Primii 100 de metri gîfîi, nădușesc, mă dor pulpele, mai că aud și încheieturile toate trosnind, pocnind, scîrțîind. Scrîșnesc și io din dinți, de ciudă.

Următorii 100m, mă înăbuș, tușesc, ștropșesc, de zici că-s locomotivă cu aburi, mai am o țîră și scot aburi pe urechi.

Dar următoarea sută-i decisivă: ori crăp, ori alerg!

Și atunci simt cum parcă pieptul mi se deschide, aerul curat năvălește în plămîni iar cu fiecare pas, cu fiecare respirație, capăt curaj, capăt putere, capăt ce-mi lipsea de atîta timp: bucuria de-a alerga.

Tîrîș-grăpiș ne-am hotărît cu Adi să ne re-apucăm de alergat. Am devenit mult prea sedentari,(adică puturoși 😜) și mult prea moi (adică grași 😜). Mi-am amintit cît de bine mă simțeam alergînd, ce oboseală plăcută mă cuprindea apoi, ce bine mă simțeam și, mai ales, cîte lucruri faine am văzut pe cer: o cruce, o inimă, dragon, îngeri… (cei care-mi citiți regulat postările ați văzut pozele). Nici azi n-am fost dezamăgiți. 😍

Io am zis că-i pasărea Phoenix, Adi a zis că-i vultur.

Voi, ce ziceți?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

15/12/2019

Îmi doresc câteodată să am un burete, ușor umed – să nu lase praf! –, cu care să șterg toate traumele. Toate rănile. Toate amintirile care-mi pun încă un nod în gât.

E lună plină. Iar eu nu prea pot să dorm în nopțile cu lună plină… Așa că, în încercarea de-a adormi la loc, câteodată mă uit la televizor. Azi-noapte am văzut un film care mi-a adus (iar!) nodul în gât… Documentarul acela despre Michael Jackson, Leaving Neverland, este bulversant. Te pune serios pe gânduri și-ți întoarce lumea cu susu-n-jos. Clar, e un subiect sensibil și intens dezbătut, n-o s-o mai fac și io acum. Dar filmul ăsta mi-a amintit normalitatea cu care se tratează, câteodată, o situație aberantă. Cum ne prefacem că nu vedem că ceva nu-i cum trebuie să fie. Cum acceptăm, privind un zid alb, să-l declarăm negru, doar pentru că asta ni se cere; pentru că asta se așteaptă de la noi… Cum începem să nu mai fim siguri de ceea ce vedem, ne copleșesc incertitudinile și nu mai deosebim binele de rău. Cum ajungem să credem, chiar văzând cu ochii noștri, că nu-i real, nu-i adevărat. Ne convingem noi pe noi, că nu s-a întâmplat…

Îl țineam pe Sergiu în brațe, bebeluș, lângă mine era așezat ex-ul de-o parte, iar de partea cealaltă era un vizitator, care venise să vadă copilul nou-născut și să ne felicite. Eram palidă, trasă la față, c-o vânătaie faină sub ochi, dar pentru cel care venise în vizită era invizibilă, se prefăcea că nu o vede, admira doar bebelușul cât era de frumos. Și Doamne, cât era de frumos!

Pe la spate, ex-ul își ținea mâna pe ceafa mea, (cică drăgăstos!), strângând din ce în ce mai tare… Vizitatorul, de partea cealaltă, vedea. Și, bineînțeles, se prefăcea că nu vede. Îmi amintesc senzația de ireal. Simțeam durerea, simțeam strânsoarea, dar de-o parte era fața zâmbitoare, calmă și senină a ex-ului, (de parcă mâna aia nici nu-i aparținea!), iar de cealaltă parte erau ochii liniștiți, zâmbetul larg și cuvintele pe care cel venit în vizită le rostea, liniștit. Totul era atât de normal încât chiar și simțind durerea, mă-ntrebam: „Oare nu mi se pare cumva?”.

Să-ți ții copilul în brațe și să-ți provoace durere, în prezența altcuiva, în timp ce discuta pe un ton perfect normal, iar tu să-ți înghiți lacrimile, încremenită de durere, fără să poți să scoți un sunet… Da, am iarăși un nod în gât. Înghit continuu, sperând să treacă.

