Încă de când am venit în Belgia ne-am dorit să mergem în „Veneția de Nord” – adică Brugge, în flamandă, și Bruges, în franceză. Era al doilea oraș (după Brussel) despre care auzisem încă înainte de-a veni aici.

L-am vizitat de mai multe ori, pentru că pe aproape toți cei veniți la noi în vizită, i-am dus acolo, n-ai voie să ratezi orașul ăsta dacă vii în Belgia; iar dac-o faci, atunci trebuie neapărat să revii.😉

Este un oraș neerlandofon (asta-i denumirea pretențioasă, io i-aș zice simplu și popular oraș flamand) care este și capitala provinciei Flandra de Vest. Numele orașului provine din norvegiana veche: Bryggja, ce înseamnă pod, punte și nici că se putea un nume mai potrivit, pentru că orașul este înconjurat – și străbătut – de canale, așa că bineînțeles sunt și nenumărate poduri, care mai de care mai romantice și numai bune de pupat. 

Bine, io și Adi ne-am găsit un loc mai special, de fiecare dată când mergem în Brugge musai să-l găsim și să facem un  „remake”. 

Oraș al ciocolatei și-al dantelei, nu are cum să nu te îndulcească și să nu te impresioneze nu doar cu finețurile acestea, pe care le găsești peste tot, (nu uitați să căutați „home made„, ca să nu vă păcăliți!) ci mai ales cu aspectul și farmecul său medieval. Este considerat cel mai bine conservat oraș medieval din Belgia, iar arhitectura clădirilor sale îi întregește frumusețea. Marea parte a moștenirii medievale a fost păstrată în cele mai bune condiții, de aceea întreg centrul orașului a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Muzee sunt destule, de care și câte vreți: al berii, al ciocolatei, al dantelei, al diamantelor, al cartofilor prăjiți (frietjes!), muzeul Groeninge, muzeul dedicat lui Picasso etc.

Dar eu zic că la o primă vizită n-ați vrea să vă petreceți prea mult timp doar înăuntru, mai ales dacă aveți noroc să fie vreme bună, e de preferat să străbateți orașul în lung și-n lat și să-i descoperiți locurile minunate.

Cu barca, cu trăsura, pe bicicletă sau pe jos o să găsiți o mulțime de străduțe minunate, unele cu clădiri ce chiar datează din 1800 (toamna).  

Alte locuri musai de văzut ar fi și:

Basilica Sfântului Sânge – Heilig-Bloedbasiliek – o biserică aflată chiar în centru, în care se află o fiolă în care se spune că ar fi chiar sângele lui Iisus.

Onze Lieve Vrouwkerk – încă o biserică în care se găsește sculptura lui Michelangelo, „Madona with child”.

Belfort van Brugge – asta nu mai e biserică, v-ați prins, nu? e Belfortu’ din Brugge.

Stadhuis, adică primăria (că de la atâta romantism poate vă vine vreo idee).

Grote Markt, pe care n-aveți cum s-o ratați pentru că-i tocmai piața mare din centru și de care vă scriam la început că-i declarată patrimoniu Unesco.

Morile de vânt din afara orașului, și cam atât îmi amintesc eu acum.

Noi am avut noroc și de fiecare dată am dat de câte ceva special: un concert de harpă, un festival (și nu știu cum de m-am potrivit atât de bine la îmbrăcăminte, de zici că făceam parte din grupul lor!), o nuntă, lebede, un suflat în drâmbă, un grup de chinezi care-au vrut să se pozeze cu Edi, și le-am dat voie dar numai după ce mi-au promis că nu-l halesc, nimicuri din astea, no! Dar mie tocmai nimicurile astea-mi plac cel mai mult, astea-s sarea și piperul peregrinărilor noastre.

A, da, să nu uit să vă mai zic că Wally de Backer, solistul Gotye (știți melodia, nu?  “Somebody That I Used to Know”) s-a născut aici.

Da, Brugge e un oraș turistic de top și deși-i foarte aglomerat, indiferent în ce sezon ați vrea să-l vizitați, (de asta am și scris în celălalt articol, https://aurablupu.com/2019/01/03/gent/

că-l prefer pe ultimul, eu și aglomerația nu ne împăcăm prea bine, clar că merită văzut.

Nu uitați de ciocolată, gofre, dantelă, bere și cartofi prăjiți, ca să fie tacâmul complet. 

V-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20/03/2019.

Azi am văzut o poză. Textul care o însoțea era următorul: „Un reporter a rugat-o pe această fetiță din Siria să zâmbească…”  Fetița nu știe să zâmbească, are un fel de zâmbet chinuit, în timp ce lacrimile-i curg pe obrajii murdari. Tristețe și durere multă, de fapt, emană poza asta, nu zâmbet, nu copilărie. Este poza unui copil fără copilărie, chinuit, speriat, traumatizat…

Am redistribuit-o imediat. Nu doar pentru că-i o fetiță din Siria, nu doar pentru că-s împotriva războiului de-acolo. Ci pentru că-s împotriva a tot ce-nseamnă abuz asupra copiilor.

Da, știu, după cum a comentat cineva, avem și noi copii ai străzii, avem și noi destui năpăstuiți pentru care să ne pară rău, de care să ne fie milă. Dar asta nu înseamnă să nu îmi pară rău sau că nu am voie să îmi fie milă și de fetița asta ce-i în Siria. Sau de-un băiețel din Africa ce-i exploatat. Asta nu înseamnă că dramele lor, nefiind ale mele, românești, n-ar trebui să mă atingă. Ba mă ating! Și-ar trebui să ne atingă pe toți!

