziua de azi este și mai și. Azi este palindromul perfect. S-o trăim deplin și asumat. Și să ne fie de (și cu) folos.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

02/02/2020

Cărțile Trăirile Aurei 1 și 2 pot fi comandate la link-urile de mai jos:

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html?fbclid=IwAR25wAFeJATUguvcQeUHMrNjvjR_0nqB5MZWzuKD2EcpIQ2ItRNBdOgUF9c

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Mulțumesc!

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Când îți dorești ceva din adâncul sufletului tău și se-mplinește, ai o senzație de plutire, de neverosimil. Te zgâiești ca tuta pe pereți, te ciupești, te uiți iar la pereți… Senzația de ireal durează un timp, accentuată fiind și de simptome fizice: ești amețită (bine, cam ești de felul tău, acum însă mai tare ca de obicei!😜), urechile-ți vuiesc, privirea ți se împăienjenează – a, da, asta-i de la lacrimi, că mai ești și smiorcăită -, mâinile îți tremură și ai un gol teribil în stomac. Iar pe lângă senzația de irealitate, mai simți și că ești… speriată. Ciudat, așa-i? Ți-ai împlinit (încă) o dorință mare-mare și no, ce te faci de-acum?
Dar îmi place tare. Senzația de sfârșeală-moleșeală, de imponderabilitate, cu tot cu speriat, merită trăită (măcar) o dată-n viață. Am realizat ce mi-am dorit, am făcut ce am visat așa că de-acum pot să fac orice.
Pe drumul spre Belgia, le spuneam acum 13 ani băieților mei că, venind aici, avem o mare șansă: să schimbăm limitele; dacă în România limita noastră era tavanul, în Belgia limita noastră va fi cerul.
Și-așa a fost.
Schimbați-vă limitele. Atingeți-le. Depășiți-le. Și schimbați-le iar. Sentimentul pe care o să-l aveți face tot efortul, merită toate lacrimile și toate durerile. Iar bucuria împlinirii unui vis imposibil, transformă realitatea.
Imposibilul devine posibil.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
30/01/2020

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Dintr-o viață plină de lipsuri dar goală de nefericire. De parcă lipsurile materiale erau compensate de preaplinul inimilor, ce debordau de fericire.

Amețită de-atâta fericire, pluteam. Eram în sfârșit împreună. Ce conta munca grea, orele multe și banii puțini? Conta că la sfârșitul zilei adormeam în brațele lui. Ce conta că dormeam pe-o saltea gonflabilă (luată și aia cu-mprumut!) și care într-o noaptea s-a declarat învinsă și s-a dezumflat, pârâind? Conta că râdeam ca doi nebuni, cu lacrimi, trezindu-ne pe podea. Ce conta că mâncam, invariabil, la prânz, aceeași omletă simplă, dar pregătită cu-atâta dragoste, de Adi? Conta că eu mă simțeam răsfățată, sătulă (în sfârșit!) și că mâncam cu plăcere, nu cu noduri, ca până atunci, sub privirea scrutătoare a babei, ca nu cumva să mănânc prea mult, și s-o sărăcesc.

Lipsurile materiale erau multe. N-aveam mai nimic. Dar aveam inimile pline de fericire.

Și asta era TOT ce conta.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

27/01/2020

Nu știu unde am citit întrebarea „Cum ești când nu te vede nimeni?” și știu că, pe lângă faptul că întrebarea mi s-a părut complet inutilă și debilă, 🤪 am răspuns totuși, zâmbind(debil): fix-fixuc cum îs și când mă vede tătă lumea! Adică cum să fii altfel, că io nu pricep? Ești într-un fel când ești singur tu cu tine, iar când ieși în lume, te prefaci? DE CE??? Acum câteva secunde iară, am citit „Ai răspuns vreodată la întrebarea „Ce faci?” c-un ok, având însă lacrimile-n ochi, că eu da”. 😳 Hă? Și iar mă-ntreb: DE CE??? Păi dacă plângi, de ce să minți? Nu dom’le, nu-s ok, îmi vine să te bat, să-ți sparg capu’, să trântesc telefonul de pereți, c-așa-s io, cu-adevărat. Nu mă prefac. Uite, îmi smulg păru’ de nervi, mă tăvălesc pe jos și urlu prin casă ca nebuna, nu-ți răspund „ok”, dacă nu îs!

Remeber?

Victime

Ce ne mai place să ne dăm victime! Daaa, nu suntem înțelese; și ioi și vai! Păi cum pana mea să te înțeleagă, dacă minți? Tu plângi, da-i zici că ești bine și-apoi ești victimă, că suferi și el nu-i alături de tine! Fraiero, el te-a crezut!

