Am fost atât de învățată, de obișnuită cu răutățile, nedreptățile, minciunile și loviturile celor din jur încât la gesturile de bunătate, de justețe și adevăr nu mai știam cum să reacționez. La fel ca și-un câine bătut, chiar și atunci când vrei doar să-l mângâi, se ferește…
Aveam o lipsă de reacție, sau una întârziată, tocmai pentru că, nefiind obișnuită cu ele, mă surprindeau. Rămâneam, de cele mai multe ori, mută de uimire. Încremenită. O căldură neobișnuită mă inunda, spontan, obrajii începeau să-mi ardă, lacrimile curgeau fără voie, iar pieptul simțeam efectiv cum se deschide. Durea dar, în același timp, era și bine. Încă mai am momente când reacționez așa.
Ai nevoie de timp să te înveți și cu binele, nu doar cu răul.
Dați-vă timp. Dați-vă voie. Nu-i ușor sau confortabil să renunți la zidurile de apărare, să-ți deschizi iar porțile inimii și să accepți o mână întinsă, un gest de bunătate, dacă până acum mâna era un pumn care te lovea iar gestul era obscen și rău.
Cred că e una dintre cele mai dificile lecții de învățat. Să știi când să renunți la scut. Să ai încredere. Și să te deschizi.
Aveți curaj. Aveți încredere. Deschideți-vă inimile, piepturile.
Știți de ce? Chiar dacă la început doare, mai apoi e minunat.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu
19/12/2020