Toți sunt suflete. Nevinovate. Iar poza asta poate fi poza oricărui copil din lume care nu știe ce-i aia copilărie, care nu știe să zâmbească și care are un nod în gât! Care suferă, care-i abuzat, exploatat, care-i sclav pentru ca noi să cumpărăm produse cât mai ieftine și pentru care ne călcăm în picioare la reduceri, care-i folosit pentru plăcerile unui pervers care-i poate chiar un cunoscut de-al nostru care se laudă că merge în vacanțe în Taiwan. Poate fi poza oricărui copil care trăiește pe străzi, în canale, care-i abandonat la naștere de-o așa-zisă „mamă”. Care-i legat de-un pat într-un așa-zis orfelinat. Poza asta-i poza oricărui copil care-i bătut în fiecare zi de-un tată alcoolic, al cărui vecin suntem, ale cărui țipete le auzim dar ne prefacem că nu. Poza asta-i poza unei fetițe abuzată sexual de tatăl ei, de unchiul ei, de vecinul ei, și-ai cărei mame tace și se preface că nu-i adevarat.

Poza asta-i reprezintă pe toți copiii din lume cu noduri în gât.

Iar ipocriți suntem noi, cu toții, care știm toate astea, dar tăcem.

Care ne bucurăm c-am economisit 5 euro pentru o bluză la reduceri, pentru care un copil a muncit din greu.

Care trecem nepăsători prin sate uitate de lume și accelerăm mașina noastră luxoasă după care se ține-o hoardă de puradei desculți și pe care, la fel de nepăsători, îi lăsam într-un nor de praf.

Care închidem ochii să nu vedem copilul drogat ținut în brațe de-o cerșetoare și pe care vrem să credem că-l ajutăm punând un euro în palma ei.

Care căutăm scuze să nu dăm bani pentru o acțiune caritabilă, care nu știm să dăruim ceva, orice.

Care știm că sunt războaie-n lume dar ne prefacem că nu știm că sunt.

Care vedem din când în când câte o poză ce ne amintește asta și ne aduce-un nod în gât.

Azi, cu tristețe,

Aura.

19/03/2019

Foto: internet

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Înainte de-a mai invidia și (sau) judeca pe cineva, analizează o țâră și prin ce-a trecut omu’ ăla ca să obțină ceea ce tu invidiezi sau judeci! Tu ai fi dispus să treci exact prin ceea ce-a trecut și el? Dacă nu, ciocu’ mic și joc de gleznă! Dacă da, treci mai întâi și-apoi să te văd, mai ai timp să invidiezi? Să judeci? Mai ai curaj? Mai ai tupeu?

M-am săturat de remarcile acide și pline de venin. De cuvintele spuse dar cu scopul de-a răni. De invidie și răutate. Tare ușor e sa zici: „Hm, cine știe ce-o fi făcut ăla ca să aibă ce are…”, „No sigur că da, ăla își permite!”.

Își permite, dar oare de ce? Pentru că ăla a trecut pe sub furcile caudine, pentru c-a-ndurat umilințe și-a făcut sacrificii pe care tu nu ești dispus nici să le-nduri nici să le faci! Pentru c-a muncit muncile de jos, la care tu strâmbi din nas, cum c-ar fi înjositoare! „Aaa, eu nu-mi cobor standardele! Eu am un statut!”. No foarte bine, ia-ți statutul și standardele și freacă-te pe cap cu ele, dar nu mai jindui și nu mai invidia realizările cuiva care n-a ținut seama de ele, ci de scopul lui! Pe care l-a durut în cur de standarde și de statut și și-a mânat mersul, care-a ținut seama doar de-atât: să muncească din greu și să fie cinstit!

E foarte simplu să tânjim după reușite și realizări, dar să și facem ceva pentru ele? Nu prea. Dacă ni s-ar oferi pe tavă, daaaa. Cu zece mâini le-am lua. Când însă trebuia să punem osul la treabă, să plătim același preț pe care alții l-au plătit, începem să ne codim, să ne tragem pe cur și să dăm din colț în colț: că-i prea scump, că-i greu, că-i complicat, etc.

Gratis? Toată lumea vrea! Când însă trebuie să plătească, devine dintr-o dată totul mult prea scump.

Scump a fost și pentru cel pe care-l judeci și îl invidiezi. Dar ăla nu s-a plâns, n-a avut timp, a fost mult prea ocupat să își atingă țelurile și visurile. Pentru care tu acuma, lăfăit într-un fotoliu și scuipând semințe – și venin! – îl invidiezi! Hai sictir!

Azi fără iubire, că nu-mi vine.

Aura.

17/03/2019

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Ați avut vreodată stranie senzație că ceva trebuie să se întâmple, deși nu ai programat nimic, deși nu aștepți pe nimeni și nimic, simți că ceva-i musai să se-ntâmple. O neliniște ciudată. O stare de alertă. O resemnare și-o cedare în față fatalității. Inerent. Inevitabil. Irefutabil. Ceva ce deja-i scris. Nu știi ce, nu știi de cine, nu știi dacă-i de bine sau de rău, dar e.

Pe mine stările astea mă scot din minți. De obicei caut să le liniștesc ieșind afară. Acum însă nu-mi vine nici asta să fac, măcar. Poate-i de vină și-atâta oboseală acumulată, nopți nedormite, stres – aproape – permanent. Un pas înainte, doi înapoi… Nimic nu te mulțumește, totul te enervează. Și-ți vine doar să plângi, deși n-ai niciun motiv. Mă rog, ai unul maaaare, pe care îl ignori, îl sari, nu vrei să-l vezi. Ți-e foame, dar habar n-ai ce-ai vrea să mănânci, nimic nu-ți place, nimic nu te atrage. Ți-e sete, dar apa e sălcie, cola n-ai mai băut de-un secol și nici nu vrei acum să-ncepi să bei. Sucul de portocale e prea acru. Ceaiul prea fad. Afară-i prea frig. Prea ud. Prea cenușiu. Oamenii-s prea reci. Lumea-i prea mare. Grijile-s prea multe. Durerile prea mari. Gândurile-s prea întunecate.

Mda, o zi destul de plumburie. Măcar amurgul a fost frumos. Și jumătatea aia faină de lună argintie, ce zici că era o felie de tort. O să-mi fac exercițiile de de-stresare. Poate așa o să ies la liman, cu ziua asta. Că aia de mâine, nu se știe. Promisă nu-i. Decât clipa de față. Om trăi și om vedea. Ce are să se-ntâmple, se va-ntâmpla.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

16/03/2019

„Uneori, tot ce ai nevoie este o îmbrățișare de la persoana potrivită și tot stresul tău se va topi.”