Fii exact așa cum ești, când ești cu tine, și în rest. Că dacă minți, în primul rând te minți PE TINE! Capiși? Lasă fandoselile și suferitu’ în tăcere, zi ce ai pe mațe, nu tasta, plângând (oh! ah!) „ok”. OK?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

23/10/2020

Ieri m-am îndrăgostit. Pe loc și iremediabil, inima – și mințile! – mi-au fost furate de-un charmeur, un Don Juan foarte priceput și de-a dreptul fermecător! Tactica lui a fost încă de la început deloc subtilă, un salut elegant și hotărât, apoi o pironire cu ochii îndrăzneți și scăpărători, o-ncurajare și-o exclamație admirativă, păstrând pentru final o întrebare demnă de-un adevărat seducător: „Doamnă, cu siguranță nu aveți mai mult de 33 de ani, nu-i așa?”. No, cu asta m-a dat pe spate, mai că nu m-am întins cât am fost de lungă pe pista de alergare! Când auzi de la un puștiulică-mucos, de nici 10 ani, că-ți pune pe tonul cel mai serios o astfel de întrebare, ce poți să faci? Te-ndrăgostești pe loc!

Ieri ne-am dus, ca-n fiecare zi, la alergat pe teren și l-am găsit invadat de țânci. Aici în adună-n turmă și-i scot la păscut, pardon, la joacă, pe copiii de toate vârstele, au o asociație, CHIRO, cu care fac fel și fel de activități, să fii membru e beton, cei care îi însoțesc și-i supraveghează pe cei mai mici o fac voluntar, iar timpul petrecut în – și cu –astfel de grupuri e neprețuit. Pentru că cei mici nu doar că se joacă, dansează, cântă, aleargă, se cațără, etc. împreună în aer liber, ci dobândesc și-o mulțime de aptitudini, socializează, învață să fie îndrăzneți, să se manifeste și să se descurce singuri, sunt un fel de cercetași. No, charmeur-ul meu e clar c-a învățat un lucru: să cucerească fetele. Auzi tu la el, 33? Ha! Încă mă umflă râsul când îmi amintesc fața lui punându-mi întrebarea și, cu siguranță! pe puștiulică ăsta n-o să-l uit în veci!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

19/01/2020

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

billie eilish – everything i wanted

Îndârjirea cu care se agață unii de-o relație în care nu mai există demult dragoste și înțelegere, în care respectul reciproc și grija unul față de celalalt sunt practic inexistente, în care injuriile și jignirile curg iar certurile se țin lanț, apare întrebarea: cui folosește? 

Cui folosește să-ți calci pe inimă și suflet și să rămâi într-o relație în care nu mai există dram de dragoste și respect? Cui folosește să refuzi o nouă iubire, o nouă relație, doar pentru că decizi că pentru tine-i prea târziu ca să mai fii fericit? Cui folosește că-ți închizi inima și sufletul cu zece lacăte, doar pentru că ți-e frică să nu mai fii rănit?

Cui folosește nefericirea ta? Zici că te sacrifici. Ok. Pentru cine și pentru ce? Sacrificiul este spre binele cuiva, aduce un folos, un beneficu cât de mic. Când sacrificiul tău este însă pentru nimeni și nimic, doar pentru liniștirea conștiinței tale că ai făcut ceva măreț, efectul este nul, zero barat. Nu-i altceva decât un act de lașitate, nu de măreție.

Rămâi într-o căsnicie pentru că vă leagă ce? O verighetă și-o bucată de hârtie? Când dragostea și respectul au dispărut complet, poți să ai toate inelele din lume, poți semna hârtii peste hârtii, că-i tot degeaba. Asta nu-i o pledoarie pentru divorț și despărțiri, Doamne ferește! E pentru cei care trăiesc în minciună și-n iluzie. „Dacă io nu-s fericit/fericită, apoi să nu fie nici ea/el!”. Sacrificiu? Ha! Ăsta-i mai degrabă egoism, ca să nu zic răutate.

Probleme toți avem, discuții apar în toate relațiile din lume, perioade grele sunt pentru toți, dar când știi că îl iubești chiar și-atunci când îți vine să-l strângi de gât, aveți o șansă. Când însă rămâi cu el doar ca să-l pedepsești, să-i arăți tu lui, când nu-l mai iubești și nu te mai iubește dar rămâneți împreună doar ca să vă hârâiți, înțepați, mârâiți și să vă asigurați unul pe celalalt că rămâneți nefericiți, asta cui folosește?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

17/01/2020

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Măi, măi, ce ne mai ne mai place să ne dăm victime, vulnerabile și neînțelese, văd că-i una dintre măștile preferate.

