Aproape toată viața am fost complexată și rușinată de corpul meu. Multă vreme m-am considerat urâtă…
În copilărie eram o slăbănoagă deșirată, cu picioare lungi ca de barză, numai unghiuri și colțuri, cu genunchii osoși, mâinile subțiri-subțiri și umerii ascuțiți. Privindu-mă în oglindă și-nghițindu-mi lacrimile, după ce niște copii mă fugăriseră pe stradă aruncând cu pietre și strigând după mine: ‘Ni la ea ce hâdă îi! Zîci că n-are corp, numa’ picioare! Aura-gaura, Aura-gaura!!!”, îmi dorisem din tot sufletul meu de fătucă amărâtă să devin băiat. Să le-arăt io apoi picioare și găuri! 😜
Cruzimea copiilor e fără egal. Ni se-ntipărește-n suflet și ne urmărește-o viață-ntreagă. Umilința de-atunci n-am uitat-o niciodată. Rușinea că-s hâdă, că-s slabă, că-s altfel decât ceilalți, n-am depășit-o nici la maturitate. Când cineva-mi spunea că-s frumoasă mă uităm câș la el și mă-ntrebam: „Oare ce-i trebe?”.
Și-a venit apoi perioada-n care convingerea mi s-a-ntărit. Da’ beton, de nici cu picamăru’ nu mai puteai s-o spargi… Cei care-ați citit
#TrairileAurei știți la ce la mă refer. „Ce? Tu ești fomeie? Ești un sac de oase!” era unul dintre „complimentele” scum… pul 😝…ui „Ex”.
Și răutățile celor mari ni se-ntipăresc pe suflet. Devenim reci și neîncrezători, ridicăm ziduri de apărare, ne însingurăm și nu doar că ne-nchidem în noi, dar mai că ne vine s-aruncăm și cheia!
Nu-i niciodată prea târziu să ne recăpătam încrederea în noi; să trecem peste complexe, rușini și umilințe. Iar asta putem s-o facem în momentul în care înțelegem că răutățile celorlați n-au nimic de-a face cu noi, ci cu ei înșiși. Că ei aruncă doar cu pietrele pe care le cară-n inimile lor.

Nu mai aruncați cu pietre. Nu mai catalogați și nu mai judecați.
Pentru că știți care-i șmecheria? Tot ce aruncăm, se-ntoarce ca un bumerang. Și oare unde? Tot la noi, la cei care-am aruncat.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu

Hamme,
17/02/2019.

Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria Șt.O.Iosif și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

2 răspunsuri la „Pietre”

  1. A republicat asta pe Aura B. Lupu și a comentat:

    Aproape toată viața am fost complexată și rușinată de corpul meu. Multă vreme m-am considerat urâtă…
    În copilărie eram o slăbănoagă deșirată, cu picioare lungi ca de barză, numai unghiuri și colțuri, cu genunchii osoși, mâinile subțiri-subțiri, umerii ascuțiți…
    Privindu-mă în oglindă și-nghițindu-mi lacrimile, după ce niște copii mă fugăriseră pe stradă, aruncând cu pietre și strigând după mine: ‘Ni la ea ce hâdă îi! Zîci că n-are corp, numa’ picioare! Aura-gaura, Aura-gaura!!!”, îmi dorisem din tot sufletul meu de fătucă amărâtă să devin băiat. Să le-arăt io apoi picioare și găuri! 😜

    Apreciază

  2. […] De ce e un gând reconfortant ăsta? Pentru că acum știu că depinde (și) de mine ce mi se întâmplă, primesc o plată sau o răsplată a ceea ce-am emis și am gândit. Pentru că mi-am învățat lecția și, de fiecare dată când toate sentimentele astea îmi dau târcoale, știu și-ncerc să le stăpânesc și să le transform. Cum? Simplu. Meditez, mă rog, dansez, fac mișcare, ies la o plimbare prin natură, mă încarc cu ceva bun. Azi-noapte, când mi-a venit gândul ăsta reconfortant, l-am scris pe Facebook, repede, să nu îl uit (prima parte) iar dimineață am găsit comentariile, mulți știu deja că ăsta-i efectul bumerang despre care deja am mai scris și eu aici https://aurablupu.com/2019/02/18/stones/ […]

    Apreciază

Răspunde-i lui Gând reconfortant – Aura B. Lupu Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Tendințe