De ceva vreme, strada mea-i ca după război. Au spart trotuarul, au schimbat țevi, acum pun alt trotuar. Gălăgie, mizerie, tranșee pline de pământ (care dacă plouă vă dați seama că se transformă-n noroi) și care-s fix la ieșirea din casă, neprofesionalism și nepăsare față de noi, ăștia care locuim aici și care mai trebuie să și putem ieși (uneori foarte rapid că altfel avem o „bucurie”) și să intrăm în casă de zece ori pe zi, cu-n câine bolnav în brațe. Dacă ar fi durat câteva săptămâni era ok, dar au început lucrările înainte de Crăciun! 3 luni de praf și mizerie și nervi și circulat nu greu, ci foarte greu. Dar no, oricât de agasantă și enervantă și deranjantă mi-e toată povestea asta, trecând pe lângă muncitorii care lucrează-n vânt și-n frig și-n ploaie, mi se face milă. Așa că ieri, încruntată și nervoasă, le-am bătut în geamul mașinii pe care o opriseră fix în fața casei mele, chiar sub geam (de parcă strada asta nu-i destul de lungă!) și, cu motorul pornit, mâncau. Au lăsat temători geamu-n jos, cu ochii mari, așteptându-se probabil să-i trimit la plimbare (mă știu bugăt de bine ca pe-un cal breaz, la cât de des ies cu Edi afară și-ncep să blagoslovesc când nu pot să pășesc peste șanțu’ ăla imens, plin de noroi, iar bietu’ Edi, dacă n-apuc să-l iau repede în brațe, cade-n el).

 

— Ja mevrouw? Da, doamna?

— Wil je een warme koffie? Vreți o cafea fierbinte?

S-au uitat surprinși unu’ la altu’ și-apoi mi-au răspuns repede, probabil să n-apuc să mă răzgândesc.

 — Oh ja, graag! Oh da, vrem!

Oricât de nervoasă aș fi, oricât de indispusă și oricâți pitici pe creieri aș avea, dacă Adi vine și mă ia în brațe, totul dispare ca prin farmec. Oricât de dezamăgită și cu moralul la pământ aș fi, auzind un cuvânt de-ncurajare, o vorbă bună, primind o bătaie pe umeri de-nțelegere sau un simplu gest de bunăvoință, prind curaj.

 

Nu neglijați puterea unei singure îmbrățișări.

Nu ignorați efectul unui simplu cuvânt de-ncurajare.

Nu treceți cu vederea influența unui elementar gest de bunăvoință.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

15/03/2019

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Pentru cei care se grăbesc să condamne, să ridiculizeze, să râdă și să facă mișto de „fraierii” care cred în Dumnezeu, de naivitatea și „prostia” lor, am o singură replică – cea a lui bunicu’ : mereți și vă bateți cosa! 

Înainte de-a-i cataloga drept pupători de moaște, turmă de oi, spălați pe creier etc. amintiți-vă de părinții și bunicii voștri care probabil că se numără printre ei. De cei dragi vouă, care loviți crunt de soartă, și-au găsit alinarea-n rugăciune. De cei dintre cunoscuții voștri care s-au vindecat miraculos și-au fost salvați tocmai de credința-n Dumnezeul pe care voi acuma îl huliți, căruia-i negați existența și-i puneți în cârcă toate nedreptățile lumii.

Nu-s habotnică, dar nici ipocrită, nu vreau să par evoluată și „deșteptată” spiritual, iar astfel să le cânt în strună celor care-l hulesc și-și bat joc de Dumnezeu.

Nu vreau să discut în contradictoriu, să-mi apar credința sau să mă contrazic cu nimeni.

Respect credința oricui și nici nu încerc să conving pe nimeni că Dumnezeul meu e cel mai tare din parcare sau că doar credința mea-i dreaptă și bună. Însă vreau aceeași reacție-n schimb și-același respect. Că dacă-i vorba de discutat pe tema religiei, n-avem cerneală-n stilou și nici hârtie destulă ca s-o scoatem la capăt. Și consider că fiecare are dreptul să creadă-n ce vrea. Și libertatea de-a o face.

Când un prieten bun, ateu convins, în ultima lui lună din viață a acceptat să mă-nsoțească la capela mea făcătoare de minuni și-a plâns ca un copil, rugându-se unui Dumnezeu pe care până atunci l-a negat, pentru mine a fost o confirmare că Dumnezeul meu există. Și-al lui la fel.

Când o pacientă ce-și alesese deja ziua morții (aici, în Belgia, eutanasia a intrat in legalitate din 2002) m-a întrebat unde cred eu c-o s-ajungă, în  rai sau în iad, iar după răspunsul meu am văzut-o împăcată și-a murit cu iconița de la Rohia la căpătâi, am primit confirmarea că Dumnezeul meu a fost și Dumnezeul ei. Catolic sau ortodox? Irelevant.

Nu vă mai păcăliți că sunteți mari și tari fără Dumnezeu.

Nu vă mai ofuscați și nici nu vă mai încrâncenați pe cei care-și găsesc alinarea-n EL.

Nu-i mai considerați depășiți, ne-evoluați și retardați.

În fond și la urma urmei toți avem, vrând- nevrând, un moment în care înțelegem că:

Nihil sine Deo. Nimic fără Dumnezeu.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

12/03/2019.

Foto: Aura Lupu

mănăstirea Voroneț și Rohia

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria St.O.Iosif și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc.

Și-am intrat în post.

Doamne-ajută să ne fie de (și cu) folos. La trup da’ mai ales la suflet.