Dar nu vrea.

Amintirea asta, ce-a venit azi la suprafață, recunosc, m-a cam copleșit. Senzația pe care-o am mi-e cunoscută, pentru că am mai avut-o des, în vis. Alergam pe-o stradă întunecată, știam că cineva mă urmărește cu intenția clară să mă ucidă, iar eu, îngrozită, deschideam gura, vrând să urlu, să strig, să cer ajutor. Însă din gâtlej nu-mi ieșea niciun sunet, strigam muțește, urlam, dar fără voce; fără glas…

Fiți atenți la strigătele de ajutor pe care uneori ne prefacem că nu le auzim.

Deschideți bine ochii și priviți fețele trase, ochii speriați și vânătăile ascunse.

Vedeți teroarea și auziți țipătul mut de ajutor.

Drame se petrec uneori chiar sub ochii noștri.

Haideți să nu ne mai prefacem că nu le observăm…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

13/12/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

E bine să-ți împărtășești dorințele și visurile, e bine să comunici și să relaționezi, să fii deschis și nu-ți pui măști. Da’ uneori e bine să mai taci și naibii din gură, să-ți pui lacăt pe ea și să mai arunci și cheia! Pentru că întotdeauna se vor găsi cei care să te tragă-n jos. Nu face aia, că nu-i bine. Nu visa la asta că n-are niciun rost. Nu te apuca de treaba aia că n-are niciun viitor. Și oricât de convins ai fi fost de reușită, când o sămânță de-ndoială a fost sădită-n mintea ta, aia încolțește. Și-ncepe să te roadă, să-ți sape la temelie. Ai nevoie de-o mare încredere în tine ca să faci față la așa ceva.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

08/12/2019

Cărțile mele le găsiți aici ⬇⬇⬇
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/

și aici:

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

și-n următoarele librării din țară:
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Libris – Brașov
Junimea – Iași
Casa Cărții – Iași
ELSTAR – Câmpina
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Mihai Eminescu – București
Aida – Timișoara
Libris Eminescu – Tg. Mureș
Excelent Coffee & Books – București

Mulțumesc.

#citimromânește #sprijinimautoriiromâni

#aurablupu #libris #siono #eușiatât #trăirileaurei

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Oricât de tare-ar bate vântul și-ar ploua, oricât de-ntunecat ar fi afară și de cenușiu, când încep să pun colinde, împodobind bradul și casa, ca prin magie supărarea dispare și-apare bucuria. Luminițele, ornamentele împrăștiate prin toată casa, mirosul de mere coapte și scorțișoară, de vin fiert, de portocale decojite – iar cojile musai uscate pe sobă!(dar strânse mai întâi deasupra flăcărilor, să sfârâie și să împrăștie mirosul prin toată casa), – pe mine mă farmecă deplin. Perioada asta din an e plină de magie. Oricâte greutăți am avea, oricâte supărări ne-ar încerca și oricâte amintiri ne-ar bântui, există o magie care le șterge pe toate. Magia Crăciunului.  Daaa, știu, sunteți acriți, scârbiți, sătui până peste cap de stereotipuri și de fraze goale, expresii prea des folosite, urări standard etc.

Dar înainte să-mi săriți în cap, stați o țîră să vă explic de ce io chiar cred în asta, în magia Crăciunului. Și chiar iubesc perioada asta din an, no!

Aseară am început să mă uit la un film (nu-l văzusem chiar de la început) și, deși părea forțat și cam tras de păr, ceva m-a îndemnat să-l privesc până la capăt. Era o poveste incredibilă cu un băiat care-a căzut într-un lac înghețat, a stat sub apă mai mult de-un sfert de oră și pe care credința și iubirea nu doar că l-au readus la viața, (împotriva a ceea ce-au spus medicii) ci era și complet vindecat.

O comunitate întreagă s-a rugat pentru viața și vindecarea lui, alături de mama și, printr-un miracol, chiar asta s-a și întâmplat. La finalul filmului a apărut pe generic că era inspirat din fapte reale. ❤

Deci…

Ce să vă scriu? Ce mi-aș scrie în primul rând și mie: nu mai fiți sceptici și neîncrezători. Avem atâtea exemple că se poate și totuși refuzăm să credem în miracole. Oare de ce?

