Un experiment trist de adevărat

„Într-o dimineață rece de ianuarie a anului 2007 în stația de metrou  „L’enfant Plaza” din Washington și-a făcut apariția un tânăr violonist. Artistul nu ieșea cu nimic în evidență în peisajul cotidian. Un tânăr care încerca doar să strângă niște bani de buzunar… Și-a scos vioara și apoi a lăsat cutia deschisă în fața sa. Tânărul violonist a cântat mai multe piese din Bach, timp de aproape o oră. În tot acest timp, peste 200 sute de oameni au trecut prin stație în drumul lor către serviciu. Fiecare dintre ei a reacționat diferit. După trei minute un bărbat își dă seama că tânărul este talentat și interpretează o arie deosebită. S-a oprit pentru câteva clipe, iar apoi și-a continuat drumul către serviciu. După alte patru minute, violonistul primește primii săi bani din acea zi. O femeie aruncă în cutia viorii un dolar și își continuă drumul fără să se oprească. După alte câteva minute un tânăr poposește mai mult timp în fața violonistului, se uită apoi la ceas și pornește mai departe. Zece minute mai târziu, un băiat de trei ani se oprește în fața tânărului, însă mama sa îl trage grăbită de mână, deși copilul se oprise fascinat de muzica violonistului. Mulți alți copii au reacționat aproape la fel în momentul în care au trecut prin fața tânărului muzician. Însă, fiecare părinte, fără nicio excepție, i-a forțat să meargă mai departe. După 45 de minute tânărul violonist încă mai cântă din celebrele piese de Bach. Bilanțul: doar șase persoane s-au oprit din drumul lor și au ascultat preț de un minut sau două sunetele viorii. Aproximativ 20 de persoane i-au dat bani. Dar toți au continuat să meargă mai departe. În total, 32 de dolari. După o oră de cântat, situația a rămas neschimbată. Nimeni nu a aplaudat, nimănui nu i s-a părut nimic ciudat sau ieșit din comun. Nici măcar o persoană din toate cele două sute nu a întârziat mai mult de cinci minute în fața tânărului violonist. Nimănui nu i s-a părut o apariție extraordinară acest spectacol. Prea ocupați pentru a ne opri și a recunoaște un geniu… Vioara la care a cântat tânărul din metroul din Washington este un Stradivarius și valorează peste 3,5 milioane de dolari. Însă nu acest fapt ar fi trebuit să fie recunoscut, în primul rând, de trecătorii matinali ai metropolei americane. Tânărul artist care a interpretat pe unul dintre cei mai complecși și dificili compozitori ai lumii, Johann Sebastian Bach, nu era nimeni altcineva decât violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii din acest moment. Însă, nici faptul că niciun trecător nu l-a identificat pe Joshua Bell nu reprezintă păcatul cel mai mare al celor peste 200 de trecători din stația „L’enfant Plaza” din Washington. Cu două zile înainte de acest experiment, Joshua Bell a cântat la teatrul din Boston cu casa închisă, iar un bilet la concertul sau a costat cel puțin 100 de dolari. Ceea ce rataseră toți trecătorii din stația metroului din Washington era una dintre cele mai excepționale interpretări muzicale din lume. Unul dintre cei mai buni muzicieni moderni interpretând pe unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor – Johann Sebastian Bach. Un lucru care a scăpat tuturor celor grăbiți spre muncă. Recitalul incognito a lui Joshua Bell a fost un experiment social organizat de cotidianul american Washington Post. Scopul acestui experiment a fost acela de a detecta prioritățile oamenilor, percepțiile și gusturile lor. Din rezultatele acestui experiment se ivesc cel puțin câteva întrebări, mai mult sau mai puțin retorice: cât de dispuși suntem să recunoaștem frumusețea unui lucru într-un mediu comun și la o oră nepotrivită? Un lucru mai are aceeași valoare pentru noi dacă îl desprindem de locul în care s-a consacrat? Putem recunoaște talentul și geniul într-un mediu cât se poate de obișnuit? Nu trecem de prea multe ori pe lângă lucruri magnifice fără a deschide ochii asupra lor? Nu cumva ne-am obișnuit să recunoaștem o calitate sau un merit doar atunci când acelui lucru i s-a pus deja o etichetă și e recunoscut „oficial”? Cum ne recunoaștem valorile și cât preț punem pe ele? Pentru a întări puterea acestui experiment trebuie spus că stația de metrou „L’enfant Plaza” este situată în centrul orașului Washington, acolo unde este concentrat întregul aparat administrativ guvernamental american, iar oamenii care la acea ora treceau prin stația de metrou erau persoane cu o educație culturală cel puțin de nivel mediu, ei fiind analiști politici, project manageri, finanțiști, consultanți politici sau directori de departamente. Ce putem înțelege după ce am aflat despre acest experiment? Înainte de toate, cred că rămânem cu un gust amar. Ne-am fi dorit să nu se fi întâmplat așa… Ne-am fi dorit ca măcar un singur om să se fi oprit pentru mai mult de două minute în fața violonistului. Concluzia acestui experiment este una trist de adevărată: dacă nu avem timpul și aplecarea necesară pentru a ne opri măcar preț de cinci minute (asta în cazul în care nu putem să îl recunoaștem pe deplin) în fața unuia dintre cei mai buni muzicieni din lume cântând una dintre cele mai înălțătoare melodii compuse vreodată, la cel mai de preț instrument fabricat de om vreodată, atunci la câte alte lucruri minunate nu dăm cu piciorul în fiecare zi, câte alte lucruri cu adevărat frumoase și înălțătoare nu ratăm zilnic pentru că nu avem timp să le observăm sau pur si simplu ne-am pierdut puterea de a le recunoaște. Pierduți în graba noastră zilnică minoră, în fuga permanentă de autentic, în ascunderea din care nu mai avem timp să ieșim, noi, copiii societății moderne acaparați în totalitate de informație și tehnologie, am uitat să mai privim în jurul nostru detașați, am uitat să învățăm să nu ne mai grăbim, să nu mai alergăm tot timpul. În fuga noastră permanentă de autentic am ajuns să avem nevoie de etichete și de mărci pentru a ne putea ghida în viață, în lumea valorilor. Iar drama noastră este că toate etichetele și mărcile care ne ghidează viața sunt puse de alții, rareori de noi. Avem nevoie de recunoașterea unui instituții precum Atheneul, care să găzduiască un Joshua Bell, pentru a-l privi pe violonist ca pe o valoare. Dacă Joshua Bell nu se află în incinta unui Teatru sau unui Atheneu consacrat, atunci nici noi nu îi acordam atenție și nici nu îl aplaudăm. În schimb, batem din palme minute în șir la concertul unui Joshua Bell, fără să fi înțeles sau trăit poate mare lucru din muzica sa, doar pentru că așa se face, așa face toate lumea, așa trebuie să fie făcut…”

Sursa: ziare.com

Cu drag și cu iubire,

Aura.

25/09/2021