Pedalez cu îndârjire, încercând să depun cât mai mult efort, să mă încălzesc. Nu văd mai nimic prin perdeaua de apă ce se revarsă din cer. Tremur, udă până la piele, chiar dacă nu-i frig, mai ales pe bicicletă, mi-e frig. Simt cum apa mi se prelinge pe spate, mă șterg pe față și-ncerc să-mi dau apa din ochi, urmează să ies de pe străduța cu sens unic și să intru pe drumul principal. Acolo se circulă cu viteză și-ar fi de folos să și văd. Mă opresc la stop, mă gândesc să-mi închei totuși geaca, dar acum nu mai are niciun rost. Și-l simt cum apare… Încep să zâmbesc. Bicicliști nu mai sunt, pe o ploaie torențială cine mai circulă? Doar eu. Șoferii care trec în trombă pe lângă mine, mă privesc cu milă dar rămân surprinși de zâmbetul meu larg. Și-l văd… Cotesc la dreapta, intru în pădure, îl mai zăresc printre copaci. Ajung în câmp deschis. Soarele mă bate pe spate, m-am încălzit. Plouă în continuare, iar eu tot zâmbesc. Nu, n-am înnebunit. Miroase dumnezeiește. A ploaie, a câmp, a curcubeu. Mă opresc. Se oprește și ploaia, încep să apară și alți bicicliști. Mă privesc cu milă, sunt udă până la piele. Dar merită, dacă apoi vezi un curcubeu, nu?

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
07/06/2022