Efemer

Ce ți-e și cu dorurile astea! Te-apucă tocmai când nu-i cazu’ și nu poți să le-mplinești… Poate că-i de vină și meditația lui Edith (love ya girl!) în care mă închipui în locul preferat; și care nu se putea altul să fie decât la… mare. 
Plus Adiță ce-a vrut să-mi facă o surpriză și mi-a trimis un filmuleț ce m-a stârnit și mai tare. M-a lovit un dor de mă mănâncă tălpile, nu alta. Ca și-un copil răzgâiat îmi vine să mă dau cu curu’ de pământ și să mă tăvălesc pe jos țipând: „Io vreau la mare! Vreeeaaaau!”.
Dar pentru că-s o „duoamnă” și-un adult responsabil 😜 o să-mi atârn pofta-n cui și-o să-mi potolesc doru’ scriind.
Despre mare, evident.
Care-a fost și-o să rămână locul meu favorit. Habar n-am de ce, poate și pentru că-s semn de apă mă simt atât de bine-n preajma ei.
Nisip auriu. Valuri albastre. Aer sărat. Mirosul mării specific. Cerul una cu marea. Sunetul valurilor. Țipătul pescărușilor. Absolut TOT mă încântă la mare. Atâtea nuanțe de-albastru. Atâtea culori. Apus. Răsărit. Efemer și etern la un loc…
„Scrie-ți durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă” e o povață bună. Am să mă-nchipui acum pe nisip…
Noordwijk. 2002. Locul unde-am văzut prima oară Marea Nordului. Nu s-a potrivit defel ceea ce știam io despre mare cu ceea ce vedeam: cerul gri, marea gri, nisipul gri, ploaie măruntă, vânt aspru; și sufletul meu tot gri. Și greu…
Aveam un ghiozdan în spate în care căram doar atât: un caiet; un pachet de biscuiți; şi-o banană. Le cumpărasem de la un magazin în care intrasem sfioasă și speriată că n-o să înțeleg limba aia bolovănoasă, ce-mi suna ciudat și-aveam impresia că te ceartă, chiar dacă ochii zâmbeau…
Din cei 10 euro rămăsesem cu 5…
M-am așezat pe nisipul ud. Și-am început să scriu. Tot ce trăisem în ultima săptămână îndrăzneam – în sfârșit – să și manifest. Oamenii treceau nepăsători pe lângă fata slăbănoagă, așezată direct pe nisipul ud, fără să bănuiască furtuna din sufletul ei.
Un tată împreună cu băieții lui râdeau, cădeau, strigau entuziaști, încercând să ridice un zmeu; pe malul marii treceau călare două femei grațioase, blonde, nordice, senine… și-mi doream să am pacea și liniștea lor.
O mamă c-o fetiță tot blondă (cum altfel?) s-au așezat în apropierea mea, pe-o păturică cu inimioare și-un coș plin cu jucării.
Nu era cald. Nu era soare. Nu era nimic din marea ce-o știam.
Priveam. Scriam. Plângeam…
Băieții mei încă nu văzuseră marea. Băieții mei nu înălțaseră niciodată un zmeu…
Durere ce-am scris-o atunci, pe nisip. Și-o promisiune pe stânca din sufletul meu, ce se pietrificase în săptămâna de dinainte…

De asta iubesc eu marea. Efemer și etern la un loc.
Durere. Dar și bucurie.
Durere purtată și ștearsă de valuri.
Și-o bucurie imensă. Aproape la fel ca imensitatea și nemărginirea mării. Că promisiunea făcută atunci este împlinită. Ba chiar și mai mult. 

Cu dragoste,
Aura B. Lupu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s