Acum 10 ani ne mutam în casă nouă. Casa noastră. În sfârșit aveam ceva al nostru, când semnasem hârtiile am simțit că toți anii ăia, din 2002 începând, de tras, de suferit, de strâns din dinți și de-ndurat, au meritat. Că au ajuns la o finalitate. În sfârșit puneam punct și deschideam un capitol nou. Euforia, bucuria fără margini, mândria și satisfacția imensă, mă făceau ba să țopăi de bucurie, ba să plâng-râzând. Nu conta că n-aveam mai nimic, nici covoare, nici perdele, nici candelabre, nici paturi destule, că peste tot era deranj, ca un șantier în lucru, că încă aveam multe de dărâmat și renovat, sau c-o luam iar de la zero. (Oare a câtă oară? Cred că a 6, 7-a oară) Conta doar că era casa mea. A noastră. Au trecut de-atunci 10 ani și încă simt fiorii emoției când îmi amintesc. Nu sperasem la așa ceva, nu visasem nici măcar în visele mele cele mai îndrăznețe c-o să am vreodată casa mea. Eram încă mirată că a fost posibil să o cumpărăm. Noi. Fără niciun ajutor, din partea nimănui. Doar noi. Drumurile nenumărate pe la bănci, groaznicele bătăi de cap cu actele, cu asigurările și contractele, cu multele lucruri pe care nu le înțelegeam. Nopțile de nesomn, când căutam cu dicționarul în mână termenii alambicați, încercând să deslușesc și să înțeleg chestii imposibile, grele și în limba mea, română, darămite în olandeză! Dar am reușit. Când privesc acum în urmă, sunt tare împăcată, fericită și recunoscătoare pentru tot ce-am realizat. Pas cu pas am înaintat, cărămidă cu cărămidă am construit. Ceva. Și totul a pornit cu 10 euro în buzunar, luați și ăia cu împrumut. Să fie oare 10 numărul meu norocos? Poate… Cu siguranță însă decembrie, chiar dacă-i ultima lună din an, mie-mi amintește un început.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
01/12/2020