Fericirea e o stare. De moment. Să fim fericiți tot timpul, întruna și invariabil, io nu prea cred că e posibil. Să credem că fericirea e constantă și permanentă, e o păcăleală. S-o condiționăm (o să fiu fericit/ă „dacă” și „când”) e un alergat după Fata Morgana. Fericirea vine și trece. Se schimbă datele. Se schimbă percepțiile. Se schimba motivele. Ce azi mă fericește, ieri poate că nici nu observam. Un apus de soare, un cer plin de stele, frunzele spulberate de vânt, un zâmbet de copil, mirosul de castane coapte, murmurul mării, o îmbrățișare, un sărut, o atingere, un compliment, o vorbă bună… iar lista poate continua la nesfârșit, no, toate astfel de momente însumate, trăite și simțite din plin, creează fericirea. De moment.

Pot spune că aseară am fost fericită. Deși „per-total” ziua de ieri n-o pot declara fericită (am avut momente în care durerea mi-a cam scos fericirea pe nas), aseară am mers la culcare zâmbind. Când învățăm să extragem din fiecare zi ceva ce ne fericește, ceva ce ne aduce zâmbetul pe buze și căldură în suflet, cred că atunci ne putem declara fericiți.

Cât de mult și cât de tare, asta fiecare hotărăște. Pentru că fiecare ne măsuram fericirea cu ocaua proprie. Și fiecare știe ce anume-l fericește. Pe mine, ieri seară, ia ghiciți? Un fazan țanțoș. Și-o păpădie. Niște căprioare cu ochi blânzi. Un iepure țopăitor cu o codiță albă. Un zbor… Un mozolit pe malu’ apei. 😜😋 Niște nori răzleți. Și un apus. Un cer de foc. Și o reflexie. A cerului în lumea asta, de jos. Roz. Mov. Albastru. Verde.  Mirosul bălții reavăn. Gâzele dansând… Oi grase, curioase. Vaci bălțate și nepăsătoare… Natură. Cer și apă. Pământ. Și foc. A fost tot E tot ce aș avut nevoie ca să fiu fericită. Pe moment.