Cât timp am mâinile astea două alduite și creieru’ pe care-l am (mai dă din când în când rateuri, da’ încă funcționează, îi leg două fire, face bâz-bâz și pornește iar 🤪) nu mi-e frică de nimic. Nici că oi muri de foame, că vai ce mare criză vine, c-a fi vai și-amar de noi. A fi, da’ nu de tăți! 😉 Cei care au trecut deja prin iad, prin foc și pară, îs căliți, nu se rup ușor, au învățat să se îndoaie, să se muleze, să se adapteze la schimbări. Ăștialalți, care clănțănesc și dau numa’ din gură, cu ăștia a fi mai mare bai. Care-n loc să-și suflece mâinile și să se apuce de treabă, stau și calculează sinusu’ și cosinusu’, fac planuri, trag linii și bat pasul pe loc, mânânțel.
Nu-i vorba să te arunci cu capul înainte, orbește, dar nici să pierzi timpul câcâindu-te, mâcâindu-te și scărpinându-te-n cap. E clar că vin vremuri grele, schimbări colosale, dar dacă fiecare-și face treaba pentru care a venit pe pământ, n-a fi chiar atât de rău. Simplitate. Modestie. Cumpătare. Ce-i atât de greu? Vai, văleu și aoleu la ce folosesc?
Cât timp avem două mâini și-un creier, n-ar trebui să ne mai panicăm.
Zic și io. Poate mâine ies în stradă urlând: văleleu!
😁🤪
Cu drag și cu iubire,
Aura.
10/09/2020