Deși era trecut de jumătatea lunii mai, frigul persista, insistența lui bolnăvicioasă și sâcâitoare trebuia combătută c-un foc vesel, ce trosnea în șemineul camerei spațioase, ale cărei geamuri mari dădeau spre grădina de-un verde smarald.
Printre norii plumburii, ce amenințau să se reverse torențial (după codul portocaliu declarat deja de autorități), mai încerca, timidă și nehotărâtă să se ivească o palidă și-anemică rază de soare.
Marc lucra, țăcănitul tastelor fiind acompaniat de ticăitul ceasornicului vechi, moștenit de la bunicul său și-al cărui dăngănit grav, ce reverbera în cameră cu precizie la fix și la jumătate, îi amintea de clopotul bisericii din sătucul copilăriei lui, pierdut între două văi.
Cărămida unui perete, de-un roșu închis, stacojiu aproape, cu striațiile crem-gălbui, era acoperită de sus până jos de rafturile pline cu cărți ale bibliotecii lui. Le citise pe toate, pe unele le recitise de mai multe ori și orice schimbare în așezarea lor o observa imediat și-l irita, deși ar fi trebuit să-l bucure, nu? Erau în casă și alți cititori pasionați, reușise să insufle copiilor pasiunea lui pentru citit, eșuând însă cu așezatul cărților în același loc de unde le luaseră, fără să le mai amestece.
Mirosul camerei era dat de-un amestec de arome: de foc și fum, de podele ceruite și lustruite care străluceau ca oglinda de deasupra șemineului, cu rama groasă, aurită și modele complicate; de cerneală și hârtie, de flori aproape veștede, de iarbă tunsă proaspăt, de glicină înflorită, de nou și vechi în același timp și-n aceeași măsură, perfect echilibrat.
Deasupra biroului său din lemn de cireș, simplu, fără incrustații și foarte ordonat se arcuia, elegant și-un pic lasciv, o lampă modernă, cu o cupolă imensă în comparație cu piciorușul ei mic și delicat și-al cărei echilibru – bine gândit, de altfel – pe Marc îl surprindea de fiecare dată când intra în cameră. Îi plăcea însă foarte mult lumina ei blândă și caldă ce cădea perfect pe masa lui de scris, lăsându-i impresia că-i mângâie și-i încurajează fiecare cuvânt așternut pe hârtie.
Lângă șemineu trona un fotoliu-balansoar din piele, cu brațele sculptate și-n arcuirea căruia Marc regăsea aproape aceeași moliciune, plăcere și confort ca și-n îmbrățișarea Evei.
Cu spatele și ceafa înțepenite de la orele petrecute în aceeași poziție, fără să realizeze trecerea timpului, fiind complet absorbit de scris, Marc tresări ușor sub atingerea mâinilor ei delicate, parfumate invariabil cu mirosul de levănțică, cu degete lungi și moi, care-i masau acum încetișor umerii încordați.
— Mai ai? întrebă Eva, c-o nuanță de reproș în voce. Îi sărută creștetul și părul zburlit de-un gest de nerăbdare și concentrare când, negăsind cuvântul potrivit, își trecea nervos mâna prin păr de mai multe ori, gest de care el nici măcar nu era conștient; și-apoi îl cuprinse-n brațe din spate, încrucișând mâinile în dreptul inimii lui care chiar și azi, după atâția ani, începu să bată mai tare la atingerea ei.
Ieși din camera zâmbind mulțumită, știind că n-o să mai dureze mult și el o s-o urmeze. Azi lucrase destul.
Focul încet-încet își domoli vălvătaia, ceasul dăngăni prelung, iar afară ploaia cădea fără-ncetare. Auzea vântul mugind, în depărtare copacii se-ncovoiau sub rafalele puternice, stând parcă gata-gata să se rupă. Da, avuseseră dreptate cei de la radio, era furtună așa cum avertizaseră ei.
Se ridică obosit de la birou, stinse lampa și suflă în lumânările din sfeșnicul de pe șemineu care ardeau permanent când scria, răspândind mirosul de ceară și ars, vru să tragă draperiile, dar apoi se răzgândi, voia ca mâine dimineață să fie întâmpinat de priveliștea verde-smarald a grădinii, și nu de întunericul greu.
Cine știe, până dimineață poate ploaia va trece și-o să aibă parte și de-un răsărit…
20.05.2019
Hamme.
fragment.
#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris.
Mulțumesc!
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
S-ar integra perfect într-un roman 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😉😉😉😉🙏❤️❤️❤️❤️
ApreciazăApreciază
„…Cine știe, poate e vorba de un alt răsărit…”
Aura ne obișnuise deja cu un stil. Fiind vorba de „trăiri”, de întâmplări și de viață parcursă prin miezul ei cel mai dens, scrierea ei de până acum era plină de verb alert, care îți transmiteau exact starea din timpul evenimentelor, ori efectele de după, care se resimt încă, vreme îndelungată.
De data aceasta, avem parte de o abordare diferită. Descrierea cadrului se face temeinic, dintr-un alt plan, naratoarea poziționându-se în spatele obiectivului, de unde ne prezintă scena unei întâmplări neîntâmplate.
Acea lume din imaginația noastră, care se mișcă într-o realitate a ei, paralelă și totuși atât de aievea când stai să o privești, se vrea descoperită. Doar un gest ne desparte, acela de a deschide fereastra spre ea. Aura ne-a chemat la geamul ei, cu perdeaua fluturândă.
A fost doar o filă fulguită pe dinaintea ochilor noștri? Este un început de lucrare? Vom vedea. Potecuța a și intuit potențialul acestei introduceri, ca un posibil fragment de roman. Mie îmi place să împrumut din tihna acelui fotoliu balansoar de lângă șemineu, să mă scufund în el ca într-o îmbrățișare de femeie și să aștept. Poate va fi furtună, sau poate nu… Dar zorii își fac netăgăduit prezența.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fără îndoială o să apară zorii mâine dimineață și-n toate celelalte dimineți, să-i vedem nu-i nevoie decât să deschidem ochii.
Condei, observ că i-ai deschis. 🤩😍
Mulțumesc.
🙏❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O atmosfera calda si primitoare, intr-un decor clasic, potrivit intr-o pagina de roman, cum spune si Potecuta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
💙💙💙 mulțumesc Amalia!
ApreciazăApreciat de 1 persoană