Îi zicem uneori „Piticu”, din obișnuință, deși se potrivește ca nuca-n perete la 1,83, cât are acum. Îi mai ziceam „biscuite-n dungă”, la cât de slab era. Nici asta nu se mai potrivește acum, la kilogramele pe care le are. În schimb i se potrivesc toate celelalte epitete: dâcos, ambițios, hotărât, determinat. Dintr-un copil slab, dar slab tare, numai piele și os, pe care cei de la școală mă suspectau că-l înfometez (pe bune, am primit scrisoare de la direcțiune să le trimit analize medicale doveditoare că nu-i subnutrit!), a ajuns bărbat în toată firea, musculos și bine făcut. N-aș fi crezut, vă spun drept, nici într-o mie de ani că o reușească asta, când a început să meargă la sală, să facă sport și să-și schimbe regimul alimentar l-am încurajat, bineînțeles, dar în gând îmi ziceam că n-are cum să reușească, asta îi era conformația, semăna cu bunicul meu care la fel, toată viața a fost extrem de slab ș.a.m.d. Dar uite că i-am subestimat ambiția, deși știam de ce e capabil, când își pune ceva în cap. Dar no, am zis că natura n-are cum să și-o schimbe, așa l-a lăsat Dumnezeu, mai slab, mai pirpiriu. Eh, a schimbat și asta, doar prin ambiția și hotărârea lui.

De obicei părinții sunt exemple pentru copiii lor. Uite că de data asta Vlad a fost exemplul meu, că poți orice, dacă ești determinat. Nu e prima oară și cu siguranță nu va fi nici ultima.

Sunt extrem de mândră de feciorii mei, mai ales pentru că am atât de multe de învățat eu de la ei.

Iar lecția cea mai importată pe care am învățat-o de la Vlad e asta: în ciuda sorții, genelor, naturii, poți deveni așa cum vrei, dacă ești suficient de ambițios, hotărât, determinat.

La mulți ani, dragu’ mamii!

Mă-ta.

28 noiembrie 2020