Nefericire

No, hai că anul ăsta a apărut alt trend, văd că îndemnul la ne-îndemn e perimat și prăfuit, anul ăsta se poartă hulitul familiei fericite, care pozează doar de dragul pozei și-adusul aminte ăstora, care pozează-n fericiți, de ceilalți, care suferă-n tăcere și care-s deprimați, triști și abătuți. Păi no, hai atunci să fim toți supărați și deprimați! Hai s-o ardem pe net cu poze în care ne curg lacrimile și mucii și suntem dark și nefericiți! Mă mai lăsați cu trendurile voastre? E Crăciun, e sărbătoare, am chef să râd și să mă veselesc. Da, știu că sunt alții care-așa-s ei, din născare, supărați pe viață și predispuși la depresii și melancolii, pe care orice poză care emană fericire îi enervează, îi zgârie pe retină și-i scârbește, instant. Da’ am io o rețetă perfectă, știți care? Nu vă place? Nu vă uitați! Simplu ca bună-ziua! Cum nici io nu mă uit la paginile care abundă în orori, înjurături și emoții negative, la fel faceți și voi, ocoliți-le, fraților și uitați-vă doar la alea care vă plac. N-am pretins niciodată c-am fi familia perfectă, am și scris-o de nenumărate ori că NU suntem și mai știu și că fericirea e o stare relativă, dar nici n-o să mă ascund când sunt și io oleacă fericită, doar ca să nu-i supăr pe supărați și pentru că anul ăsta se poartă nu știu care trend! Și io am avut (și încă am) perioade, la fel ca toată lumea, când nu văd totul în roz bombon, am fost și eu depresivă cât încape și am destule melancolii și supărări, da’ știți ce? Te antrenezi zi de zi să le depășești! Te înveți să o mai dai naibii de tristețe și supărare și să găsești în fiecare zi, hai nu zece, trei, doar trei motive pentru care poți să zici, din suflet, un „Doamne-ți mulțumesc!”. Chiar ieri mi-am adus aminte de toate sărbătorile în care laitmotivul era „Îmi pare rău, n-avem, nu pot, mama nu-și permite!” și orice supărare mi-a trecut, când știu cât de mult m-am, ne-am schimbat, cât de departe am ajuns și cât de multe-am realizat. Cum să fii nefericit ACUM? Nefericită și tristă eram când eram singură, fără băieți, sau eram pe drum, în autocar, pe 25 decembrie, sau când sub brad bătea crivățul și suna a pustiu, a gol, sau când în cizme îmi băgam pungi de plastic, să nu mă ud la picioare când umblam prin zăpadă de 2m, prin ninsoare și prin ger. Sau când veneam de la fabrică din tura de noapte, pe jos, km întregi și mă bucuram că trecea (rar de tot!) câte-o mașină care făcea două urme, două șanțuri prin zăpadă și prin care puteam apoi umbla mai ușor.

Și-o să-mi amintesc câte zile oi avea de-o dimineață de 25 decembrie, eram după 16 ore de serviciu, ninsese toată noaptea, cu niște fulgi imenși, cu-adevărat o iarnă de poveste, a fost potopul alb, am ieșit din tură la 7 dimineața și-am pornit-o spre casă, cătinel. După 16 ore de nesomn, obosită moartă, prin nămeți și viscol, înaintam cu greu, eram amorțită. Umblam greu și din cauza hainelor multe, cu care mă înfofoleam de zici că eram baba Dochia, fularul mi-era pus peste căciulă și peste gură și nas, aveam genele și sprâncenele grele de promoroacă, de-abia mai respiram. Erau vreo -20 de grade, iarnă adevărată, nu ca acum, alunecam și trebuia să pășesc cu grijă, sub stratul de zăpadă era gheață. Fiecare pas era un chin, un efort prea mare pentru moima deșirată de 49 de kile. Și-am ajuns la Triaj, cu chiu și vai, dar de acolo mai era încă pe-atâta până acasă. Șanțul nu se mai vedea, era plin cu zăpadă, moale, afânată, albă, curată, ca o plapumă de catifea. Mi s-a părut atât de îmbietoare! Și mi-a trecut un gând fugar: dacă m-aș trânti aici, câteva clipe, să mă odihnesc? Ninsoarea cădea în continuare, era liniște, întuneric încă, vântul se mai potolise. Și, înainte să apuc să mă așez, două faruri m-au orbit și m-au făcut să mă trezesc din visul alb. Șoferul m-a claxonat, probabil se speriase și el, să vezi o arătare acoperită de zăpadă din cap până-n picioare, pe-un drum fără sfârșit, într-o dimineață de Crăciun, nu era ceva obișnuit.

Am prins parcă curaj și putere, nu mă mai simțeam singură pe Pământ. Am ajuns acasă, la băieți, nu mai dormeau, mă așteptau nerăbdători să-mi arate cadourile pe care Moșul le adusese în timpul potopului alb. Chiar dacă laitmotivul vieții noastre era „Nu pot, n-avem! ”, atunci, ca prin magie, am și putut, am și avut.

Astea-s momentele mele de fericire, tăria mea și bucuria de acum.

Așa că, indiferent de trend și mofturi, eu sunt fericită, iar fericirea asta n-o las umbrită de nimic.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26 decembrie 2020

8 gânduri despre „Nefericire

  1. Răutatea este scrisă (parcă! Oare!?!?) în ADN-ul nostru de români! Oare de ce!?
    Ieri am petrecut Crăciunul numai cu americani. Numai eu am fost…altă nație! Şi tot ieri m-am convins, a câta oară!?, de ce sunt ei diferiți de noi! Simplu: nu au resentimente, nu au uri, nu-i interesează…se bucură de clipa prezentă! Mănâncă şi beau cu poftă, râd şi vorbesc simplu; te apreciază dacă au pentru ce, dar nu şi reversul; ascultă muzică bună şi sunt cât se poate de naturali.
    Să-ți fie doar cu bucurie fiecare zi!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.