Semne

Cât de norocoasă sunt! 

Să ți se amintească (exact) când ai nevoie de (exact) ce ai nevoie. 

Azi hai să vă povestesc de… nori.
Amu deja știți din celelalte postări că-s „tutuluca” ce umblă mai mult cu capu-n nori – și pe ciripuri! – și mai încasează și câte-o trântă, de-mi belesc papucii și genunchii regulat. 🤣😜
Da‘ să știți că merită (vedeți pozele de mai jos 😉 ).
Când umblam pe la psiholog din toate ședințele n-am rămas cu mare lucru. Însă două exerciții mi-au fost, într-adevăr, de mare ajutor.
Primul m-a scos de pe pilotul automat. Eram setată doar să muncesc. Să fac bani. Să ajungem la siguranța financiară după care tânjeam de-atâția ani. Nu mai știam de ani buni ce-i aia relaxare, răsfăț, pauză, concediu, ș.a.m.d.
Evident c-am dat în Burn-out.
Exercițiul în sine mi s-a părut tâmpit la început. O pierdere de vreme.
Când mi-a spus să mă așez pe-un scaun, cu spatele drept și să respir adânc io mă gândeam: „No bine-amu, am chef – și timp – de respirat???”.
Apoi însă mi-a spus să închid ochii și să-mi așez mâinile pe genunchi, cu palmele în sus. Să simt cum devin tot mai grele. Mai calde. Cum toată oboseala din corpul meu se-adună-n ele. Și să-mi amintesc ce-au făcut mâinile astea obosite, crăpate, pline de bătături, cu manichiura nefăcută, roșii și umflate, pentru mine. Cât au muncit. Cât au robotit. Cât au șters, cărat, frecat, spălat… Să le simt greutatea. Cum pulsează. Cum tremură ușor.
Și-apoi să le mulțumesc.
Am izbucnit în lacrimi. Minute-n șir nu m-am putut opri. A fost momentul în care-am înțeles că-i timpul să mă opresc. Că eu, mintea mea, mâinile mele, tot corpul meu de fapt nu suntem separați. Că mintea mea comandă, dar corpul nu mai răspunde pentru că nu mai poate, a cedat. Și că-i momentul să-l ascult pe el.

Iar al doilea exercițiu îl practic de-atunci în fiecare zi.
Când ies afară privesc spre cer. Nu în pământ.
Mersul cu capul în pământ e deprimant. Ne îngrădește.
Îngândurați, preocupați, nervoși, stresați și surmenați, când ieșim afară mergem cu capul în pământ. Cel mult privim în față. Dar… nu privim în sus. Spre cer. La nori. La soare și la lună…
Și asta nu e bine (n-o zic io ci tanti psiholoaga  ).
La mine-a funcționat.
Io zic să încercați. Că de pierdut, n-aveți ce, numa’ niște papuci și câteva bucățele de piele de pe genunchi sau palme. 😜🤣
Dar de câștigat… aveți destule.

Cu iubire,
Aura B. Lupu

04.09.2018
Hamme
©2018 Aura B. lupu – Toate drepturile rezervate.

 

11 gânduri despre „Semne

Lasă un răspuns la Aura B. Lupu Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.