Nu ni se cere mult: cât un bob de muștar, nu?

„Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20)”.

Atât: un bob de muștar. Și magia se întâmplă.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06/12/2019

Hamme.

Azi (și nu numai!) e liber la dat. 
Gândiți-vă în felul ăsta: ceea ce-mi doresc mie, să dau la alții. Și-o să vedeți că universul ne va întoarce orice-am dăruit. Iar dar poate fi orice: și-un gând bun, și-o vorbă blândă, și-o încurajare… Orice. 
Am avut dintotdeauna credința nerestrămutată că Dumnezeu le rânduiește pe toate și că are întotdeauna grijă de noi. N-am căzut pradă deznădejdii niciodată. Chiar și când aveam motive întemeiate să fiu disperată, n-am fost.
Când n-aveam bani de pâine și numărăm fiecare leu, când rămâneam în urmă cu plata facturilor și nu știam dacă o să am bani să cumpăr ghete noi pentru băieți, când luam bani cu împrumut și nu știam cum o să mă descurc de la o chenzină la alta, un gând mă însoțea permanent: o să fie bine, o da Dumnezeu! Și-a dat de fiecare dată! Dar nici nu ezitam vreo clipă ca din puținul meu, să dau și să împart cu alții. Nu m-am considerat niciodată prea săracă încât să nu am de unde da. Nici chibzuită nu pot zice c-am fost… Dar îmi imaginam bucuria celor care primeau… și devenea bucuria mea.
Ce-am dat, am dat din suflet și cu inima deschisă, fără să regret și fără să stau pe gânduri, fără să chibzuiesc.
Azi (și nu numai!) e liber la dat.
Fiți ajutoarele lui Moș Nicolae.
Sunt mulți copii care nu au ghetuțe noi…
Sunt mulți oameni singuri care au nevoie de-o vorbă bună…
Sunt multe persoane care tânjesc după o îmbrățișare, o încurajare…

Da Ramona, ai dreptate, așa sunt, o romantică incurabilă. 🙂 Mă emoționează poveștile de dragoste, da’ nu numa’ în doru’ lelii, ci cu bocete și lacrimi, de-mi sare cămașa di pă mine! Ieri am postat despre „Titanic” https://aurablupu.com/2019/12/03/filme-de-vazut-macar-o-data-n-viata-2/

și numai uitându-mă la videoclip m-am apucat de plâns, azi am dat de-o poză cu Romy Schneider și mi-am amintit scrisoarea de rămas-bun a lui Alain Delon, și iar m-a lovit melancolia. De Alain Delon am fost îndrăgostită iremediabil toată adolescența mea. Colecționam poze cu actori iar cele mai multe ale lui erau, dădeam la schimb câte 3-4 doar ca să achiziționez încă una cu el, la filmul „Zorro” m-am dus la cinematograful nostru din Dej, „Arta”, de atâtea ori că știam replicile pe de rost, iar povestea de dragoste dintre el și Romy mi-a sfâșiat sufletul, nu înțelegeam de ce nu au rămas împreună, mi-era atât de ciudă pe el c-a părăsit-o! Scrisoarea de rămas bun  pe care-a scris-o la căpătâiul ei, m-a impresionat atât de tare c-am învățat pasaje întregi din ea, pe de rost.

„Te privesc dormind. Ei îmi spun că ești moartă. Mă gândesc la tine, la mine, la noi. Cu ce sunt vinovat? Ne punem această întrebare înaintea unei ființe care a fost și încă este mult iubită. Acest sentiment te umple, iar apoi la fel de bine te golește de tot, iar atunci nu mai spunem că cineva este vinovat, nu, ci responsabil… Eu sunt. Din cauza mea și a ceea ce era în inima ta noaptea trecută în Paris, aceasta a încetat din a mai bate.
Odihnește-te. Sunt aici. Am învățat puțină germană, cu tine. Ich liebe dich.
Te iubesc. Te iubesc, Puppele a mea.” – fragment din „Scrisoare de rămas bun”, Alain Delon.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