Beneficiile postului sunt nenumărate. Nu vă mai fac io acuma capu’ calendar cu ele, că le știți. E plin netu’ de articole pe tema asta. Ce însă mă face să scriu și eu (încă!) unu’ este faptul că mulți îl recomandă ca pe-o cură de slăbire. Hă? 😕

Sau postesc doar prin ceea ce mănâncă, nu și prin ceea ce gândesc. Care se îndoapă cu mâncarea de post exact cum se ghiftuiau și-nainte. Care-s foarte atenți ca nu cumva să îngurgiteze din greșeală vreo urmă de praf de ouă sau lapte, care citesc și-analizează orice etichetă de pe un produs cumpărat însă-și umple coșul de cumpărături cu pate vegetal, brânză vegetală, chifteluțe vegetale, etc. Și alea-s pline numa’ de chestii minunate, nu? Da, n-au carne, ouă sau lapte dar au în schimb la chimicale berechet! Iar când de la masa de post te ridici ghiftuit, ăla deja nu mai e post, zic io.

Postul pentru mine în primul rând înseamnă înfrânare. Și nu de la ceea ce nu ne place ci tocmai de la ceea ce ne place cel mai mult. Să ne obișnuim treptat cu foamea. Să te ridici de la masă nesătul. Să nu mănânci și să nu bei nimic măcar până la amiază, dacă o zi întreagă ni se pare mult.

Și mai ales să mulțumim pentru fiecare-mbucătură. Să fim recunoscători c-avem ce să mâncăm.

Să mâncăm ce mâncau bunicii noștri, nu semipreparatele de-acum. Iar mâncarea să ne fie hrană, nu îmbuibare și maț plin. Să postim cu bucurie, nu din obligație, nu ca să dăm bine, nu ca să ne lăudăm și nu din dorința de-a slăbi. Postul nu-i o cură de slăbire. Postul nu-i un trend. Postul nu-i musai, dacă-l ținem c-așa trebuie, și nu pentru că vrem.

Degeaba ești atent să nu mănânci nimic „de dulce” dar inima ți-e plină de ură, invidie, ranchiună, mânie, frustrare și de ne-iertări. Degeaba postești doar cu trupul dar cu sufletul nu.

Postim cu sufletul prin curățenia gândului. Prin ordine. Perseverență. Zi de zi. În fiecare zi când mintea ne-o ia razna pe coclauri, s-o disciplinăm, să o „dresăm” și s-o domesticim. Cum? Prin rugăciune. În loc de-o înjurătură scrâșnită, de-un gând nu tocmai bun, să ne obișnuim să zicem un „Doamne miluiește-ne!”. Atât. Pentru că și asta-i important, să ne rugăm pentru toți, nu doar pentru noi.

Altruism versus egoism.

Bunăvoință versus rea-credință.

Iubire versus ură… ș.a.m.d.

Să fie armonie între ceea ce gândim și  ceea ce vorbim, între ceea ce rostim și ceea ce facem.

Să fim.

Post cu (și de) folos.

Doamne ajută!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

Continuare la cura de detoxifiere. https://aurablupu.com/2019/03/03/cura-de-detoxifiere/

Al doilea lucru pe care m-a-nvățat nenea doctoru’ să-l fac (corect!), a fost cum să respir. Știu, pare absurd la prima vedere, cum adică să-nveți să respiri? Ce, e musai să înveți s-o faci? Da, de respirat respirăm cu toții, evident, dar nu mulți o și facem cum trebuie. Multor clienți care-mi vin la reflexologie, când le spun să respire nu în piept, ci-n abdomen, li se pare că le cer tâmpenii. Asta până când încearcă s-o facă. Iar când nu reușesc să treacă aerul din piept mai jos, spre burtă, abia atunci își dau seama că nu-i chiar o prostie, e ceva ce trebuie făcut conștient. Iar când după 5 respirații de acest fel încep să se-mbete de cap, realizează cât de incomplet știu să respire, dar și cât de incorect o fac.

Mai ales noi, femeile, facem greșeala de-a respira complet anapoda: umflăm pieptul și tragem burta, (știți de ce, nu? să părem mai slabe și mai siluete). Dar prin astfel de respirații scurte și rapide nu ne oxigenăm cum trebuie creierul, iar când nu primim oxigenul necesar, ne alegem cu insomnii, depresii, oboseală cronică, stări de moleșeală, celulită, lipsă de energie, digestie proastă, etc.

V-am dat un piculeț de gândit, nu-i așa? Când citim câte urmări are simplu fapt că nu respirăm corect, ne dăm seama câtă nevoie avem de fapt de asta. Să respiram profund. Să tragem adânc aerul în plămâni, și-apoi să împingem respirația-n burtă, ba chiar mai jos. Lent, nu rapid, cu grijă, nu repeziți, cu răbdare și cu calm. Credeți-mă, merită cu prisosință. Și-n fond este destul de simplu.

Tot ce-aveți de făcut este doar să respirăm. (corect!)

Just breathe.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

Hamme.

10/03/2019

Cărțile mele le găsiți aici 
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/
https://www.sionoeditura.com/…/traieste-iubeste-si-taci/
și aici 
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
și-n următoarele librării:
Eminescu- București
Gaudeamus- Cluj
La două bufnițe – Timișoara
Junimea & Casa Cărții – Iași
Elstar – Câmpina
Șt O Iosif – Brașov & Libris
Prăvălia cu cărți – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
și alte librării independente din țară.
PLUS rețelele naționale:
Alexandria
Cărturești
Humanitas
CLB – București
Mulțumesc!
Copyright ©2017-2023 Aura B. Lupu

Mama-i specialistă-n coptături. Io așa, de voie-de nevoie, când și când. Tot ce-nseamnă aluat, mama-l transformă în ce vrea ea: pâine, plăcinte, cozonaci, sfințișori, orice! Parcă s-ar juca cu el! Însă eu când simt că-ncepe să mi se lipească de degete, ioi. M-apucă plânsu’. No ce mă fac amu? Cum îl mai dezlipesc? Bine, fază care durează câteva minute, când apoi cade singur de pe mână răsuflu ușurată. Am scăpat de monstru, nu m-a înghițit! Nu știu de unde mi-a intrat mie-n cap ideea că aluatul ăla se transformă în ceva care de pe mână se extinde și te-nghite, ca-n filmele de groază!