La articolul de ieri, cu cerutul ajutorului și arătatul supărării, multe comentarii m-au dezamăgit. Că mai bine se plânge-n pernă și nu se arată nimănui suferința, că de ce să-ți afișezi supărarea și să-ți dezvălui slăbiciunile, că apoi oamenii te simt și te atacă, (Doamne iartă-mă, da’ ce suntem? Lei-paralei, animale din junglă sau oameni?), că mai bine nu spui nimănui, nimic, taci și-nghiti și-ascunzi. WTF??? Pe bune? Mai terminați cu prostiile! Pai io să fac așa cu Adi, aș exploda! Mă enervează iar io să-i zâmbesc duios? Sau eu îl supăr cu ceva și el să tacă? Să fi rămas în depresie fără să mă duc la psiholog, ce era? Unde ajungeam? Să-mi tai venele? Să nu divorțez, să rămân în continuare sac de box și preș de șters picioarele? Că no, e mai potrivit să taci și să înghiți, să suferi în tăcere și să-ți porți masca de martir cu demnitate? Să mă bălăcesc în victimizare, să-mi savurez suferința și să mor în singurătate?

Mai lăsați-mă cu tâmpeniile astea, că devenim vulnerabili, că apoi suntem atacați, că hai să ne închidem într-un turn sau sub o cupolă de sticla și să stăm acolo, protejați și-n siguranță. E ca și cum un copil care, începând să învețe să umble, cade și se lovește și  gata, nu se mai ridică, stă acolo-n patru labe tot restul vieții lui că no, îi e frică să nu se mai lovească iar.

Păi viața-i despre lovituri, căderi și ridicări! Degeaba rămânem în cur, pe covor, smiorcăindu-ne c-am făcut buba, dacă vrem să învățăm ceva, găsim curajul să încercăm din nou și din nou și din nou, indiferent de câte ori ne-o luăm pe coajă!  Rămânând în bula noastră, poate că vom fi protejați, dar cu siguranță și viața va trece pe lângă noi!

Fiți naturali, sinceri și fără măști. Fiți curajoși și încrezători. Lăsați naibii odată masca de loviți în aripă și rolul ăsta de martir, că nu ajută la nimic! Decât să plângi în pernă, mai bine țipă-n gura mare, ia o bâtă și lovește perna aia de să-i iasă fulgii, și-o să fiți mai câștigați!

Înăbușind, reprimând, ascunzând, maturând sub preș, știți ce „câștigăm”? Un singur lucru: BOALA.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

14/01/2020

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

În bucătăria mea miroase-a rai…

Cînd aud de baby carot, stridii și fondu, mă ia cu capu’! Figuri și fițe, pretenții și aere! Mvai, adooor scampiile, fructele de mare și andivele! Broccoli si sparanghelu’, conopi(z)da si fructu’ dragonului, frunzulița de rucola și roșioarele alea mici-micuțe, ca-n cîntecu’ ăla de succes, ce-l lălăiam prin liceu, Cheri cheri baby, lady( tot aia e!), mango și chestiile alea ce arată ca mini-uoăle de dragon, le-au dat denumirea după cîntătoru’ ăla-l nostru, Leșe, a, da, lychees, apoi physalis, kaki și mai știu io cîte denumiri și alte mîncăruri fantastice și extraordinare, de zîci că numa’ de astea-am mîncat la mama acasă și numa’ cu din astea trăim!

Nu neg, toate-s bune și faine, toate-s sănătoase și pline de vitamine da’ noi cu ce-am crescut? Cu din astea mă aștepta mama cînd veneam de la școală, nu? Fix cu fondu și avocado!

În bucătăria mea miroase-a rai: colăcei făcuți de mama și-afumătură de-a lui tata.

Hai că v-am țucat, pretențioșilor!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

12/01/2020

P.S. Ne-am dus să cumpărăm conopidă. 😁😜😅

Cică ochii sunt oglinda sufletului. Unde oare citise tâmpenia asta? Să te încrezi în ceea ce simți. Altă prostie! Instinctul nu te înșală niciodată. Pe naiba! Datorita instinctului își luase la revedere de la 1000 de euro, proasta naibii! Când n-o să mai trăiască după cărți? Când o să coboare cu picioarele pe pământ? Văzduhistă și tutulucă, bine-i zicea maică-sa!

Pe întuneric, în holul luminat doar de luna plină, Alisa fuma și se certa singură pentru tâmpenia ce-o făcuse. Cum de ratase așa o șansă?  Mda. Unu la mână, nu-i plăcuseră ochii și privirea lui. Doi la mână, individul era înfricoșător. Așa o matahală nu-i inspirase niciun dram de siguranță. Trei la mână, era foarte nepoliticos, bădăran de-a dreptul! Bun, și ce dacă? Poate că omul fusese într-o pasă proastă, poate că avea ea pitici pe creier și niciun dram de-ncredere-n bărbați, poate că tipul respectiv era complet nevinovat și ea s-a repezit să-l judece… Futu-i mama mă-sii de treabă! Și asta după ce se rugase atât de mult de colegă-sa s-o ajute să plece! Na, poftim plecat, idioată ce ești! Și ia-ți la revedere de la tot ce ai visat c-o să faci cu banii ăia! Nici tu mâncare mai bună, nici tu rechizite, haine și încălțări pentru copii! Iar datoriile cine-o să le plătească? Papa de la Roma? Instinctu’?