04/12/2019

Jack: Rose, cu tine viața nu-i de ici, de colo. Bine, pe dinafară, ești o fetiţă răsfățată, dar în realitate ești cea mai surprinzătoare, uluitoare, minunată femeie din câte am cunoscut eu…

Rose: Jack, eu…

Jack: Nu, lasă-mă să termin. Nu sunt tâmpit, știu cum decurge totul. Am doar 10 dolari în buzunar, nu am ce să îți ofer și știu acest lucru. Înțeleg. Dar sunt deja implicat. Dacă tu sari, o fac și eu, îți amintești? Nu pot să plec fără să știu că îți va fi bine… Este tot ce vreau.

Rose: Ei bine, sunt bine… voi fi bine… serios.

Jack: Serios? Nu cred. Te-au închis, Rose. Şi vei muri dacă nu scapi. Poate nu acum, pentru că ești puternică, dar… mai devreme sau mai târziu, acel foc care mă atrage la tine, Rose… acel foc va izbucni.

Rose: Nu este menirea ta să mă salvezi, Jack.

Jack: Ai dreptate… tu însăți ești singura care o poate face.

Din categoria „Filme de văzut (măcar) o dată-n viață.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

03/12/2019

M-am apucat de curățenie generală prin dulapuri. Da’ generală-generală. 🙂 Până anul ăsta n-am avut variațiuni (prea mari) de greutate, am purtat mărimile S-M mai bine de zece ani. XS-ul m-a părăsit, cu nesimțire! de pe la 35 de ani (da, cei care faceți deja calcule în gând, am trecut de 45, să nu cumva să-mi ziceți că-s bătrână, că vă toc mărunt și vă dau la pești!). Bun. Eh, de vreun an am trecut spre M-L pentru ca acum, în clipa de față, să fiu bine de tot în mărimea L. Aici mai bag o avertizare, să nu cumva să-mi ziceți grasă, că pe lângă tocat, vă mai și feliez și-apoi vă dau, nu la pești, direct la rechini! Și crocodili! Capiși?

No, așe, c-am lămurit-o și pe asta, hai să vă zîc cât de tare m-a afectat schimbarea greutății. Pentru o rahitică-așchilopată, căreia-i puteai nu numa’ ghici ci și număra toate oasele, primele 5 kilograme-n plus au venit ca o binecuvântare, am mai prins și io ceva rotunjimi pe ici, pe colo. Următoarele 5 m-au și bucurat, (am început și io să arăt a fomeie) dar m-au și neliniștit oleacă, recunosc; era un semn că o duc bine (știți voi expresia „traiu’ bun și nesîmțîrea” 😛 ) dar și că ceva s-a schimbat în metabolismul meu. M-am apucat de alergat, de badminton, yoga, alte alea și am reușit să slăbesc (ceva ce nu crezusem înainte nici într-o mie de ani c-o să fiu vreodată nevoită să fac, să slăbesc!) la 57 de kilograme. Bun. Baiu’ era că începusem să fiu obsedată de greutatea mea și știți cum e, cu cât te îngrijorează mai tare, cu-atât parcă nici nu reușești să slăbești, mă uitam în oglindă și eram complet nemulțumită de ceea ce vedeam, hainele toate începuseră să mă strângă, nimic nu-mi mai plăcea cum îmi venea.

Ultimul an, care mi-a aduc bonus ultimele kilograme și care m-au situat clar în mărimea L, a fost însă cel mai mișto. Atât de bine nu m-am simțit niciodată-n pielea mea! N-am suferit niciodată de sfielnicie, da’ acum îs prea de tot! Când mă dezbrac îl strig pe Adi să vină să mă vadă (de parcă n-ar ști!): „Uite bărbate, ce țîțe dom’le, ce cur’, ce bulane! Yeee!”. Amu că Adi după ce-și dă ochii peste cap, mă aprobă – ce-a face bietu’ om? e partea doua. Lăsând însă gluma la o parte, să știți că nu am trecut ușor de la obsesie la acceptare. Nu, a fost destul de greu, eram chiar depresivă și foarte supărată din cauză că mă îngrășam și, oricât sport am făcut, nu mai reușeam să slăbesc.

„Brusc și dintr-odată” – pe naiba, mint, 😜 după multe ore de lucrat cu mine însămi, de vindecat traume și răni vechi, am început să mă accept și să mă iubesc, cu-adevărat, așa cum sunt.

Și da, m-am apucat de curățenie generală prin dulapuri, am hotărât că-i timpul să-mi iau „Adio!” de la mărimea S-M. Păstram hainele alea cu speranța că odată, cândva, voi slăbi. Acum le-am donat, le-am dat celor care au mai multă nevoie de ele decât mine; nu mi-am pierdut speranța, din contră, am și mai multă că, și dacă n-oi mai slabi, io o să rămân la fel de împăcată și de mulțumită cu cine îs acum și, mai ales, cu câte kile am. 😉

Cu drag și cu iubire,

L-Aura. 🙂

02/12/2019

Animalule, vacă proastă, minte de găină, porcule, boule-ncălțat, etc. sunt cuvinte folosite și-aruncate de mulți, cu intenția de-a jigni. Și sunt de-acord, chiar jignesc. Animalele.

N-am ascuns niciodată preferința asta a mea, iubesc animalele mai mult decât pe unii oameni. Și-s două categorii de… „oameni” nu-i pot numi, așa că hai să le zic indivizi, pe care i-aș împușca în cap, fără niciun regret și fără să stau pe gânduri: pe cei care violează copiii și pe cei care chinuie animalele. Da, ați citit bine, io, pacifista, împăciuitoarea, militanta pentru iubire și armonie, pe cei din categoriile menționate i-aș împușca în cap. Ăștia-s monștri, fără drept de apel și fără drept la viață, îs rebuturi, greșeli ale naturii care trebuie îndepărtate, anihilate, eradicate, eliminate complet. Nu trebuie să fiți de-acord cu mine, dar citind despre fetița de 10 ani sechestrată și violată de indivizii ăia doi, io asta am simțit. Și-același lucru-l simt de fiecare dată când aflu despre astfel de întâmplări, când se abuzează de ființe nevinovate. Că-i un copil violat, că-i un câine bătut, că-i un cal biciuit, că-i orice ființă chinuită dinadins, pentru plăcerea sadică a unor dezaxați, no ăștia nu merită să mai trăiască!

Animale nu-i putem și n-avem voie să-i numim, pentru că am jigni bietele animale.

De data asta fără iubire, că nu-mi vine.

Aura.

29/11/2019

„Putem judeca ușor caracterul unui om după modul în care îi tratează pe aceia care nu-l pot ajuta cu nimic.” ____ Goethe

„Cel care este crud cu animalele devine nemilos și în relațiile sale cu oamenii. Poți judeca inima unui om după felul cum tratează animalele”. ____Immanuel Kant

Cerul nu ne întreabă dacă suntem triști sau fericiți, soarele nu ne-ntreabă dacă să apună frumos sau doar așa, într-o doară, ziua nu ne întreabă cum să treacă, repede sau ușor.
Pământul se învârte fix la fel, cu sau fară noi, luna răsare cum are ea chef, nu noi.
Când ne dăm seama că suntem neînsemnați în ordinea lumii și-a universului, că suntem doar pasageri, cântăreți, nu dirijori, putem în sfârșit să ne relaxăm, să ne lăsăm comod pe spate și să admirăm.
„Facă-se voia ta, Doamne!” e suficient să exclamăm.
Și mai putem s-adăugăm și-un „Mulțumesc!”.
Că-i prea fain spectacolul la care asistăm. 😉

„Ziua de 25 noiembrie a fost stabilită de Adunarea Generală a Națiunilor Unite ca fiind Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței asupra Femeilor. Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței Asupra Femeilor este marcată în toată lumea prin manifestații și acte de condamnare a diverselor forme de violență îndreptate asupra femeilor.

Când mi se spune ce (să) gândesc și când, mă ia așa, un fior pă șira spinării și mi se cam scoală păru-n cap! Cum pana mea să știe altcineva, mai bine decât mine, ce gândesc?

