Impresii. 18.07.2018
Nu știu cum sunteți voi da’ io în primele zile după ce schimb „peisajul” (adică aerul, apa, țara, mâncarea, clima, etc.) sunt amețită. Năucă. Buimacă. E o perioadă de acomodare, în care totul se petrece parcă cu încetinitorul. Ritmul e mult mai scăzut, reacțiile cu întârziere și gândirea în ceață.
În primele zile când aud la radio-ul din mașină vorbind românește mai că-mi vine să-l întreb pe Adi:
-Da’ noi de când prindem posturi românești?
Sau dacă aud pe stradă vorbindu-se (tot românește!) mai că exclam:
– Uite, și ei sunt români! 
Da’ după adaptare e ok. După 2-3 zile-mi revin și intru-n normal.
Mă rog, în normalitatea mea incertă și ne-normală, pentru alții.
Ieri mi-am revăzut nepoatele, Andra și Daria, adică minunile III și IV. 
E ciudat cum doar când te revezi simți cât de mult ți-au lipsit. Cât de dor ți-a fost. Ai simțit lipsa și dorul și înaintea revederii, dar momentul când vă strângeți în brațe și fizic simți apropierea, abia atunci îți dai seama cât de mare a fost depărtarea…
Și regreți timpul trecut, momentele pierdute și distanța dintre voi.
Și-ai vrea să recuperezi cât mai mult, să comprimi și să condensezi totul.
E multă bucurie-n revederi. Da’ și-un strop de-amărăciune…
În astfel de momente m-aș multiplica, m-aș copia la „Xerox” măcar în două exemplare: una aici și alta-n Belgia.
Cred că asta-i provocarea noastră, a celor plecați prin țări străine, care au restul familiilor rămase-n România: să facem față dorului permanent și senzației de ne-împlinire. Ne-satisfacție. Insațietate. Te bucuri. Da’ ești și trist.
Îți pare bine. Da’ și regreți. Râzi. Da’ și plângi… Bucuria noastră nu-i niciodată deplină… E-nsoțită-n permanență de-o umbră de regret. C-ai plecat. Și că trebuie să mai pleci… C-ai venit. Dar că nu poți să rămâi.
Și-atunci ai vrea să te împarți în două.
Una aici și alta dincolo.
Dar până la plecare hai să-ncerc să uit de ea. Și să mă bucur de venire.
Și de minuni. Că am destule!
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu