Adevăr

Ieri am postat un filmuleț de vreo 22 de secunde cu Max, închis în cușcă, lăsând capul pe spate și urlând ca lupii. Mândră nevoie mare, am scris: „Lupu’ nu-și dezminte numele de lup!”, topită și scursă pe sub canapea de reacția asta a lui; deși are doar 8 săptămâni, știe foarte bine ce vrea și unde. Cușca era de decor, Max intrase benevol în ea, io am închis ușa să văd ce face; eh, am văzut și auzit, m-am lămurit, probabil am dat banii degeaba pe ea, deși o recomandă toți specialiștii, care zic că-i bine să-i înveți de mici cu ea, pentru că e bârlogul lor, vizuina, culcușul unde și ei se vor simți în siguranță după ce se vor obișnui cu ea. Mă rog, alta-i povestea, toată bucuria, tot entuziasmul meu că uite ce mândru și frumos pui de lup e Max, a fost înlocuită de stupefacție și de supărare, în urma unor comentarii de-a-n pulea, făcute de câțiva care au văzut filmulețul ăla de 22 de secunde; puteam să-l șterg, comentariile la fel, dar am ales să nu o fac. E o lecție de învățat de-aici. Însă m-au mâhnit profund, recunosc. Dacă mă citești, dacă-mi scrii cât de tare te-ai identificat cu trăirile mele, că înțelegi exact ce simt pentru că și tu ai trecut prin asta blablabla, cum poți să mă acuzi acum de AȘA ceva? Cum poți să crezi ASTA despre mine? Că-mi chinui animalul ținând-l închis în cușcă? Serios??? Gândul ăsta, dacă pretinzi că mă cunoști și-mi ești amic, nu trebuia nici măcar să-ți treacă prin cap. „Nu vreți sa umble toată casa când sunteți plecați” – asta m-a durut cel mai mult. Dacă m-ai cunoaște, n-ai fi scris așa ceva în vecii vecilor și nici n-ai fi încheiat fiecare propoziție din comentariul tău cu semnul exclamării, care-i clar un semn acuzator.

Sunt paralizată de frică; sunt înghețată de spaimă, sunt foarte speriată că i s-ar putea întâmpla lui Max ceva. Când îl vad că-i cât palma mea, mă trec toate apele. Ieri a intrat, fiind non-stop alături de el, după canapea, sub bibliotecă și pe sub dulapuri, de unde, dacă nu-l urmăream, nu mai putea ieși. Să mă hotărăsc să-l iau acasă, pentru mine a fost o decizie foarte grea. Am citit ce recomandă specialiștii, ce să fac și cum, acum sunt exact cum am fost când am avut primul copil, cartea „Mama și copilul” era biblia mea, respectam cu sfințenie tot ce scria în ea, ca nu cumva să greșesc, să nu fac, Doamne ferește! ceva rău; toate mamele cred că știu cum e, când stai noaptea și-i asculți respirația, să te asiguri că n-a pățit nimic, cum la primul „hâc” suni la urgențe, la primele bubițe te gândești la ce-i mai rău. No, la fel îs și acum, doar că mai rău. Trecând prin ce-am trecut cu Edi, parcă vreau să mă asigur că fac totul ca la carte, așa cum trebuie, cum recomandă specialiștii. Că nu-i dau să mănânce decât ce are voie, că-l țin unde trebuie – pentru siguranța lui!, că respect toate recomandările. Cușca de asta am și luat-o, toți o recomandă. C-o s-o și folosesc? Habar n-am. Oricum noaptea doarme pe pieptul meu, ziua umblă pe unde vrea și doarme-n brațele mele sau ale lui Adi. Edi n-a stat o secundă într-o cușcă, în 14 ani! În mașină, 2000 de km, din Belgia în România, îl duceam pe brațele și pe picioarele mele, io amorțeam toată, dar pe el nu-l deranjam. În ultimul lui an de viață doar noi doi știm prin ce-am trecut, n-am scris niciodată dar cei care mă citesc, au citit printre rânduri și-au ghicit adevărul.