La început mă amuza dar acum, când se insistă a mi se demonstra că asta am vrut io să scriu, asta de fapt am vrut io să transmit și asta de fapt am vrut io să gândesc, nu mi se mai pare amuzant, defel!

Părerologi, etichetanți, punători de ștampile-n frunte, abțineți-vă. Atâta timp cât io nu-ți intru pe pagina să-ți contest părerile-postările-votările, cât timp nu intru cu bocancii-n viața ta, cât timp nu-ți combat ideile, nu te contrazic și-ți respect opinia, fă și tu același lucru! Nu mă interesează că tu crezi că viața-i nașpa, că lumea-i rea și-afurisită și că totu-i în zadar. E fix treaba ta! Io dacă am chef să cred în magie, în miracole, în povești cu zâne și cu Feți-Frumoși, în oameni buni și faini, în democrație, corectitudine, etc. nu te mai ambala să-mi demonstrezi contrariul pentru că oricum n-o să mă convingi. Asta-i realitatea MEA, nu a TA. E fix treaba ta cum o percepi, cum o trăiești tu pe a ta, dar nu mă poți sili s-o văd și s-o traiesc la fel ca tine! Nu mai încerca!

Mă repet, știu, dar e exemplul cel mai sugestiv: e ca și cum mi-ai intra în casă și mi-ai spune cât de tare îți displace aranjamentul, interiorul, decorurile, mobila, etc. Nu-ți place? Foarte bine! Da’ ce cauți atunci în casa mea?

Nu-ți place? Nu-ți convine? Am un singur cuvânt pentru tine: BÂȘTI!

Pă restu’ v-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

24/11/2019

„Epifanie” e un termen pretențios. Io am interpretat-o în felul meu, mai simplu și mai… pământesc. O revelație, un moment de „aha”, când am devenit conștientă de latura nevăzută a unei lumi, ceva ce n-am perceput până atunci. Îs momentele alea de piele de găină, când simți ce n-ai mai simțit, când nu-ți vine să crezi (deși vezi cu ochii tăi!), când rămâi mut de uimire și-ți dai seama că totul este interconectat. Că nimic nu-i întâmplător și tot ce se petrece, este cu un scop. Am avut multe astfel de momente, despre unele am scris, altele le-am uitat… Însă acum știu că atunci când mi le amintesc (sau mi se amintesc 😉 ) musai să le scriu, ca să nu le uit din nou.

Acum câțiva ani, când am auzit povestea asta pentru prima oară, am fost sceptică, vă spun drept. Am zis că-i o poveste fantastică, spusă de prietenul nostru, părintele, care ne ajută-n momentele noastre grele și c-a făcut-o doar ca să ne încurajeze, pentru că eram destul de amărâți pe-atunci și foarte debusolați. N-am văzut atunci legătura, nici n-am înțeles de ce ne-a spus-o, noi ziceam că n-are nici în clin, nici în mânecă cu noi. Era vorba despre un tânăr pianist român care, deși doldora de talent, a fost nevoit să plece din România, în căutarea unui trai mai bun; că ajunsese în Norvegia și-acolo muncea din greu; că într-o zi de muncă, intrând într-o casă a găsit un pian, la care s-a așezat și-a început să cânte. Cel care l-a auzit a fost, bineînțeles, impresionat, și-a dat seama imediat că-i un talent uriaș care se irosește; și l-a înscris la „Norvegienii au talent”. Urmarea… Viața lui s-a schimbat complet.

Uitasem povestea când, într-o zi, am găsit pe Facebook un filmuleț cu el. I l-am trimis și la Adi, scriindu-i că uite, cred că-i vorba despre cel din povestea de astă-vară, cel despre care prietenul nostru ne povestise. Și uite-așa am dat și de Corina, soția lui, astrolog…

Urmarea? Fantastică. Extraordinară. Tocmai când voiam să-i trimit un mesaj, primesc și eu un mesaj de la ea. Că a simțit dorința să îmi scrie, deși nu ne cunoșteam. 🙂

Io am fost atrasă întotdeauna de astrologie, horoscop, de citit în stele, de planete și comete și zgâit noaptea la cer (știți voi, umblatu’ pe ciripuri 😀 ) așa că mi-am dorit imediat să știu cum arăta harta cerului atunci când m-am născut; știți cum se zice, să știu și io sub ce stea norocoasă am venit pe lumea asta, nu? 😉

