Cine spune că a venit în străinătate și a câștigat bani mulți, cu ușurință, minte. Prin muncă cinstită io nu cred. Sunt aici, în Belgia, de 15 ani și știu că tot ce am realizat până acum am făcut-o muncind pe brânci și din greu. Făcând sacrificii.
Și mai știu că sunt oameni care își închipuie că aici totul e ușor, minunat, frumos, lejer. „Ce bine de voi!” Și simți invidia de dincolo de cuvinte. Și asta doare. Pentru că „binele” ăsta l-am plătit scump. Foarte scump. Nu am cules banii din pom și nici covrigi n-am văzut la câini în coadă. Însă asta nimeni nu vrea să audă. Prin ce ai trecut ca să ajungi unde ești acum, greutățile, partea grea și urâtă, nimeni nu vrea s-o știe. Și asta iar doare. Miroase a ipocrizie. „D-apoi vouă ce vă pasă?
Voi aveți de toate!” Chiar de toate, nu. Iar ceea ce avem, am vrut să avem. Și-am plătit pentru asta. Avem pentru că am renunțat la multe altele. Da. Avem. Stabilitate. Respect. Siguranță financiară. Sistem de învățământ și de sănătate așa cum este normal să fie. Viitor. Avem mai ales viitor. Pentru copiii noștri. Dar nu avem familiile lângă noi. Părinți, frați, nepoți… Nu avem prea mult timp liber. Nu avem o viață socială aglomerată și încărcată. Nu prea avem timp de petreceri, de grătare, de vizite, reuniuni sau chefuri. În puținele zile libere, te bucuri de bărbat și de copii. Nu avem vecini despre care să știm tot, de la numele pisicii și-al nepoților până la ce-au mâncat aseară (și nici nu vreau să știu!). Sau la care să mergi să-ți dea cu împrumut o cană de făină sau de zahăr, când nu-ți ajunge să termini prăjitura. Mă bufnește râsul doar gândindu-mă la fața vecinei mele, Luthgarde, dacă m-aș afișa la ușa ei cu o astfel de cerere. Nu avem „radio fir”-ul șanț, care să știe cine cu cine umblă, cine ce și-a cumpărat, cine s-a născut și cine-a murit și toaca-n cer când bate! Nu avem copii care să se joace pe străzi până după miezul nopții. De altfel, nu prea sunt oameni pe străzi nici ziua, d-apoi seara după ce se-ntunecă! Uneori, când ies cu Edi la plimbare, am impresia că sunt într-un oraș părăsit. Nu avem chioșcul de la Arta (cei din Dej știu despre ce e vorba) sau magazinul de la colț, unde să dai o fugă să cumperi pâine când ai rămas fără. Nu. Aici, după opt seara, nu mai găsești nimic deschis. Magazinele turcești, poate. Sau Nachtwinkels. Dar la cât este de scump, mai bine aștepți până a doua zi. Nu avem muștar. Normal, nu de Dijon, după care-ți ia gura foc. Nu avem cârnați afumați și șunculiță. Sau parizer. Zâmbiți, așa-i? Auzi tu ce-i lipsește ei, parizer!
Nu avem multe altele, dar putem trăi fără ele. Câteodată mai ușor, alteori mai greu, dar putem. A fost alegerea noastră. Și, cel mai important, ne avem unul pe altul. Noi cinci. Și asta ajunge.
Dar, că mai ales de sărbători, îți lipsește restul familiei, că o dată pe an când te duci în România, te doare să vezi cât au crescut nepoții sau ce-au mai îmbătrânit părinții de când nu i-ai mai văzut, este o
durere pe care ai ales-o. Ai acceptat-o și trăiești cu ea. Și cu dor. În fiecare zi.
Dar asta este partea despre care nimeni nu vrea să audă. Șșșt…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu

13/11/2017
#TrairileAurei
aurablupu.com
Ambele volume „Trăirile Aurei” le găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc.
©2017 – Aura B. Lupu Toate drepturile rezervate.
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu