Miroase a zăpadă, a fum și foc, a iarnă. Copacii se conturează fantomatic pe malul apei, nu se vede nicio stea, ceața se lasă-ncet, întregind peisajul enigmatic, mistic, de parcă-i un tablou. Pe drum, întunericul și liniștea sunt tulburate de câteva lumini și strigăte ce răzbat printre copaci. Vin de pe teren, unde copiii-s la antrenament, chiar și la ora asta târzie. Vara nu mă surprinde să-i găsesc făcându-și exercițiile, acum însă mi se pare nepotrivit. Arunc ochii pe ceas, nu-i decât un pic peste ora șapte, credeam că-i mult mai târziu, mă păcălește întunericul ăsta care se instalează atât de devreme. Aud un scârțâit sinistru și-apuc să-l avertizez pe Adi să se tragă mai spre marginea drumului, cu Max, când trec pe lângă noi doi bicicliști fără lumini. Ciudat, aici amenzile-s destul de mari să riști așa ceva. Mă rog, treaba lor. Adi aleargă câteva ture, eu rămân în curtea din spate și mă joc cu Max. N-avem voie, din păcate, pe teren… Obrajii îmi îngheță prima dată iarna asta, ce bine că mi-am luat căciula! Când vântul bate, frigul se simte și mai tare. Ne întoarcem acasă zgribuliți. Miroase a zăpadă, oare o să ningă? Aș vrea, și nu aș vrea, nici eu nu știu. În casă însă-i cald și bine, miroase a foc, a brad, a fum. Da, pot spune că e iarnă.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
07/12/2020