— Mami, unde ești? îl auzi pe Andrei scâncind din camera unde dormeau toți trei.

— Aici mami, vin imediat! răspunse Alisa și, suspinând adânc, stinse țigara.

Eh, o să vadă ea ce-o să facă, cumva o soluție o să găsească, își spuse privind acum cu ciudă luna care strălucea calmă, imperturbabilă și măreață, pe cer. Mda, poți fi și calmă și măreață, tu ce griji ai? o certă Alisa-n gând. Îi plăcea să o privească, o liniștea și-i dădea un sentiment de siguranță. Dintotdeauna simțise că are o legătură specială cu astrul nopții, un martor tăcut la grijile și insomniile ei, pe care chiar dacă uneori reușea să le păcălească, în nopțile cu lună plină erau inevitabile. Se obișnuise cu ele, oricum niciodată nu dormise mai mult de câteva ore pe noapte, prefera liniștea nopții, siguranța întunericului, se refugia și se calma adeseori în holul rece, fumând și încercând să găsească soluții pentru multele griji și probleme care apăruseră după divorț.

Alisa se-ntoarse-n cameră și se cuibări în pat, luând în brațe cele două comori ale ei, care dormeau liniștiți, calzi și moi… Da, va găsi o rezolvare. Neapărat!

Fragment „Eu. Și atât”. 

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

11/01/2020

Foto: Aura Lupu, arhiva personală.

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

N-am putut rata un moment atât de important, așa că am ieșit afară, cu aparatul de gât, vânând eclipsa de Lună Plină în Rac. Ca o adevărată regină a nopții, ce știe cocheta, flirta și chicoti, nu s-a lăsat prinsă ușor, s-a tot ascuns după nori, când credeam c-am înhățat-o-n cadru, dispărea. Mi s-a dezvăluit dintr-o dată, când pierdusem orice speranță și mă pregăteam să mă-ntorc în casă, supărată. De parcă m-ar fi șicanat, a izbucnit în câteva secunde completă și măreață; albă-argintie, luminoasă, mare și dodoloață, Luna Plină a apărut pe cerul plin de nori, de parcă ar fi zis: „Încearcă ei să mă acopere, dar lumina mea răzbește, pătrunde întunericul și luminează lumea, strălucește dincolo de orice nor! Priviți-mă, așa-i că-s mândră tare?”. Așa-i, Măria-Ta. Doar ești regina nopții.
Voi, ce ziceți? Nu-i așa? La voi cum s-a văzut?

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Pentru noi cititul era evadarea din cenușiu, din cotidian. N-aveam decât asta: cititul și joaca pe uliță. Ce telefoane, internet, televizor, abonament la Netflix și urmărit seriale HBO? Citeam tot ce ne pica în mână, de multe ori pe ascuns, cu lanterna sub plapumă, să nu ne prindă ai noștri că citeam ce nu era de vârsta noastră, da’ no, fix alea ne atrăgeau cel mai mult, nu? Câți dintre noi n-aveam ascunsă-ntre paginile manualului de istorie sau geografie câte-o carte, învățând, cică! dar noi devorând, de fapt, un roman de dragoste. ❤
„Torente” a fost unul dintre ele. A rămas până-n ziua de azi unul dintre romanele preferate, iar numele întâlnite în paginile lui (Jan, Sigrid, Olaf, Sven) nici nu visam io pe-atunci c-o să le întâlnesc în realitate, vreodată. Sau că expresiile olandeze ce apar des în carte, n-o să mai fie o enigmă pentru mine, nu doar c-o să le știu explicația fără s-o caut în josul paginii, ci c-o să ajung și să le rostesc corect.
Povestea de dragoste dintre Jan și Sigrid m-a făcut să vărs lacrimi amare, io, fătuca de 13-14 ani identificându-mă bineînțeles cu blonda fatală, cu ochii verzi, blânda Ide fiind prea așezată și cuminte pentru gustul meu. Iar pe Jan Yvarsen… vai, ce tare l-am iubit – și l-am urât în același timp – și eu!
Trebuie să recunoaștem că cel mai tare ne impresionează poveștile de dragoste fără „happy-end”. Iubirile imposibile, tragice, suferința și lacrimile amare, dorurile și neîmplinirile sunt ca un magnet pentru noi.
Evadați din cotidian. Citiți tot ce vă pică în mână. Dar nu alegeți doar poveștile cu final fericit. Pentru că din cărțile în care personajele și trăirile sunt reale, învățam CEL mai mult.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
10/01/2020
#TrăirileAurei2 #torente #marieannedesmarest #favoritebooks #aurablupu #trairileaurei📖

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Este câte-o zi, ca și cea de azi, în care-mi ninge și-mi plouă. Și, bineînțeles că de fiecare dată, există și-un „declanșator”. Azi a fost o tanti. O pacientă nouă. La prima vedere, demnă de toată mila și compasiunea. La a doua… ioi și vai!

