Aproape toată viața am fost complexată și rușinată de corpul meu. Multă vreme m-am considerat urâtă…
În copilărie eram o slăbănoagă deșirată, cu picioare lungi ca de barză, numai unghiuri și colțuri, cu genunchii osoși, mâinile subțiri-subțiri, umerii ascuțiți…
Privindu-mă în oglindă și-nghițindu-mi lacrimile, după ce niște copii mă fugăriseră pe stradă, aruncând cu pietre și strigând după mine: ‘Ni la ea ce hâdă îi! Zîci că n-are corp, numa’ picioare! Aura-gaura, Aura-gaura!!!”, îmi dorisem din tot sufletul meu de fătucă amărâtă să devin băiat. Să le-arăt io apoi picioare și găuri! 😜
Cruzimea copiilor e fără egal. Ni se-ntipărește-n suflet și ne urmărește-o viață-ntreagă…
Umilința de-atunci n-am uitat-o niciodată. Rușinea că-s hâdă, că-s slabă, că-s altfel decât ceilalți, n-am depășit-o nici la maturitate. Când cineva-mi spunea că-s frumoasă mă uităm câș la el și mă-ntrebam: „Oare ce-i trebe?”.
Și-a venit apoi perioada-n care convingerea mi s-a-ntărit. Da’ beton…