Era singură. Bani nu mai avea, doar cei câțiva euro pentru biletul de autobuz. Nici măcar nu știa dacă-i era foame sau sete și nici nu conta, oricum nu mai avea nimic de-ale gurii în rucsacul ponosit. Era amorțită, avea o stare ciudată, de parcă totul se petrecea altcuiva, nu ei. Se întreba rece și cu o detașare surprinzătoare, oare o să aibă la noapte unde dormi? Sau ce-o să mănânce? Auzise povești despre alți români care plecaseră departe, în țări străine, și care dormiseră prin gări, pe sub poduri, pe bănci în parcuri, cerșiseră ca să-și cumpere ceva de mâncare și de băut, dar nu crezuse nicio clipă, nicio secundă nu se gândise, de când plecase din România spre Olanda, că asta i s-ar putea întâmpla și ei. Era prima dată când perspectiva i se contura în minte, devenind tot mai reală, tot mai înfricoșătoare. Oare va deveni și ea un nume adăugat pe lista celor care-au ajuns jos, pe fundul prăpastiei, căzuți pradă disperării? Dacă va fi nevoită și ea să facă asta? Să cerșească? Va avea oare curaj s-o facă? Habar n-avea. Frunzele spulberate de vânt dansau sub pașii ei care parcă răsunau în tot universul, pași singuratici și târzii. Ploaia rece cădea mărunt-mărunt, iar haina ei, mult prea subțire, n-o mai apăra de frig și umezeală.

      Privea cu ochii mari, verzi, strălucitori, spre casele frumoase, cochete, toate i se păreau nu doar case, ci adevărate palate, locuințe de vis, călduroase și primitoare. Văzu pe-un geam un bărbat între două vârste citind, cu ochelarii pe nas, sub o lampă cu abajur, ce-și răsfrângea lumina galbenă, caldă, apoi tresări speriată când un ghemotoc de blană alergă din curte până la gard și începu s-o latre, ascuțit. Bărbatul ridică privirea din ziar și-i zâmbi, prietenos. Alisei îi trecu un gând nebunesc atunci prin minte: ce-ar fi să bată la ușa lui și să-l implore s-o ajute? Să o ajute cu ce? Parcă-l vedea privind-o mai întâi binevoitor, apoi cu mirare, sfârșind indignat și disprețuitor.

       Nu, n-o să facă asta. Poate că omul o să sune la poliție, asta i-ar mai lipsi! Mai bine o să se plimbe pe străzi în continuare. O să aștepte să treacă cele trei ore, o să urce-n autobuz și-o să meargă la magazin.

       Mama lui Steven o s-o primească, nu? Trecuse prin atâtea, altfel nu se putea! Trebuia să muncească, să rămână acolo, să-și împlinească visul, dorința, să-și atingă țelul propus! Strânse din pumni cu îndârjire, până-și simți unghiile pătrunzând în carnea moale, răsuflă adânc și-și aprinse o țigară, din care trase cu sete. Trebuia să aibă mare grijă la câte țigări fuma, numai drămuite o să-i ajungă până va câștiga alți bani. Se așeză pe o bancă. Ce bine că se oprise ploaia! Scoase din geantă caietul și începu să scrie. Cumva trebuia să-și pună ordine în gânduri și să se elibereze, nu? Plus că scriind își va abate gândurile de la foame și frig.

Fragment din romanul „Eu. Și atât.”

Cu drag și cu iubire,

Aura.

#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc.

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Imagine: Frau am Schreibtisch (Woman at writing desk), 1898 — Lesser Ury