Și aici găsesc ludău, la turci și la Colruyt, dar ca ludăii din grădină lui bună, dulci, aromați, fărinoși, nicăieri n-am mai găsit. Îi strângeam dintre rândurile de mălai, laolaltă cu bostanii pentru porci, și-i căram cu roaba. Bostanii îi fierbeam cu fărina ca auru’ și făceam lături, da’ la cât de bine miroseau, mai cuștuleam și noi, copiii, ce învârteam c-un lopitău în cazanul ce fierbea pe soba de fier de afară, să nu se lege de fund. Vrejii unor bostani ne mai înțepau, de ciudă-i tăiam cu secera dintr-o lovitură, na, mai înțeapă dacă poți, afurisitule! Îi crăpam apoi cu securea și alegeam sâmburii, erau cei mai buni, aruncam o țâră de sare și-i băgam în cuptor. Apoi să vezi clonțănit de făceam pușchele pe limbă. „Nu-ți ave limbrici!”, ne consola buna, când ne văietam că ne ustura limba. Ludăii-i ascundeam între vejii, „să-i piște o țâră frigu’ și să cadă bruma, c-apoi îs numa’ buni!” zicea buna dragă.

Când le simt mirosul crud în bucătărie mea, deja nu mai am răbdare. Apoi, după ce-i bag în cuptor și-ncepe-a mirosi a rai, a copilărie, nu mă mai rabd, îi întorc, mai rup un colț, mă mai frig la limbă… Nu-s ca ai lui buna, îs mai apoși, ațoși, pulpa nu e consistentă. Dar de mirosit, Doamne, cum miros! Și cu mirosul lor îmi aduc aminte de buna care mă întreba: „Șe-i că-s buni, Aurucule?”

Șe-i bună, șe-i…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26/09/2021