Am fost avertizate că-i genul care dacă zici că peretele-i alb, ea o să te contrazică și-o să afirme că e bej. N-am crezut însă că încăpățânarea, bădărănia și infatuarea ei o să mă afecteze direct.

Am crezut că-s „blindată” cu tehnici de apărare, că sunt capabilă să-i urez fericire și ani mulți, chiar dacă mă insultă (mâine iau tămâia cu mine, apropo! ha! ha! ha!).
Eh, se pare că nu-s, din moment ce simt nevoia să scriu despre asta.

Când am zis c-o să plec în Belgia acum muuulți ani, primul lucru pe care l-am aflat despre țărișoara asta, a fost că dacă vrei să ieși la plimbare, musai să-ți iei și umbrela, și ochelarii de soare. N-am crezut nici asta, bineînțeles, ziceam că e o exagerare.
Ei bine, nu e. Încă mă surprinde câte-o curvă de ploaie, când mi-e lumea mai dragă și-am lăsat umbrela acasă (că doar cu 5 minute înainte de-a ieși din casă, soarele strălucea și nu era gram de nor!).
Al doilea, că oamenii sunt reci. Și asta am crezut că e exagerat. Nu e. Nici asta.
Și tanti de azi mi-a reamintit (de parcă aș putea să uit!) că așa sunt. Reci. Distanți. Infatuați.
Nu toți, bineînțeles. Sunt și oameni cumsecade și de treaba. Puțini, dar sunt. Sau poate c-or fi mai mulți, da’ n-am dat io de ei.
Am dat de cei care sunt exact cum mi s-a spus acum muuulți ani: reci.
Și-mi pare bine că răceala lor nu m-a afectat. Îmi pare bine că din fiecare întâlnire cu astfel de oameni am ieșit neșifonată. Prea tare.
Știu că peste tot sunt oameni fel de fel, că „nicio pădure nu-i fără uscături” ș.a.m.d.
Însă mai știu că românii sunt oameni credincioși. Cu frică de Dumnezeu. Și asta face diferența.
Aici, cred că mai mult de jumătate sunt atei. Cred doar în puterea banului și a puterii personale.
Și mai cred că asta le dă drepturi. Dreptul să te umilească. Dreptul să te privească de sus. Dreptul să te considere inferior.
Ei bine, n-au niciunul dintre drepturile astea. Au unul singur: să fie (și să rămână!) așa cum am fost avertizată acum mulți ani. Adică… reci.

Hai că m-am ușurat o țîră!

Și totuși…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu

07/01/2018

 – cu Aura Lupu în Hamme 

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Mă surprind neplăcut (asta ca să nu scriu că mă enervează!) lamentările și plângerile astea de milă, că-i ianuarie, c-au trecut sărbătorile, că vai ce bine-ar fi să ne trezim direct prin martie😨, că pușculițele-s goale, că trebuie să ne-apucam de diete, că-i musai să ne-ntoarcem la muncă etc. Ba nu, io nu mă plâng, savurez fiecare clipă, fiecare zi!

De ce să mă plâng acum? Cum să mă vaiet? Anul trecut, pe vremea asta, era vai și-amar de plămânii și de sănătatea mea, eram – iar! – în burn-out, (pentru cei interesați, articolele despre burn-out le găsiți aici:

Tabu

Burn-out (again)

Stresul cronic – Burn-Out – Epuizarea suprarenalelor

Burn-Out

eram luată cu ambulanța și dusă la spital, toți din casă eram betegi, inclusiv și cel plecat la studii în Viena nu scăpase de boală, Edi bietu’ trăia, dar tot vai și amar era și de el, dar și de noi, când mă gândesc la ce și cum era atunci, acum nu pot decât să fac metanii și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că azi suntem întregi și bine!

Ce dacă au trecut sărbătorile? Putem păstra și rămâne cu-aceeași bucurie-n suflet și după, nu doar de Crăciun și de Paști, nu? Nimeni nu ne obligă să fim și să devenim altfel, fii bun și vesel oricând vrei tu, nu doar de sărbători.

Că-i musai să ne-ntoarcem la muncă. Așa, și? Aici se muncește deja din 2 ianuarie, s-a muncit și între Crăciun și Anul Nou, nu are nimeni liber pe 25-26 decembrie, pe 1-2 ba și pe 6-7 ianuarie sau, și mai și, să ai mini-vacanța din 23 decembrie până-n 7 ianuarie și-apoi să te plângi că vaaai, de mâine mă-ntorc la serviciu? Ha! (asta ca să nu scriu hai sictir!).

