De când cu „macaroanele” mele mă mișc mai greu. Când libertatea de mișcare mi-e îngrădită în vreun fel mă cam apucă bâzdâcii, mă simt iar ca-n „pușcătoria” mea de-acum 12 ani… Urăsc să nu pot face tot ce vreau. Știu că-i o rană nevindecată, dureroasă, inflamată, gata-gata să-și dea în petic, să iasă bulbucind la suprafață… Și nu mă refer – doar – la arsură. E musai să fac o paralelă între răni… Ambele mă stopează. Mă opresc. Mă dor ca naiba. Mă-ngrădesc… De fiecare dată când dau jos pansamentul îmi vine să urc pe pereți. O curăț conștiincios. O tamponez blând și îi vorbesc: „Hai, fii fată cuminte și vindecă-te, nu te îmbufna, nu te-nroși, nu protesta. Ai răbdare. Am eu grijă de tine, nu te las.”

Vreau să mă vindec. Vreau să iert. Rănile nevindecate, supurânde, nu doar că dor ca naiba, mai și put.

Io n-o iertam pe Aura aia bleagă și supusă care-a suportat tratamentul inuman, ce s-a lăsat închisă, îngrădită, călcată în picioare atâția ani. Acum, odată cu arsura, am priceput: nu doar c-o iert, o și felicit și-o-nțeleg! Durerea te țintuiește, te bate-n cuie dar cu răbdare totul trece, totul se vindecă, totul se iartă.

În acel moment s-a petrecut fix ce trebuia să se petreacă, n-ai cum să schimbi și n-are rost. Tot ce poți face este să accepți, să ai răbdare să te vindeci și, mai ales, să ierți.

Să nu te mai învinovățești. Nici pe tine și nici pe alții.

Rănile nevindecate așa se vindecă: să le-ngrijești cu multă atenție și răbdare, să le iubești și să le ierți.

Libertatea de mișcare mi-o fi fost îngrădită cu un scop.

Pare-se c-am de vindecat nu doar arsura ci și niște răni mai vechi…

Cănd universul ne scoate pe tușă o perioadă poate că-i mai bine ca-n loc de lamentări și văicăreli să ne-ntrebăm: oare care-i lecția? Ce-avem de-nvățat de-aici?

Și cine știe ce blocaje depășim – culmea! – nu când sărim, nu când ne dăm de-a dura, nu când alergăm ci tocmai când ne-oprim.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

09/09/2019