Am aflat atunci o mulțime de informații prețioase, Corina mi-a spus totul de la A la Z. Și  tot ea mi-a dat sugestia să fac ceea ce îmi place, mai am și acum înregistrarea sesiunii de atunci și, de fiecare dată când o reascult, mi se face pielea de găină. M-a întrebat: „Ce îți plăcea ție să faci mai demult? Ce te pasiona? Ce te preocupa cu-adevărat? Să scriu, i-am răspuns. Păi de ce nu te gândești s-o faci din nou? Apucă-te și fă-ți un blog, scrie o carte, pentru că, din harta natală, asta îți este dat să faci.”

Asta se întâmpla în mai, 2017, apoi în România-n vară, s-a petrecut faza cu fluturele de la cascadă, și-n noiembrie m-am apucat de scris, pentru ca, după un an, în mai 2018, să public „Trăirile Aurei”.

Corina este o profesionistă desăvârșită iar astrologia fascinantă. Nimic n-a fost întâmplător. Nici povestea prietenului nostru, nici întâlnirea (virtuală) cu ea, nici faptul că se ocupă cu ceva care pe mine mă atrage dintotdeauna: astrologia.

Totul s-a legat. Nu pot decât să o recomand din suflet, dacă vreți să vi se citească în stele, 🙂 să fiți sfătuiți, ghidați, îndrumați, aici o găsiți:

www.corinastefanastrology.com

Corina Stefan Astrology.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/11/2019

Când am văzut filmul ăsta încă eram măritată cu dușmanul. Nu aveam voie să mă uit la filme, că-mi băgau în cap tot felul de prostii (după cum mă atenționa „blând”, cu câte-o palmă după cap, atunci când mă prindea totuși uitându-mă).

E groaznic. Să respiri în același pat cu cineva care-ți este străin, care înainte de culcare ți-a mai și tras câteva, care indiferent de ce și cum i-ai spune te înțelege fix pe dos, care-ți răstălmăcește fiecare cuvânt și-ți interpretează fiecare gest. Să fii nevoită să-ți măsori cuvintele și gesturile-n permanență. Să nu știi niciodată dacă ceea ce faci e bine sau nu. Să nu știi niciodată care dintre gesturile tale vor dezlănțui fiara. Să stai permanent cu frica-n sân.

În pat cu dușmanul e cumplit. Se bat cap în cap, patul cu dușmanul, nu? Să dormi cu cineva pe care-l urăști, de care te temi, de care de fapt te-ai ascunde și-ai fugi până la capătul pământului, doar ca să scapi de el. Iar tu să fii nevoită să-l auzi sforăind lângă tine, în timp ce privești într-un punct fix pe tavan, ca să nu-ți pierzi cumpătul și mințile.

În pat cu dușmanul e un coșmar pe care multe femei încă îl traiesc. Multe femei încă dorm alături de cel pe care-l urăsc. Lângă care-s nefericite, triste și cu sufletul bucăți; lângă care se simt inutile, proaste, urâte, grase, nefolositoare și în plus.

Plecați din patul în care dormiți cu dușmanul.

Mergeți în patul în care nu vă bântuie coșmaruri, în care sunteți fericite, apreciate, frumoase, perfecte pentru cel lângă care dormiți. Care vă strânge-n brațe, vă sărută tâmpla, vă veghează somnul, vă alină și vă șterge lacrimile ce vă curg în somn. Care vă mângăie părul și fruntea, și vă șoptește blând: „Gata, sunt aici! Șșș, nu mai plânge, a trecut, a fost doar un vis…”.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20/11/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Recunosc c-am căutat răzbunare multă vreme. Pentru fiecare suferință, pentru fiecare umilință, pentru fiecare durere răbdată și provocată de cineva, mi-am dorit din tot sufletul – plini de răni și cicatrici –, să i se întoarcă, să le simtă la fel și el/ea.