Partea cu trântitu’ de masă-mi place cel mai mult! No na, așa-ți trebe, monstrule ce ești, te trântesc de nu te vezi! Na! Bășici să faci!

Haioșele-s cele mai trântite (și mai haioase) când se desfac în foi, iar umplute cu silvoiț, mmm, dulce răzbunare!

Mâinile mamei se-nvârt rapid, din doua-trei mișcări împletitura-i gata. Io stau, mă uit, mă socotesc, calculez tangenta, sinusu’ și cosinusul, iar la final, când iese-o forma fără forma, îmi vine s-o arunc pe geam! Da’ perseverez, pentru că mi-e milă de munca de până atunci și când aluatu’ se-apropie de forma cât de cât dorită, îl așez rapid în tavă, să nu cumva să se răzgândească și să se împrăștie iar.

Așa că la mine orice reușită trebuie imortalizată și-adăugată la albumul „dovezi”. Cum care  dovezi? Că mai și gătesc. Voilà, mucenici. Ce seamănă mai mult cu niște căluți de mare, da-s simpatici, nu? Iar de buni… o să vă spun mâine, dacă scăpăm cu viață.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

09/03/2019

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

Pentru unii vei fi…
prea tare
prea acerbă
prea tăcută
prea adâncă
prea firavă
prea grasă
prea puternică
prea necoaptă
prea încăpățânată
prea delicată…
Prea.
Aceștia nu-s oamenii tăi…
Găsește-i pe cei pentru care nu vei fi niciodată „prea” mult ci niciodată „destul”.
Și exact ceea ce ești.
TU.

Este minunat că ne trimitem urări de 8 martie și ne felicităm reciproc. Femei pe femei. Mame altor mame. Soții altor soții. Fiice altor fiice.
Da’ bărbații unde-s în toată povestea asta? Unde-i lăsăm? Pe dinafară, nu? Că nici nu mai au loc de noi!
Io una rămân la părerea mea: muierilor, lăsați bărbații să ne felicite de 8 martie! Lăsați tații, soții, frații, fii și nepoții să-și exprime aprecierea pentru noi! Că doar de aia-i ziua femeii, nu? Să fim lăudate, felicitate și divinizate de sexul opus, nu noi de noi și noi pe noi!
Câte mesaje ați primit azi, spuneți drept? O grămadă și io, dar cele de la bărbați le număr pe degete! Cred că bărbații nici nu se mai agită, stau cuminți și râd de noi, pentru că facem noi toată treaba-n locul lor! Mi se pare absurd și ridicol.
Sorry, oi fi io mai ciudată și mai sâcâită, dar asta simt. Singura pe care azi simt că trebuie să o felicit e mama mea. Atât! În rest nu-i treaba mea! E treaba lor, a bărbaților ca măcar azi să-și bată și ei capu’, nu s-o facem noi în locul lor!

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

When you see something beautiful in someone, tell it.

It may take a second to say it, but for him it could last for a lifetime…

Când vezi ceva frumos în cineva, spune-i.

Ar putea dura o secundă pentru a spune, dar pentru el ar putea dura o viață…

Îmi amintesc fiecare compliment primit spontan, de la necunoscuți.

Curat, sincer, venit din inimă, fără apropouri deocheate și fără intenții ascunse.

Reticentă, zburlită și țepoasă ca un arici, n-am apreciat niciodată aprecierile stradale. Din contră, mă ofensau. Claxoanele, strigătele, fluierăturile nu-mi confirmau frumusețea și sex-appeal-ul, le simțeam și le interpretam ca pe niște agresiuni. Știu și de unde-mi vine asta. Platoșa ce-o afișam era evident un sistem de apărare, mă protejam de ceva ce nu știusem, ca și copil, să mă apar în trecut… 😥

A fost necesar să scormonesc adânc ca să înțeleg asta. Au trecut mulți ani până când am putut suporta un „Hei, dulceață!” fără să trântesc o geantă-n cap și-o replică usturătoare.

Însă momentele când m-am bucurat efectiv de-o apreciere sinceră sunt așa, ca și-o esență de parfum, pe care-o păstrezi în suflet o viață-ntreagă.

Și, din când în când, îi scoți dopul și inspiri adânc…

Și zâmbești…

Eram în Aalst, mă-ntorceam de la medicul meu 💖 și eram foarte fericită că mă declarase în sfârșit (aproape) vindecată; probabil că radiam asta. 🤩 M-am așezat pe-o bancă, cu căștile pe urechi, așteptându-l pe Adi cu Vlad să vină după mine.

Era o zi minunată: soare, cald, io (aproape) vindecată și mergeam să-l înscriem pe Vlad la Universitatea din Gent. 😍 Cum să nu zâmbești și să fii fericită? Era o stradă intens circulată, cu semafoare, tramvaie, autobuze, etc. Când o mașină a oprit în dreptul meu și-am văzut șoferul rostind ceva, mi-am dat căștile jos și l-am rugat să repete. Mă așteptam să întrebe ceva legat de împrejurimi și deja aveam răspunsul pregătit, nici io nu aveam habar de ele.

— Am vrut doar să-ți spun că ești foarte frumoasă, mi-a declarat el zâmbind. Dar un zâmbet din ăla sincer, curat, fără nimic lipicios și libidinos în el.

Era un bărbat între două-vârste, cu ochi închiși la culoare și-un păr cârlionțat-cârlionțat. Mașina absolut obișnuită, nu genul „aspirator de gagici” și nici el nu avea nimic din alura unui „Don Juán” de ocazie. 

Surprinsă, i-am mulțumit arătându-i în același timp verigheta de pe inelar.

— Asta nu contează, tot frumoasă ești. O zi ca tine îți doresc. 

Și-a plecat.

Chiar și acum când scriu încă zâmbesc…

Cu drag, cu bucurie. Este un moment pe care l-am pus într-o sticluță…

Pe care o destup din când în când și îl inspir…

Nu-mi mai înfrânez de-atunci nici eu complimentele. Dacă văd ceva frumos o și spun.

