Ieri am cunoscut o femeie deosebită. Am povestit ore-n șir, însă parc-au trecut doar clipe. Este copleșitor sentimentul regăsirii cu cineva necunoscut. Sunt recunoscătoare că astfel de oameni minunați și extraordinari 🙂 îmi ies în cale. Că am onoarea să-i cunosc. Să-i privesc în ochi. Să le ascult vocea șoptită. Râsul sincer. Și zâmbetul deschis. Și să le simt sufletul vibrând de pasiune pentru ceea ce fac. Cu-atâta dragoste și benevol. Fără să aștepte nimic în schimb. Doar din dragoste pentru țara lor, pentru România. Astfel de oameni sunt atât de prețioși! Atât de rari! Atât de deosebiți! Ar trebui studiați. Ar trebui copiați la Xerox. Ar trebui declarați minuni ale naturii. Din păcate însă, ei trec neobservați. Eforturile nu le sunt apreciate. Meritele nu le sunt recunoscute. Decât când și când. Mult prea rar. Mult prea sec. Și mult prea indiferent. Femeia aceasta minunată și extraordinară mi-a trimis azi un cântec. Ce mi-a răscolit niște amintiri atât de intense și-atât de dureroase c-am izbucnit în lacrimi. Știu că nu-i momentul potrivit. Însă pentru mine e. Când o voce și niște versuri îți fac pielea de găină, sufletul țăndări iar inima-ți sare din piept, e musai să le-mpărtășești. Cu toți cei care simt la fel. Dar mai ales cu cei care te judecă. Cu cei care te etichetează. Care n-au simțit niciodată vântu-n răni, cu sare și pelin. Care n-au șalele rupte de muncă și de dor. Care n-au stat cu fața-n pământ, hohotind de plâns. De dor. De țara ta. De copiii tai. De neamul tău. Da, mai ales lor, le dedic cântecul ăsta. Și le doresc să nu simtă-n veci nimic din toate astea.

Și-i iert.

❤