M-am lăsat mânată de dorința de răzbunare ani îndelungați, recunosc. N-am avut puterea de-a zâmbi și-a trece mai departe, lăsând karma (nici nu știam io tare bine ce-i aia, până de curând) să-și facă treaba; simțeam că dacă nu pun și io umăru’ la treabă și nu-i dau o mână de-ajutor, n-o să regleze conturile, n-o să-și facă datoria așa cum credeam că trebuie. De parcă aș fi știu mai bine decât Dumnezeu! Ha! Ce glumă bună, nu?

Partea faină a trecerii anilor e că te mai deștepți de cap. Sau, mai bine zis, îți vine mintea la el. Răzbunarea nu reglează niciun cont, nu-ți face dreptate, nu-ți ușurează sufletul. Din contra, ți-l face ca plumbul… Nu ești de fapt cu nimic mai bun decât cel care te-a rănit…

Am găsit azi un fragment scris de părintele Arsenie Papacioc, care-a declanșat scrierea asta, de azi.

„Dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine.
Și te mărturisești incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbești de rău, și ele se înregistrează toate.

E ușor să spui: „Uite ce a făcut!”, dar tu nu știi de ce a făcut și nici nu-i cunoști întoarcerea lui cu lacrimi. Și nu auziți că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Și ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, și asta-i prost, să se vorbească cu ușurință de rău de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merită? Da’ ce, nu văd eu ce face?”

Fraților, nu există în creația lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu știe Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu decât de oameni? Și atunci, sigur că suntem urmăriți. Și nouă ni se cere dăruirea. Vreți să biruiți: smeriți-vă și nu judecați pe nimeni. Pentru că în felul acesta veți fi liberi. Altfel nu.

Îți duci viața în funcție de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparație. „Eu nu sunt așa!” și te iei în comparație cu un om pe care tu îl numești ticălos. De ce nu te iei în comparație cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparație cu diferiți Părinți cunoscuți, care duc o viață aleasă? Mântuitorul spune: „Iubiți pe vrăjmași”, pe cel care-ți face rău. Cum e vorba: „Mi-a zis, și i-am zis, și am să-i zic!” Nu numai că nu-l ierți, dar te gândești la o răzbunare față de el. Vreți răzbunare? Vă învăț eu: să-l iubiți și să-l pomeniți la rugăciune. Pentru că, dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, și e mai bine așa, că spune și Scriptura: „Răzbunarea e a Mea”. – extras din ”Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a 2-a, Vol. 3, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 43-44.

Dacă aș fi citit asta mai demult, ce bine era! M-aș fi scutit de ani de suferințe, de zbateri inutile și de boli. Răzbunarea nu-i un sentiment benefic, e o otrava care-ți mănâncă fiecare celulă, fiecare gând. Da, părintele are dreptate, răzbunarea cea mai mare asta e: să te rogi pentru cel care ți-a greșit. Să-l ierți. Și să-l lași să plece. Să scoți otrava din gândurile, din celulele tale…

Acum da, recunosc.

🙏

Cu drag și cu iubire,

Aura.

19/11/2019

Am râs cu lacrimi, Domne iartă-mă!

Da’ vai ce bine face câte-un râs de ăsta, din tăt sufletu’!

Io sper să vă facă și pe voi să râdeți… E doar o glumă, tratați-o ca atare, n-o luați in serios! 😂🤣😂🤣😂

Singurul martor la un accident – un țîcă – e întrebat de polițist:

– Mă copile, ai văzut cum s-o întâmplat accidentul? Cum o căzut muncitorul de pe scară?

– Am văzut dară! L-o bătut Dumnezo, c-o înjurat!

– Cum adică „o înjurat”???

– .. „utu-ți Dumnezăii tăi de copil, nu mai scutura scara!”

Am stat io supărată cât am stat da’ cum nu-i felu’ meu, am zîs că-i musai să-mi schimb starea. E frig și plouă da’ ce dacă? Mi-am luat bițigla și-am mărs s-aprind o lumânare la capela celor fără de speranță. Că-s mulți amărâți pă lumea asta și decât să mă amărăsc și io CU ei, mai bine mă rog PENTRU ei. Și pentru mine. Și pentru noi toți.

Primească Dumnezeu sfintele rugăciuni.

Amin!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

13/11/2019