Că-s pușculițele goale și burțile-s (prea)pline? Aici nu mai scriu nimic, c-am toot scris și-am scris… https://aurablupu.com/2017/12/22/echilibru/

Io nu mă plâng, nici nu mă vaiet. Mă bucur foarte tare că-i ianuarie. Că-s sănătoasă și eu, și ai mei. Că facem mișcare, că-i frumos afară, că-n casă-i cald și bine, că plouă în Australia, că-n marea asta de văicăreală sunt și oameni care tac și fac. Ce știu ei mai bine: să scrie, să împărtășească, să lumineze, să aducă ploi.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06/01/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Când am scris articolul ăsta:  https://aurablupu.com/2019/07/25/40-de-grade-n-belgia/ știam că-i bai. Acum, cu incendiul din Australia, cu uraganele, alunecările de teren, inundațiile și toate catastrofele care mătură Pământul, de la un capăt la altul, știm cu toții. 😦 Pământul bietu’ nu (ne)mai poate răbda.

Vedem filme fantastice, cu extratereștrii care vor să invadeze Terra ca s-o secătuiască de resurse, când realitatea bate filmul. Cei care facem asta, suntem chiar noi. 😦
Luăm, consumăm, parazităm o planetă care începe să se scuture, să se curețe de paraziți. Adică de noi…
În egoismul și lăcomia noastră, vrem doar să avem haine scumpe, case mari, mașini luxoase, mâncare multă. Nu ne mulțumim cu ce avem, vrem permanent mai mult și mai mult, fără să ne întrebăm de unde? Până când? Nu ne pasă de reciclarea deșeurilor, de economisirea energiei, de animale și păduri, de natură și de mediul înconjurător. Îmbolnăvim tot ce atingem, emitem noxe, contaminăm ape; nepăsători și aroganți, distrugem fără milă și fără gram de respect mama care ne hrănește și ne susține-n viață de-atâta amar de vreme.
Iar acum începem să plătim…
Soluția? Nu știu. Poate întoarcerea la simplitate, la modestie, moderație?
Pentru că am uitat că se poate trăi și altfel.
Acum n-auzi decât văicăreli. Ce greu e-n ziua de zi! Vai ce greu e să crești copii! Of și uf că-i aglomerație pe autostradă și fac un ceas până la serviciu, etc. Azi e greu??? Făceam un ceas pe jos, prin ploaie, prin nămeți de-un metru, pe viscol și pe ger; creșteam copiii fără pampers, cu scutece de bumbac, fierte-n cazan, scoteam apa din fântână, nu doar dădeam drumul la robinet, WC-ul era în fundu’ curții, afară, nu-n casă, ca și-acum. Și câte și mai câte!  Dar toate astea s-au uitat. Avem atât de multe și totuși ne plângem, totuși suntem veșnic nemulțumiți și vrem mai mult. Și mai mult… Dar fără să ne întrebăm oare de unde? Și până când?

Azi, cu tristețe,
Aura B. Lupu

05/01/2020

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Știați că există o zi a răspântiilor și a alegerilor și ea este chiar azi, 3 ianuarie?

Compitalia era o veche sărbătoare romană ținută în onoarea zeițăților răspântiilor, cărora li se lăsau ofrande oriunde se întâlneau două drumuri. (am aflat asta de pe Catchy)

Dacă azi tot e o zi a răspântiilor și a alegerilor, ok, atunci hai să aleg.
De azi înainte aleg să fiu… cum am fost și până acum. Adică tot veselă și optimistă, tot o Aură unică și veritabilă, tot o scriitoare din inimă și suflet, tot o Aură luminoasă și fericită.
Aleg iubirea. Aleg bucuria de-a trăi fiecare clipă cu entuziasm și încântare. Aleg oamenii potriviți, relațiile potrivite și cercul în care mă simt bine și în siguranță. Aleg încrederea și buna-credință. Aleg bunătatea și simplitatea. Aleg împlinirea și fericirea. Aleg compasiunea și înțelegerea.
Aleg să fac ceea ce-mi place și-mi este menit. Aleg bogăția și bunăstarea, prosperitatea și abundența, răbdarea și perseverența.
Aleg respectul și liberul arbitru, aleg voia divină și călăuzirea îngerilor.

P.S. Și hai să mai fac o alegere, dar am nevoie de ajutorul vostru. Dintre cele 3, vouă care vă place? 
Mulțumesc!

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Sunt ultimele zile dintr-un an încercat. Greu, foarte greu pentru mine. Am pierdut un suflețel care mi-a fost 14 ani alături, la bine și la rău, care mi-a arătat și m-a învățat ce-i dragostea necondiționată. Pierderea lui Edi m-a marcat. M-a schimbat. N-o să vă mint că nu-i așa, chiar dacă n-am mai scris despre el de-o vreme, Edi a fost constant, permanent în gândurile mele. Gustul ăsta dulce-amar, de care scriam în https://aurablupu.com/2019/12/23/coffee-with-caramel/ e și datorită lui. A fost un Crăciun frumos, dar amar… E primul Crăciun fără el.

