Efemer

Ce ți-e și cu dorurile astea! Te-apucă tocmai când nu-i cazu’ și nu poți să le-mplinești…

M-a lovit un dor de mă mănâncă tălpile, nu alta. Ca și-un copil răzgâiat îmi vine să mă dau cu curu’ de pământ și să mă tăvălesc pe jos țipând: „Io vreau la mare! Vreeeaaaau!”.
Dar pentru că-s o „duoamnă” și-un adult responsabil 😜 o să-mi atârn pofta-n cui și-o să-mi potolesc doru’ scriind.
Despre mare, evident.
Care-a fost și-o să rămână locul meu favorit. Habar n-am de ce, poate și pentru că-s semn de apă (rac) mă simt atât de bine-n preajma ei.
Nisip auriu. Valuri albastre. Aer sărat. Mirosul mării specific. Cerul una cu marea. Sunetul valurilor. Țipătul pescărușilor. Absolut TOT mă încântă la mare. Atâtea nuanțe de-albastru. Atâtea culori. Apus. Răsărit. Efemer și etern la un loc…
„Scrie-ți durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă” ne-a povățuit Sfântul Augustin. Așa că o să mă-nchipui acum pe nisip…
Noordwijk. 2002. Locul unde-am văzut prima oară Marea Nordului. Nu s-a potrivit defel ceea ce știam io despre mare cu ceea ce vedeam: cerul gri, marea gri, nisipul gri, ploaie măruntă, vânt aspru; și sufletul meu tot gri. Și greu…
Aveam un ghiozdan în spate în care căram doar atât: un caiet, un pachet de biscuiți şi-o banană. Le cumpărasem de la un magazin în care intrasem sfioasă și speriată că n-o să înțeleg limba aia bolovănoasă, ce-mi suna ciudat și-aveam impresia că te ceartă, chiar dacă ochii zâmbeau…
Din cei 10 euro rămăsesem cu 5…
M-am așezat pe nisipul ud. Și-am început să scriu. Tot ce trăisem în ultima săptămână îndrăzneam – în sfârșit! – să și manifest.

Oamenii treceau nepăsători pe lângă fata slăbănoagă, așezată direct pe nisipul ud, fără să bănuiască furtuna din sufletul ei.
Un tată împreună cu băieții lui râdeau, cădeau, strigau, încercând să ridice un zmeu; pe malul marii treceau călare două femei grațioase, blonde, nordice, senine… și-mi doream să am pacea și liniștea lor.
O mamă c-o fetiță tot blondă (cum altfel?) s-au așezat în apropierea mea, pe-o păturică cu inimioare și-un coș plin cu jucării.
Nu era cald. Nu era soare. Nu era nimic din marea ce-o știam.
Priveam. Scriam. Plângeam…
Băieții mei încă nu văzuseră marea. Băieții mei nu înălțaseră niciodată un zmeu…
Durere ce-am scris-o atunci, pe nisip. Și-o promisiune pe stânca din sufletul meu, ce se pietrificase în săptămâna de dinainte…

De asta iubesc eu marea.

Efemer și etern la un loc.
Durere. Dar și bucurie.
Durere purtată și ștearsă de valuri.
Și-o bucurie imensă.

Aproape la fel ca imensitatea și nemărginirea mării.

Că promisiunea făcută atunci este împlinită.

Ba chiar și mai mult. 

Cu dragoste,
Aura B. Lupu

#TrăirileAurei2

 

Reclame

4 gânduri despre „Efemer

  1. A republicat asta pe Aura B. Lupu și a comentat:

    „Scrie-ți durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă” ne-a povățuit Sfântul Augustin. Așa că o să mă-nchipui acum pe nisip…
    Noordwijk. 2002. Locul unde-am văzut prima oară Marea Nordului. Nu s-a potrivit defel ceea ce știam io despre mare cu ceea ce vedeam: cerul gri, marea gri, nisipul gri, ploaie măruntă, vânt aspru; și sufletul meu tot gri. Și greu…

    Apreciază

  2. Minunat! „Scrie-ți durerile pe nisip, iar bucuriile pe stâncă” De reținut. Și n-a spus Sfântul Augustin, dar mi se pare tot așa de luat în seamă, următorul îndemn:
    Dacă ai trăiri bogate,
    Așterne totul într-o carte.
    Și în mai multe, cât să oglindești
    Tot ce-ai trăit și-ai să trăiești.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.