Pe 25 septembrie, exact acum 16 ani plecam pentru prima oară din țară. Aveam o grămadă de speranțe și-o mulțime de temeri.

Cu inima strânsă, cu ochii înroșiți de-atâta plâns, moartă de frică și cu ditamai morcovu’ oareunde, am trecut granițele României, în drumul spre iad și, paradoxal, spre mântuire. ❤

Mai știți cum era în 2002? Că trebuia să prezinți la graniță „garanția”? Nu mai știu cât era, oricum n-avusesem io banii ăia și altcineva prezentase garanția pentru mine. Io aveam 10 euro, luați și ăia cu împrumut, o geantă mică cu doar câteva boarfe și capu’ plin. De scenarii. De gânduri. Și frici…

Lăsam în urmă doi copii. De 10 și 8 ani. Care-mi stătuseră-n brațe înaintea plecării, plânseseră și mă priviseră cu jind. Cu speranță. Și cu iubire multă. Vlad plânsese cu vocea lui pițigăiată și smiorcăită iar Sergiu, mult prea înțelept pentru cei 10 ani ai lui, încercase să mă îmbărbăteze. Să mă liniștească. Îmi promiseseră c-o să fie cuminți, c-o să-i asculte pe bunu’ și buni, c-o să învețe bine și c-o să aibă grijă unul de celalalt…

Să pleci și să-ți lași copiii e o încercare nu grea, ci cumplită. Îngrozitoare. De nedescris. Chiar și doar pentru o lună, cât crezusem eu c-o să stau departe de ei, era foarte greu s-o fac.

Chiar și acum, când scriu, gaura apărută atunci în piept, doare. După 16 ani. Încă o simt ca și-o rană vie. Nevindecată. Care pulsează și-mprăștie durerea în tot corpul meu, sfâșiat atunci, și reîntregit acum.

Am scris „paradoxal” pentru că deși am pășit atunci în iad, am renăscut în rai.

În momentul în care, după 5 ani de infern i-am văzut alături de mine, aici, pe toți cei patru bărbați ai mei, (cum îmi place mie să le spun) iadul s-a transformat în rai. Un rai nesigur și schimbător, cu multe fațete, unele împrumutate din infern, dar totuși rai.

Orice încercare și greutate mai apare-n drum, că no, asta-i viata, când le compar cu perioada aia, mi se par nimica toată.

Pe 1 octombrie 2002 scrisesem în jurnal că am mers seara la culcare fără să mănânc, o zi întreagă, nimic. N-aveam ce. Și totuși, la ora 20:20, pe plajă, în Noordwijk, am scris:

„Sunt… nici nu știu cum să scriu. Înmărmurită, umilă și plină de recunoștință pt. Dumnezeul care a creat atâta splendoare și, mai ales, că m-a lăsat și ajutat să văd asemenea frumusețe. Sunt pe plajă, la Marea Nordului, stau pe nisipul ud, privesc marea, îi aud valurile, îi simt mirosul și simt nevoia să îngenunchez și să mă rog lui Dumnezeu.”

Într-o săptămână trecusem prin iad. Și totuși, ce vedeam eu?  Vedeam frumusețea lumii creată de Dumnezeu pentru noi. Și-i eram recunoscătoare. Flămândă, cu sufletul țăndări și inima ruptă-n bucăți, murmuram rugăciuni.

Azi, după 16 ani, îmi dau seama că doar de atât mai am nevoie. De puterea aceea ce-o avusesem atunci: să văd, indiferent de ceea ce se petrecuse sau prin ceea ce trecusem, frumusețea și măreția lui Dumnezeu. Lumina și bucuria. Bunătatea și nemărginirea. Iubirea lui infinită.

Pentru noi.

Amin!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Fragment #TrăirileAurei2

25/09/2018

Hamme.