Ador diminețile astea liniștite de iarnă, când timpul se scurge parcă mai lent. Zilele-s scurte, nopțile lungi, se face întuneric devreme, se luminează târziu. Casa-i tăcută, cuminte, plină cu luminițe, învăluită-n mirosul de brad și de scorțișoară emanat de lumânări, cafeaua-i fierbinte și tare, cu caramel (o nouă aromă descoperită de curând și-ai cărei sclavi am devenit și eu, și Vlad).

Mă uit împrejur și zâmbesc. Viața asta-i atât de frumoasă! Tihnită și liniștită. Dar… doar să vrem noi să fie astfel. Crăciunul bate la ușă iar din anul ăsta mai avem câte? vreo opt zile, și-i gata, s-a dus. Ducă-se, fără regrete, fără neîmpliniri.

Îmi amintesc febra Crăciunului și-a sfârșitului de an și-mi dau seama cât de diferit mă simt acum. Explicații nu am, știu doar că mă simt împăcată. Fericită dar și tristă, un pic. Gustul e dulce-amar. Adică perfect.

N-am niciun regret. Nici că trece anul, nici…