O fată cu-n păr minunat, doi îndrăgostiți frumoși, un bărbat îmbrăcat deosebit, o bătrânică cu ochi albaștri-albaștri… o secundă mă opresc și spun. Ce am văzut frumos în ei…

Așa cum mie mi-a mers direct la inimă complimentul cârlionțatului, poate că la fel o să le meargă și lor.

Să știi că i-ai făcut să zâmbească cu drag…

Că cineva îi VEDE. Cu adevărat.

O clipă. O secundă.

Dar ce mult contează!

Cu iubire,

Aura.

06/03/2019

Hamme.

Foto: A. Lupu – Ibiza

Ibiza – the perfect place

 Foto: A. Lupu, 24/02/2019 Blankenberge

Sunt zile în care meditația și rugăciunea nu-s suficiente pentru ca-n capul meu să fie liniște. Câteodată zgomotul gândurilor ce nu vor să plece devine asurzitor. Și-atunci îmi pun căștile, sonorul pe maxim și le-astup cu muzică. Vor-nu vor, musai să plece, alungate de-un rock sălbatic, de-o doină jelită sau de-o vioară ce plânge. Cine-mi vede play-list-ul se crucește. Metallica alături de Vivaldi, Tudor Gheorghe cu David Guetta, Irina Rimes și Deva Premal.

Fără să mă declar o cunoscătoare, mă ghidez după ceea simt când ascult o melodie. Dacă stârnește ceva în mine, rămâne. Dacă nu, ne spunem „La revedere”. Am și câte-o „obsesie” din când în când. Și-atunci o ascult pe repeat până ceea ce-a stârnit în mine se mai potolește, se mai cumințește și revin, cât de cât, la normal.

Vântul care de câteva zile suflă-n drâmbă, alături de câte-o „ropotă” de ploaie și-un frig din ăla sâcâitor, ne face – și pe mine dar mai ales pe Edi – să nu mai vrem să ieșim din casă. Totul zdrăngănește, totul țiuie, totul vuiește. Și de fiecare dată când îi simt răsuflarea-nghețată pe față și-n păr, nu pot să nu mă-ntreb de pe ce creste-nzăpezite vine? Pe unde-a fost? Pe unde-a umblat? Pe cine-a zgribulit? Pe cine-a mai înfrigurat? Cine și-a mai unit vaietul cu-al lui? Ce șoaptă și ce plâns a acoperit? Ce dor poartă? Al cui? De unde?

Vântul nu-i numai vânt. E muzică. Pentru cine știe să-l asculte. E mângâiere. Pentru cine știe să-l simtă. E confident. Pentru cine știe să-i șoptească. E purtător de dor. Pentru cine știe să trimită. Iar pentru mine, de când mă ascundeam printre crengile Mamei Cireș, e Tata Vânt.

Copilărie

Melodia ce-am atașat-o articolului pe mine (culmea) mă liniștește, deși e rock sălbatic.

Bucovina – Spune tu, vânt

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

05/03/2019

Fragment din „Trăirile Aurei”; cartea o găsiți in librăria St.O.Iosif și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Când auziți un „Huo”, luați-l drept încurajare. O confirmare. Că sunteți pe drumul potrivit.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

04/03/2019

Fragment din „Trăirile Aurei”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

Dacă tot am intrat în martie, luna renașterii, reînvierii, re… ce mai vreți voi, hai să vă dau o cură de detoxifiere, concepută de medicul care m-a ajutat foarte mult, a fost primul pas spre vindecarea burn-out-ului. Tot el a scris, de altfel, 2 cărți pe această temă, devenite rapid bestselleruri.

Beneficiile ei sunt extraordinare și multiple, nivelul energiei crește spectaculos, kilogramele se topesc, pur și simplu, tenul strălucește, părul capătă vitalitate și culoare, celulita dispare, insomniile la fel, se îmbunătățește starea generală de sănătate. Nu-i doar o cură, poate deveni un stil de viață. Nu spun nici că-i grea, nici că-i ușoară, e „făcubilă”. Denumirea ei corectă este „Het Anti-toxischt eetplan”, ceea ce tradus mot à mot  înseamnă planul de alimentație antitoxic, adică ce anihilează efectul otrăvurilor deja existente în organism, „otrăvuri” ajunse acolo tocmai printr-o alimentație incorectă.

Mulți încă nu știm (sau nu vrem să știm) că mâncarea-i hrană, combustibil, dătătoare de energie și nu ghiftuială, umplerea mațului pentru satisfacerea poftelor, că mâncăm ca să trăim și nu invers. Hulpavi, lacomi, pofticioși, mâncăm mult peste cantitatea de care avem de fapt nevoie și ne-ndopăm cu de toate, fără să ținem cont nici de ce anume băgăm în gură, nici de orele la care o facem, și urmăm doar impulsul „Mi-e foame!”.

Și vai cât de des mi-a fost! Bine, când mi-a fost cel mai foame nici n-am avut ce să mănânc, simțeam efectiv cum stomacul meu rodea în gol și-l mai păcăleam cu câte-o țigară. Când însă foamea nu mi-a mai fost impusă ci indusă de subconștient, am mâncat haotic, ținând cont doar de impuls.

Cei care ați citit „Trăirile Aurei” știți deja că nu puteam s-adorm fără să am rezerve sub pat: un iaurt, un măr, o bucată de ciocolată, orice, doar să fie, altfel nu puteam să adorm. Anii de înfometare își lăsaseră amprenta bine de tot în subconștientul meu.

Norocul meu (într-un fel) a fost că atunci metabolismul meu era ok, orice și oricât aș fi mâncat nu se „prindea”, nu depășeam 52 de kg. Baiu’ a fost însă după ce m-am îmbolnăvit. Tratată pentru depresie cu fel și fel de hap-uri, au apărut dereglările și întregul organism mi-a fost dat peste cap.

Cu chiu și vai am reușit – într-un final – după întâlnirea cu medicul despre care scriam mai sus, să-mi revin.

Și, așa cum v-am scris la început, primul pas acesta a fost: alimentația.