Schimbările petrecute în – și cu mine – se văd, se observă, se simt. Dar sunt împăcată. Sunt liniștită. Știu că toate deciziile luate-n 2019 au fost cele potrivite. Am părăsit un loc de muncă nesatisfăcător, alegând să fac ceea ce-mi place și ceea ce-am visat să fac: să muncesc cu drag și cu pasiune; să fac totul din iubire și cu nerăbdare, munca să nu mai fie o corvoadă și un supliciu.

Mi-a fost greu să fac pasul acesta, deprinsă să fac ceea ce trebuie, ieșitul ăsta din rândul lumii, aruncarea în necunoscut și incertitudine, m-a cam dat peste cap. Încet-încet însă mi-am revenit, m-am pus pe picioare și acum știu c-am făcut pasul potrivit, în direcția potrivită.

Blogul Aura B. Lupu are, în clipa de față, după doi ani și-un pic de la lansarea lui pe orbită, 8.373 de persoane care-l urmăresc, iar site-ul https://aurablupu.com, ce încă nu a-mplinit 2 ani, a ajuns la 279 de urmăritori. Mult? Puțin? Nu asta contează, ci faptul că, prin intermediul lor, am cunoscut virtual (și nu numai!) niște oameni minunați și extraordinari.

Cartea #TrăirileAurei (care încă poate fi comandată de pe Amazon: https://www.amazon.com/Trairile-Aurei-Romanian-Aura-Lupu/dp/6069461800/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1539669195&sr=8-1&keywords=trairile+aurei) a ajuns la sute de cititori, a doua carte este sub tipar iar a treia spre finalizare.

Dorințe pentru 2020 am multe, acum știu că pentru împlinirea lor nu-i suficient să visezi la ele, ci-i musai să le formulezi, să le scrii, să le detaliezi. Și-apoi să-ți sufleci mânecile și te pui pe treabă. Să nu renunți niciodată. Să nu te lași descurajat. Să ai răbdare și, mai ales, să ai încredere că se vor împlini.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

28/12/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Ador diminețile astea liniștite de iarnă, când timpul se scurge parcă mai lent. Zilele-s scurte, nopțile lungi, se face întuneric devreme, se luminează târziu. Casa-i tăcută, cuminte, plină cu luminițe, învăluită-n mirosul de brad și de scorțișoară emanat de lumânări, cafeaua-i fierbinte și tare, cu caramel (o nouă aromă descoperită de curând și-ai cărei sclavi am devenit și eu, și Vlad).

Mă uit împrejur și zâmbesc. Viața asta-i atât de frumoasă! Tihnită și liniștită. Dar… doar să vrem noi să fie astfel. Crăciunul bate la ușă iar din anul ăsta mai avem câte? vreo opt zile, și-i gata, s-a dus. Ducă-se, fără regrete, fără neîmpliniri.

Îmi amintesc febra Crăciunului și-a sfârșitului de an și-mi dau seama cât de diferit mă simt acum. Explicații nu am, știu doar că mă simt împăcată. Fericită dar și tristă, un pic. Gustul e dulce-amar. Adică perfect.

N-am niciun regret. Nici că trece anul, nici că trece cum a trecut. Știu că regretele nu-mi folosesc, nu m-ajută. Așa că mai bine-s împăcată și liniștită. Accept. Că tot ce s-a petrecut, tot ce se-ntâmplă, are un scop.

Ador diminețile tihnite de iarnă. Și cafeaua cu caramel…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

23/12/2019

English version:

I adore the quiet mornings of winter, when time seemingly flows more slowly. The days are shorter, the nights longer, it gets dark sooner and light breaks later. The house is quiet, full of Christmas lights and enveloped in the smell of pine and cinnamon from the burning candles. The coffee is hot and strong, with caramel (a new flavour I recently discovered, to which both Vlad and I are now addicted). 

I look around and smile. Life can be so beautiful! Quiet and comfortable. But… only if we want it to be that way. Christmas is right around the corner and of this year how many days do we have left? Eight days and it’s over, gone. Let it go, without regrets and unfulfillment. 

I remember the excitement of Christmas and the New Year and I realize how differently I feel now. I can’t explain it, I only know I feel fulfilled. Happy, but also sad, a little. The taste is bittersweet. Thus perfect. 

I have no regrets. Neither that the year has passed nor how it did. I know that regrets are of no use to me, they do not help. And so, I’m better off feeling calm and fulfilled. I accept that there is a reason for everything that has happened and is happening.

