Un colț de lună-i agățat pe cer. Fumul iese din hornuri, semn că-i destul de frig. Două avioane-și întretaie traiectoria și formează o cruce. Zâmbesc de fiecare dată când o văd și-mi fac și eu una, pe cerul gurii, cu limba, așa cum buna m-a-nvățat. Apusul l-am văzut din autobuz, la fel cum am văzut și răsăritul. Ziua s-a scurtat prea mult, lumina e prea puțină. Pastila cu vitamina D e nelipsită-n fiecare zi, după cum medicul de familie m-a sfătuit acum mulți ani, când am venit în Belgia, oricum la analizele de sânge iese sub valori. Oricât sunt de obosită, musai să ies cu Max pe terasă, să ne jucăm măcar un pic. E supărat. Când sunt plecată toată ziua, nu mănâncă, nu doarme, nu vrea nici la plimbare. Mi se rupe sufletul să-l văd atât de deprimat. Dar n-am ce face, trebuie să se învețe – el, cu absența mea, eu, să nu mă mai panichez. Ce repede devenim dependenți de ei, iar ei de noi!
Aerul e rece. Se-ntunecă rapid. Colțul de lună a dispărut sub orizont, stelele pocnesc, una după alta, ca floricelele. Când apare constelația Orion pe cerul nopții e semn că ne apropiem de iarnă. N-o mai detest. Ce-i drept, nici n-o iubesc. Vreau doar să fie faină.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/11/2021