Cele 4 reguli de bază ale acestei cure sunt: fără gluten (adică fără pâine, fără paste, fără prăjituri, adică fără tot ce conține făină), fără lapte (și produse din lapte) de origine animală, fără zahăr și fără cafeină. Iar pe lângă acestea nu ai voie banane, pepene roșu și struguri, mâncare conservată sau afumată, fără îndulcitori sintetici, fără alcool (cu excepția unui pahar de vin roșu pe zi), fără antibiotice, fără produse light, fără băuturi carbogazoase (nici apă minerală) și fără mâncare semipreparată.

Se recomandă folosirea cuptorului cu microunde cât mai rar.

Se mănâncă de 3 ori pe zi (nu de 2, nu de 4), stând la fiecare masă măcar o jumătate de oră, mestecându încet, fără citit în timpul mesei, ascultat muzică, privit la televizor, pe telefon, etc.; te concentrezi doar pe mâncare. Cu două ore înainte de culcare nu se mai consumă nimic (nici măcar apă), masa de seară să nu fie niciodată prea grea și musai gătită (nu mănânci seara salată, morcovi cruzi, fructe, etc.).

Da, știu după atâția fără vă întrebați: „Și-atunci ce pana mea am voie? Cu ce trăiesc? Cu aer?”, pentru că la fel m-am întrebat și eu.

Dar să știți c-aveți cu ce.

Pentru că-i voie:

Fructe: 5 bucăți pe zi, consumate în forma originală (nu în dulceață, nu amestecate cu altceva, nu în prăjituri etc.) de preferat fructele de sezon, proaspete, coapte și consumate ori cu 30 de minute înainte de masă, ori după 2 ore.

Legume: 2 porții pe zi, 1 crudă iar una gătită. Proaspete, de sezon, se admit și legumele congelate.

Carne: zilnic să se consume porția necesară de proteină animală! Pește musai de trei ori pe săptămână, iar carnea să fie în forma ei originală (nu carne tocată, cârnați, hamburgeri, etc.) și fără să fie gătită la temperaturi înalte, de preferat gătită pe abur, pe plită, înăbușită lent.

Ouă maxim 5 pe săptămână.

Ulei și grăsimi: doar uleiul de măsline, de nuci, etc. la prima presare. Din când în când maioneză făcută în casă, muștar și vinegrete.

Sare de mare și alte condimente (nu mâncați fără sare!).

Orez și cartofi – cu măsură! – și întotdeauna în combinație cu legume și (sau) carne.

Lapte și produse din lapte de soia, cocos, etc. dar – evident! – neîndulcit.

Apă musai 2 l pe zi.

Cafea fără cofeină. Și ceaiuri câte și de care vreți.

Să vă fie de folos!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

03/03/2019.

Foto: Aura B. Lupu

Cuzdrioara, produse bio din grădina părinților mei.

Cărțile mele le găsiți aici 
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/
https://www.sionoeditura.com/…/traieste-iubeste-si-taci/
și aici 
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
și-n următoarele librării:
Eminescu- București
Gaudeamus- Cluj
La două bufnițe – Timișoara
Junimea & Casa Cărții – Iași
Elstar – Câmpina
Șt O Iosif – Brașov & Libris
Prăvălia cu cărți – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
și alte librării independente din țară.
PLUS rețelele naționale:
Alexandria
Cărturești
Humanitas
CLB – București
Mulțumesc!
Copyright ©2017-2023 Aura B. Lupu

În ultima vreme îmi dau seama cât de bine semăn cu mama; tot mai des, la fiecare privire aruncată-n oglindă o regăsesc în privire, în riduri, în pungile de sub ochi… Se și spune, de altfel, că dacă vrei să afli cum va arată o femeie când va îmbătrâni, privește-o pe mama ei și vei ști. Da, cu fiecare an trecut, o recunosc tot mai mult pe mama în oglindă și-mi pare bine!

Mama nu s-a fardat niciodată. N-a folosit niciun fel de creme (decât alea contra durerilor musculare, articulare etc.) iar rujată n-am văzut-o nici măcar o dată. Să-și vopsească părul? Mai repede-ar fi zburat porcii decât s-o vezi „feștită” pe cap! Io în schimb cred că numai verde n-am fost, că-n rest cam toate culorile le-am avut. Excesiv nu m-am fardat însă nici eu niciodată, fond de ten sau pudră cred că am folosit de maxim 10 ori, doar așa, de chichi-maro, să văd și io cum îmi stă, nu că era musai să folosesc. Recunosc că acum sunt săptămâni întregi când în afară de ir de buze (daaaa, știu că-i termen demodat – acum e gloss, balsam etc. –, cred că moimele astea mai tinerele nici măcar nu știu ce-nseamnă) altceva nu folosesc. Să-mi încarc singură tenul cu fel și fel de pomezi, blush, bază, pudre, fonduri de ten și corector nu știu de care, mai bine nu. Înțeleg că-i altfel lumea, că am trecut la alt nivel. Dar să arătăm frumos și natural e ceva ce-ar trebui să ne preocupe mai mult decât să fim atât de fardate încât să părem că suntem altcineva.

Ăsta-i cică noul compliment: „Vai dragă, da’ ce bine-arăți, mai că nu te-am recunoscut!”. Adică cum? Io, aia din spatele machiajului, sunt cum? Hidoasă? Muma-Pădurii?? Am nevoie de tone de farduri ca să pot scoate și io capul în lume? Și de ce-aș vrea să par altcineva? Păi nu mai bine sunt eu?

Moimelor astea mai tinerele, fardați-vă, că-i fain să vezi o fată aranjată, machiată, dichisită și-ngrijită. Dar nu mai exagerați. Gândiți-vă că sub tonele de farduri folosite, tenul ăla al vostru supraîncărcat urlă și țipă după aer. Trebuie și acela, săracu’, să respire. Și-i sufocat de toate porcăriile cu care l-ați tencuit. E fața voastră, nu-i un zid de cărămidă! Și nu uitați, măi moimelor, c-aveți un maaare avantaj: tinerețea-i de partea voastră, n-aveți nevoie de niciun alt machiaj! Lăsați-ne pe noi, astea mai trecute, să-ncercăm să părem a fi: mai tinerele, mai frumușele, mai cu vino-ncoa… Că voi le-aveți pe toate astea, doar că uitați să le și folosiți. Și tinerețe și frumusețe și vioiciune; și roșeața buzelor, strălucirea părului, bujorii obrăjorilor etc. Make-up-ul are un rost. Dar când se exagerează e păcat.

