FOREVER

Cei care aveți animale de companie o să știți direct despre ce scriu io acum.

Cei care n-au, s-ar putea să spună că exagerez. Dar nu-mi pasă.

Exagerat sau nu, o să declar acum și pentru totdeauna că-mi iubesc animăluțul ca pe propriul copil.

Am avut dintotdeauna o legătură mai specială cu animalele.

Ba la un moment dat mă gândeam să mă fac veterinar. Bine că n-am făcut-o. N-aș fi rezistat. Mi s-ar fi rupt inima de prea multe ori…

Am dresat porci (să-i vedeți ce fain săreau pe picioarele din spate ca și cățeii!), scroafa de 100 de kile venea în casă după mine, urca scările, și s-opintea și se-ndesa să intre pe ușa strâmtă, da’ tăt mă urma! Ș-apoi să vezi veselie, când dădea să fac-un „tornero” dărâma tot. Masă, scaune, oale, găleata lui moșu’ cu grăunțele desfăcate…

O-ncasam pe coajă și io și scroafa de tătă strada auzea guițăturile noastre la unison!

Când am plecată o zi sau două de-acasă în vizită la neamuri la Gostila, a fost dezastru. Când m-am întors, mama m-a anunțat supărată că iepurașii mei dragi și scumpi „evadaseră” din cușcă și probabil că-i mâncase mâța. Că nu mai apăruseră de sub lemne…

Să vedeți bocit de ăla și-nceput de strigat pe toți (că evident le pusesem nume!):

— Pufi, Coco, Bulgăraș… haideți mă la mama!!! Unde-mi sunteți???

M-am așezat în cur pă iarba din curte și plângeam de numa’ numa’ :

— Iepurașii meeeei, n-ați avut grijăăă de ei” și ioi și vai.

Și numa’ ce văd c-apare-un bot, o ureche pleoștita, șotânc–șotânc, mai oprindu-se, mai studiind terenul, i-am strâns pe toți în poală. Mama își tăt făcea cruci și se minuna!

— No, bine că noi i-am cătat și i-am momit cu de tăte, am mutat și lemnele și tăt nu i-am putut prinde! Și ni la ea! Cum i-o auzât glăscioru’ o ieșit tăți ca ciupercile după ploaie! Domne, Domne!

Sau când m-a trimis mama la buna pe Poderei să-i duc de mâncare. Badogu’ cu zamă, mămăliga cu brânză, plăcinta cu mere și-o sticlă cu apă proaspătă.

Mâncarea caldă, că no, era mintenaș amiază și biata era din bună dimineața dusă la fân.

Da’ credeți c-ajuns-am? Am ajuns, da’ cătră sară.

Io am vrut da’ am fost distrasă de la misiune, n-a fost vina mea!

Că no, pe dealuri mai o floricică, mai o buburuză, în vale vreo câțiva fisfalăi (un fel de pește pentru cine nu știe!) și iac-așa până când, de pe deal au coborât în goană o turmă de flocoși. Câini de ăia mari, faini, albi. Vreo 5 la număr. Lătrând și sărind, io minte de fătucă, sărind și chițăind de bucurie mai tare ca ei, că-mi vin în întâmpinare.

Și i-am luat la flocăit pă tăți pă rând, și pupat și jucat ș-apoi i-am mai pus și să stea cuminți să le scot căpușele di pă bot, că săracii nime’ n-ave grijă de ei și tăt erau plini!

Și cum stătem io așe cu ei tolăniți în juru’ meu, unu’ cu capu’ în poală la „tratament” (nici „mac” nu zice săracu’ când îi scoteam curvele de căpușe pline de sânge) aud că cineva fluieră și mă strigă. Câinii încep să dea agale din cozi, da’ nu se mișcau de lângă mine. Vine omu’ până lângă mine, cu ochii bulbucați de spaimă și-mi spune, cu răsuflarea tăiată (că bietu’ alergase până acolo!):

— Tu fătucă tu, ce faci?

— D-apoi ce să fac no, ia le scot căpușele că săracii-s plini, că nime’ n-are grijă de ei pe dealurile astea.

Omu’ se zgâia la mine ca la o lunatecă. Uitase să închidă și gura.

Io mă gândeam: „Da’ ce treabă are el, că ăștia-s câinii nimănui și io numa bine le fac!”.

— Tu fătucă, ăștia-s câinii mei de la stână ! Aieștia o rupt omeni și s-o bătut cu lupii și tu-i ții în polă? Zî drept, ce-ai făcut cu ei? Le-ai dat ceva?

— Păi ce să le dau? Că n-am numa’ mâncarea lu’ buna la mine!

Ioooooi. Ș-atunci mi-am amintit! Io trebuia să-i duc mâncarea la buna!

Am sărit ca arsă și dus-am fost.

I-am strigat peste umăr la om:

— Lasă că la restu’ le scot căpușele când mai viu, bine?

Eh, ș-atunci am mâncat bătaie.

Biată bună și-o lungit și grumazu’ tăt uitându-se după Auruc, da’ și urechile de foame și sete!

Bătaia am primit-o de 2 ori: în ziua aia (că nu i-am dus mâncarea la buna când o trebuit!) da’ și când o venit ciobanu’ și le-o povestit la ai mei ce-am făcut.

— Puteau să te rupă tată, că ăia nu-s câinii di pă uliță, ăia-s câini ciobănești, fătuchiță !

Eh, povești ar fi multe.

Cert este că legătura ce o am cu animalele, așa cum am scris la început, e specială.

Dar cu Edi… e unică.

Edi e puiul meu mai mic.

FOREVER.
With love,

Aura B. Lupu

Fragment din cartea „Trăirile Aurei” apărută în 18 mai 2018.

Cartea poate fi comandată de pe Amazon

 

https://www.amazon.com/Trairile-Aurei-Romanian-Aura-Lupu/dp/6069461800/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1540278235&sr=8-1&keywords=trairile+aurei

Reclame

Un gând despre „FOREVER

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s