Nu m-am așteptat la așa ceva. Credeam, ca proasta, că toți oamenii care mă citesc și-s în lista mea de prieteni, mă cunosc, mă înțeleg, mă sprijină și mă ajută. Ha! Bine, comentarii de-a-n pulea n-au fost multe, pentru că au apărut celelalte, ale oamenilor care chiar știu cine sunt și cum. Și le multumesc din suflet.

Mi-a trecut mâhnirea. Am rămas doar cu gustul ei amar. O să treacă și ăla. Și știți de ce? Pentru că am o dulceață lângă mine, care simte, știe adevărul; știe cine sunt și cum; prima oara-n viața lui când m-a văzut, mi-a întins lăbuța, de două ori! și m-a lins direct pe față, dând din codița aia a lui. M-a ales, el pe mine!

Așa că, asta-i tot ceea ce contează. Când animalele și copiii vin la tine fără să ezite, de alte confirmări că ești cum trebuie, nu mai ai nevoie.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/09/2020

11 gânduri despre „Adevăr

  1. Mor de dragul lui!
    Aura mea dragă, primul impuls a fost să scriu „nu merită”. Am şters repede, doar am păţit-o recent şi merită, nu merită, eu tot am suferit. Pentru că da, când vine unu’ şi altul, comentează, răspunzi cum le răspunzi tuturor şi pe urmă vomită aiurea, te doare.
    Deci nu spun că nu merită. Dar, aşa cum ai spus tu, când ştii omul, când vezi cum e, cum vorbeşte despre ceva anume, când ştii cât de mult contează pentru el ceva, şi eşti în stare să spui asta, nu se poate trage decât o singură concluzie: vorbeşti de fapt despre tine. Tu, cel care scrii asta, ai fi în stare să chinui un animal, tu ai fi în stare să faci tot ce bănuieşti că face cel despre care scrii. Tu te vezi pe tine-n el.
    Şi da, numai o minte bolnavă ar fi în stare să debiteze toate mizeriile alea deci nu e despre noi, Aura!
    Să vă fie Max sănătos şi să vă bucuraţi în fiecare zi de el! Asta e tot ce contează.
    Restul… să rămână în micimea lor.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Ba da, rescriu eu acele cuvinte: NU MERITĂ!
    Nu merită să ne amărâm. Și chiar dacă o facem, să încercăm să nu ne țină prea mult. Pentru că acelora care nu înțeleg, sau și mai rău, denaturează înțelesul firesc și îl strâmbă… nu ai ce le face. Și nici nu le poți lua dreptul la opinie. Deși dacă mă gândesc bine, mi se pare că se poate 🙂 Cel puțin pe blog,pe facebook nu știu. De fapt eu nu am știre de niciun filmuleț, de nicio cușcă, habar nu am despre ce articol și comentarii ai povestit aici. Poate l-ai retras sau l-ai pus numai dincolo? Dincolo (adică pe FB) mi se pare că e ca o casă spartă, fără uși și ferestre, în care te bucuri poate de mai mulți musafiri care îți trec pragul dar și pleacă înainte de a-i cunoaște. Și în care se face un curent teribil. de te apucă durerea de ochi și de urechi. Pe când blogul e un cămin… Ne recunoaștem, ne dăm binețe dimineața și ne urăm noapte-bună, seara. Ne știm tabieturi, ne știm gânduri, ne pasă unii de alții. De prietenii noștri colegi de peniță (să nu zic condei 🙂 ) și de membrii familiei lor…
    Max spre exemplu, nu este numai al vostru, Aura dragă, ci și al nostru, al tuturor de acum!… Ale voastre sunt responsabilitățile și problemele desigur, că pe astea nu le putem împărți 🙂 dar dragostea se întinde și poate trece de la unul la altul. Voi cu cățelul, Issa cu pisicile… Iubim cu toții în amestec aici, de toate câte sunt. Căci despre asta e vorba în fond, de dragoste!…

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.