Fiți voi înșivă. Aveți curaj. Arătați-vă lumii așa cum sunteți, nu cum ați părea să fiți.

Io par să fiu acum tot mai aproape de cum arată mama mea.

Și? Nu-i absolut firesc?

V-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

02/03/2019.

Fragment din „Trăirile Aurei”. Cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

„You’ll look for me in every other person …

I promise you.

But you will never find me again.

And that’s what I promise you…”

„Mă vei căuta în fiecare alta persoană…

Îți promit.

Dar n-o să mă mai găsești niciodată.

ȘI asta îți promit…”

Nu știu cine-a zis-o da’ a zis-o bine.

Cred că asta-i cea mai faină răzbunare a celor părăsiți. Lăsați. Abandonați. Trădați în dragoste.💔💔💔

Să nu-mi zică nimeni că dacă a fost vreodată părăsit de cel (sau cea) pe care-l (sau o) iubea, n-a suferit și nu l-a durut ca naiba. Smuls păru’ din cap, jelit și vărsat șiroaie de lacrimi.

Io una știu că m-am tăvălit pe jos de durere și-atât-am plâns că puteai să-mi strângi lacrimile pe post de leac, în loc de sare-amară, să-ți detoxifici ficatu’. 😜

Și clar că era sfârșitu’ lumii, soarele nu mai răsărea a doua zi iar viața era gata, nu mai avea niciun rost.

Culmea e că deși înainte de „despărțeală” nu-ți dădeai seama de intensitatea sentimentelor tale, după… mama-mia! Exploda dragostea-n tine. Îl iubeai numa’ și numa’ pe el, altu’ pe lumea asta nu mai exista, era unicu’ și singuru’!

Bine, asta pe la 20-30 de ani. Cât încă mai credeai în cai verzi pe pereți și feți-frumoși. 😉

Că după 40… uitându-te la tine și la suferința ta de-atunci, te umflă râsu’ și-ți vine să te-ntorci în timp să-ți tragi tu singură două palme și-un picior în cur!

Pentru că acum știi că abia după „despărțeală” viața ta a-nceput, nicidecum nu s-a gătat. Că lacrimile vărsate atunci cu-atâta foc și patos ți-au fost de-un singur folos: să scapi de durere; da’ rost n-au prea avut, ai stricat orzu’ pe gâște. Suferința ta a fost reală da’ cel pentru care-ai suferit… nu prea. A fost o imitație de suflet pereche, un second-hand de Făt-Frumos. Și n-a meritat efortul… Te-ai risipit și-ai suferit degeaba.

Iar ce-i și mai culmea e că atunci n-ai ascultat de nimeni și nimic n-ai vrut s-auzi. Degeaba cei care-au trecut deja prin asta îți spuneau: „Lasă c-o să vezi că trece, așa-i când suferi din dragoste!”, nuuuu, nici vorbă, suferință ca și-a ta n-a mai fost pe lume și nici nu va mai fi vreodată, clar!

Și-ajungi acum exact în postura celor care spun. Care văd. Care știu.

Dar… e degeaba. Poți să știi, să vezi, să spui că nu contează.

Suferința aia crâncenă e ca un drog. Musai să te bălăcești în ea, să te scufunzi și s-o trăiești din plin. Că de, suferință ca și a ta n-a fost și nici nu va mai fi „ever”!

Serios???

Dar no, o răzbunare totuși o să vină. Peste vreo 20 de ani. Când, privind în urmă, o să-ți dai seama că o simplă promisiune te-ar fi salvat…

De lacrimi și de suferință…

Uite, îți promit…

„Mă vei căuta în fiecare altă persoană…

Îți promit.

Dar n-o să mă mai găsești niciodată.

ȘI asta iți promit…”.

Cu iubire,

Aura.

❤

Hamme,

28/02/2019.

Seara de sâmbătă a fost o seară atât de plină de emoții și cu o încărcătură atât de mare încât a fost musai să las totul să se decanteze, să se domolească; să se-așeze la locul ei fiecare emoție trăită. Trăiri intense…
Prima mea lansare. Habar n-aveam ce, când și cum trebuie să fac. Încă de acasă mă gândeam : „Dacă o să mă bâlbâi? Dacă n-o să știu ce să zic? Dacă mă apucă plânsul? Dacă mă împiedic și mă-ntind cât îs de lungă pe podea?” ș.a.m.d.
No, ținând cont că n-am făcut nimic din toate astea, pot zice c-a fost o seară reușită.
Ținând cont însă de organizare, de colegii de eveniment și de participanți, a fost o seară extraordinară. Magică. 

A fost o experiență deosebită să văd în public fețe cunoscute, care-mi zâmbeau, aplaudau iar io încercam să le asociez cu un nume… Știu că pare ciudat, dar una e să vezi o poză de profil pe Facebook și alta-i să ai omul față-n față. Dar m-am bucurat foarte tare să-mi cunosc cititorii în carne și-n oase, să ne țucăm și să ne strângem în brațe cu-adevărat, nu doar virtual.

Sunt recunoscătoare c-am trăit așa o experiență faină. C-am întâlnit oameni atât de minunați.

Și-s mai ales recunoscătoare că nu m-am făcut de mândra minune 🤣 și n-am început să bocesc (de asta m-am și grăbit să termin discursul cât mai repede, după cum o să vedeți în filmarea ce-o să adaug aici😀). Deja mulți mi-ați scris că se vede cât de emoționată am fost. Și-mi pare tare bine. Că am reușit să transmit și-n felul acesta trăirile mele.

Din suflet pentru suflete,

cu drag