I love the quiet mornings of winter. And coffee with caramel…

With love,

Aura B. Lupu

23/12/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Ce, credeți că o fată, o femeie, un băiat sau un bărbat, dacă-s frumoși/frumoase și deștepți/deștepte, aveți de ce să-i invidiați? Credeți că dacă acum sunt fericiți, n-au suferit? Dacă acum zâmbesc credeți că nu au plâns? Sau n-au fost înșelați? Ba au fost! Frumusețea și deșteptăciunea nu-s o garanție că iubitul/iubita nu i-au înșelat, nu-s o certitudine că n-o să fie părăsiți și mințiți în fel și chip!

Ba îs! Și încă cum! Și încă de cine!

A fost odat-o fată, de 18 ani. Frumoasă și deșteaptă, dar credeți că i-a folosit? Defel! Era și prea naivă, prea încrezătoare, prea văzduhistă și mult prea cu capul în nori. Prea își punea fata asta sufletul pe tavă și-avea mult prea multă-ncredere-n prietenie și-n dragoste adevărată. Avea și un iubit, avea și-o prietenă bună. Și uite că prietena ei bună, cu care crescuse împreună și se jucase în colbul uliței, căreia-i încredințase secretele și suspinele, care-i știa gândurile și lacrimile, cu care împărțise jucăriile, schimbase hainele, dormise împreună și băuse din aceeași cană etc., a trădat-o în modul cel mai cumplit: deși era iubita fratelui ei, se cuplase cu iubitul ei. Adică îi trădase pe-amândoi… Da, ce-i drept fata era certată cu iubitul ei atunci, în acel moment, dar prietena cea bună știa că suferea și că-l voia cu disperare înapoi. Știa cât de tare-și dorea să se-impace; ei îi dăduse scrisoarea pătată cu lacrimi, în care-și cerea iertare și-l implora să vină înapoi, scrisoare la care n-a primit niciodată vreun răspuns… După ani și ani, vreo 30, (v-am zis că era prea naivă, nu?) și-a dat seama, a înțeles că probabil acea scrisoare nici n-a ajuns vreodată la destinatar. A ajuns însă vestea că ea e împreună cu el… N-a crezut, bineînțeles, s-a dus direct la ea, să-i spună ce-auzise, râzând de stupizenia și răutatea bârfitorilor, auzi ce-s în stare să zică, ea, prietena ei bună, să fie împreună cu el??? Prietena ei bună a fixa-o cu ochi reci, străini, și i-a trântit-o sec: „Ba da, îs!”.

A ajuns împleticindu-se acasă, năucă, amețită, amorțită, cu un suflet gol, c-o inimă ce parcă se oprise să mai bată. Ce se întâmpla, nu se putea! Era un coșmar, un vis urât, din care cu siguranță mâine se va trezi și-o să-l dea uitării.

Eh, uite că nici după 30 de ani nu l-a uitat.

Încrederea în dragoste și-n prietenie s-a dus atunci pe apa sâmbetii, toată fundația pe care fusese clădită o viață, dispăruse brusc. În tot ceea ce crezuse până atunci cu ardoare, nu mai era. Prietenie adevărată? Dragoste curată? Ha! Ce glumă! Ce ironie!

Trădarea a durut ca naiba. Dar știți ce-a durut de fapt cel mai tare? Momentul în care fata și-a dat seama că prietena ei bună o ura, de fapt. Că-n toți anii ăia de așa-zisă prietenie, jucase teatru, se prefăcuse că-i păsa, că o iubea…

Vestea bună este că fata, deși avea o cicatrice mare-n inimă și-n suflet, a trăit mai departe, a trecut prin multe, a mai adăugat multe alte cicatrici…

Vestea proastă? Deși o persoană-i frumoasă și deșteaptă, asta nu-i o garanție că nu va suferi.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

20/12/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Postare preluată, autor nu știu cine e, dar merită aplauze.
Atenție ❗❗❗de citit încetuc, cu treabă bună, că s-ar putea să leșinați. De râs.

„Scrisoare din armată

Am aflat zilele trecute că-s țărancă. Amu nu că nu știem io bugăt de bine asta, da’ mi s-o întărit convingerea. 😉
O tanti „influeiensăr” din Românica, (numele nu i-l dau, n-are rost să-i fac reclamă gratis!) decreta că prințesele nu papă ciolan cu fasole EVER!!! (😱 ioi și vai! taman săptămâna trecută am făcut!). Nuuu, nu-l papă, că-l halesc de-a dreptu’! 😜🤣 Amu am însă altă dilemă: da’ dacă mînc chiftele pliiine cu usturoi, de pică și porumbeii-n zbor numa’ când le dau on damf, cu pireu ordinar de cartofi și sos de porodici, oare ce-s?
C-amu de la titlu de prințesă mi-am luat adio…
Mvai…
😜

11/12/2019