Dintotdeauna am fost omul surprizelor. Îmi place și să le fac, dar și să le primesc. Să vezi bucuria din ochi, lacrimile ce inevitabil încep să curgă, vocile ce tremură și fericirea ce o radiază, e fain. Da’ fain de tăt! Mă bucur de bucuria lor. Bine, pe bărbatu’ meu nu-l mai prea pot surprinde, după atâția ani deja s-a „prins” de șmecherie, da’ găsesc constant alte „victime”. 
Ieri mi-am amintit de surpriza făcută socrului meu, de ziua lui. Și m-a emoționat când ne-a spus aseară, la telefon, cât de mult i-a plăcut surpriza noastră. Deși atunci, la momentul respectiv nu știu zău cât îi plăcuse!😜
Erau în vizită la noi. Cu o zi înainte ne repetase de nenumărate ori că : „Mâine-i 22!” (ziua dânsului de naștere), iar noi ne făceam că n-auzim, nu știm nimic. Îi anunțasem pe toți să nu cumva să-l sune și să-l felicite, pe Terezia o instruisem la fel, când se trezesc a doua zi să nu-i spună niciun „La mulți ani!”, nimic. Să aștepte toți semnalul nostru. Dis-de-dimineață am coborât val vârtej, precipitați și grăbiți, și-i spunem:
— Tata Marin, hai, repejor, scoate-l, te rog, pe Edi afară, azi mergem să vizităm Brussel-ul.
Dumnealui săracu’ stătea pe-un colț de canapea, trist și abătut, și-acuma parcă-l văd. Mă umfla râsul pe de-o parte, pe de alta mi-era milă să-l văd așa. Terezia, pe un alt colț de canapea, frământându-și mâinile, se uita la noi întrebătoare, se simțea biata vinovată. Tata Marin, când a auzit însă de Brussel, s-a ridicat bucuros și l-a scos pe Ediță afară. Strategia perfectă.  Cu o seară înainte comandasem tortul (dacă-l făceam noi se „prindea” după miros), baloanele le ascunsesem în gangul din spate, cadourile, confeti și pocnitorile la fel.
Cât a ieșit dumnealui afară cu Edi, noi numa’ bine am putut să-i pregătim surpriza.
N-o să-i uit niciodată expresia de pe chip când, întors de la plimbare, am început să-i cântăm toți „La mulți ani!”, pocnitorile să bubuie, artificiile să ardă. Ce mai, balamuc! 
Se uita neîncrezător când la unu’, când la altu’ și-apoi a început să plângă.
— Măi copii, măi copii! Dar eu am crezut c-ați uitat! Chiar mă gândeam, când m-am trezit azi-dimineață, uite dom’le și la femeia asta, nici ea să nu-mi zic-un „La mulți ani!”, să nu mă sune chiar nimeni? ne-a spus dragul de el când a fost în sfârșit în stare să vorbească.
Uite că nu uitase nimeni, doar ne-am prefăcut. Dar tocmai de asta a fost și surpriza mai faină.  
Bine, după ce s-a-ncheiat tot tămbălăul, primul lucru ce ne-a întrebat a fost:
-Da’ la Brussel, mai mergem?
Evident c-am mers și-acolo și i-am făcut poză lângă o bucată din zidul Berlinului.

Nu-i nevoie de cadouri scumpe, de declarații pompoase și gesturi pline de fală. E suficient să încerci din tot sufletul să faci pe altcineva fericit. Cu un simplu gest.
Cu o simplă vorbă. Sau cu o surpriză. Pe care să nu o uite niciodată. Intenția și gestul contează.
Faceți-vă surprize. Bucurați-vă unii pe ceilalți. O floare, un bilețel în pachetul cu mâncare sau să apari pe neașteptate din debara, orice credeți c-ar aduce-un zâmbet.
Din gesturi mărunte vine fericirea cea mai mare.

V-am țucat!

Cu drag ți cu iubire,

Aura.

23 martie 2018

Fragment din „Trăirile Aurei”. Ambele volume le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

#TrăirileAurei